Puternici sunt cei care locuiesc între oameni

De ce se retrag asceții în pustie? De unde fascinația singurătății, a izolării? Care sunt motivele pentru care se ascund unii oameni în măruntaiele deșertului, în vreme ce alții, chiar atunci când se dedică lui Dumnezeu cu toată ființa lor, rămân pe mai departe în mici comunități fraterne?

Răspunsurile pe care le găsim în Pateric merg cel puțin în două direcții. În primul rând singurătatea este mediul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu, cel în care Domnul cu discreția lui suprafirească Își face glasul auzit. E tare cunoscut gândul avvei Alonios, care zicea că îți găsești liniștea doar dacă te socotești singur cu Singurul Dumnezeu. De aceea avva Arsenie își apără cu atât de multă îndârjire izolarea, pe care nu vrea să o părăsească. Dar acesta nu este singurul motiv.

Puțini în afara părinților deșertului au înțeles cu atât de multă limpezime cât de diferiți sunt oamenii și cât de mare este plaja pe care se întind nevoile și posibilitățile noastre. Tocmai de aceea învățăturile bătrânilor formează un caleidoscop care se rearanjează altfel, de fiecare dată, în funcție de cel care le privește atent și vrea să desprindă un sens viu și personal de acolo.

Uneori retragerea este dictată de inabilitatea de a trăi în comunitate. Avva Matoes a fost întrebat: „Ce să fac, căci limba nu-mi dă pace? Când sunt între oameni n-o pot ține în frâu și-i judec și-i condamn pentru orice lucru bun pe care-l fac”. Întrebarea fratelui e o dovadă de luciditate și de limpezime. Iar bătrânul îi spune: „Dacă nu te poți înfrâna, fugi în singurătate, căci e o slăbiciune. Cine locuiește cu frații nu trebuie să fie colțuros, ci rotund, ca să se rostogolească spre toți”.

Imaginea omului în comunitate este cea a unei pietre de râu. Contactul cu ceilalți îți înmoaie asperitățile, egoismul, încruntarea. Comunitatea nu este doar un loc al frățietății și al grijii reciproce, ci este și o școală aspră în care se învață dragostea, deschiderea și disponibilitatea. Dar cu cât piatra este mai dură, cu atât modelarea este mai durabilă. Locuirea în comunitate este o formă de deschidere, care poate să te învețe, în cele din urmă, deschiderea către Dumnezeu.

Apoftegma se încheie cu avva Matoes, care zice despre sine: „Nu din virtute locuiesc singur, ci din slăbiciune. Puternici sunt cei care locuiesc între oameni”. Aceste ultime cuvinte sunt o nouă expresie a smereniei sale. Nu își arogă nici un merit, își cunoaște adâncul neputinței și al slăbiciunii sale. Nu spune vreun cuvânt despre curajul radical pe care îl presupune întâlnirea cu sinele în pustie, dincolo de orice confort, mângâiere sau distracție.

Avva Matoes face în felul acesta o invitație fratelui de a-și găsi locul, vocația, chemarea. Lupta nu poate fi evitată în nici un context. Este constant gândul acesta la părinții deșertului. Dar putem să ne așezăm într-un loc care să se potrivească mai bine sufletului nostru. Un loc în care să poată fi cultivată dragostea de Dumnezeu și de aproapele, în smerenie și cu luciditate.

Paul Siladi

Sursa: ziarullumina.ro