Despre ţinerea de mână

Viaţa noastră este alcătuită din mari evenimente, fericite şi nefericite, prevăzute şi neprevăzute, şi, în mai mare măsură, din parcursul relativ mai calm dintre ele. Cu alte cuvinte, în cazul din urmă, avem de-a face cu viaţa noastră cea de toate zilele, cu bunele şi cu mai puţin bunele şi chiar cu relele ei. În trăirea ei, un farmec inegalabil şi binefăcător îl au gesturile simple, care pentru cei neimplicaţi direct în ele trec cel mai adesea neobservate. Un zâmbet, un cuvânt, un semn, o privire… Fiecare dintre noi le-a probat frumuseţea şi folosul, s-a bucurat de ele în clipe de poticnire.

În gestică, rolul cel mai important, cel mai dinamic, cel mai lucrător îl au mâinile, mai mult sau mai puţin dependent sau chiar independent de cuvânt. Planarea mâinilor, în varii situaţii, întru spunere, poate fi un spectacol fascinant şi revelator. Prin mână coboară „vizibil” binecuvântările lui Dumnezeu, prin mână se transmite „vizibil” harul sfinţitor, prin mâini urcă la Dumnezeu invocările noastre şi slăvirea noastră, făcându-ne noi clepsidră întru captarea revărsării harului divin.

Dar, din toată această antropologie posibilă a mâinii, doresc să mă opresc acum numai la ţinerea de mână. Este un gest de comunicare de maximă duioşie ce ne însoţeşte pe parcursul întregii vieţi.

Întâia comunicare cu noul născut începe cu întinsul unui deget, pe care el îl apucă cu multă implicare. Îi dai la început un deget, apoi îi dai întreaga mână, şi ţinerea asta de mână rămâne o permanenţă pe parcursul primei copilării, cel puţin. Ţinerea copiilor de mână este un gest aproape obligatoriu, întru protejarea lor. Ţinuţi de mână, ei se simt în siguranţă. Dar, în mod paradoxal, parcă şi mai protejat se simte cel care ţine de mână un copil (părinte, bunic etc.). Ce fericire neprihănită mâna unui copil în mâna ta! Cu adevărat un dar al lui Dumnezeu, Care îţi devine, în felul acesta, parcă mai prezent.

La vârste fragede, copiii sunt puşi să se ţină de mână, doi câte doi. În felul acesta sunt aşezaţi în rând pentru deplasare. Este, aşadar, în fond, o anumită punere în rânduială, pe care ţinerea de mână o uşurează şi o structurează.

Mâinile de acelaşi fel

Ţinerea de mână a iubitului şi a iubitei este un gest suprem. Cât foc sacru se transmite, câtă mărturisire! Şi cu câtă puritate, cu câtă simplitate! Ce salt extraordinar în paradis mersul de mână al iubiţilor! În continuare, la nuntă, când sunt miri, li se pun mâinile una într-alta, în momentul în care preotul rosteşte, în cadrul unei rugăciuni de binecuvântare, către Dumnezeu, invocarea: „Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni”. Este o ţinere unică, pentru că, acum, mâinile sunt de acelaşi fel, mâna dreaptă a mirelui ţine mâna dreaptă a miresei! Se petrece în faţa mesei altarului aşezată pentru acest eveniment în mijlocul bisericii, masă încărcată cu bunătăţi sfinte sau sfinţite: Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, luminile plutind în sfeşnice, vinul din „paharul mântuirii”, prăjiturile făcute din materii cu mare încărcătură iconică (grâu, apă, lapte, miere). Mai multe ţineri de mână dau înlănţuirea horei, cerc sfânt care închide întru deschidere comunicarea unei comunităţi, cum petrece, în cazul nunţii, la „Isaie, dănţuieşte!”, când Însuşi Dumnezeu este prins acolo, ca odinioară la Cana Galileii. De altfel, pentru a ajunge la nuntă, în rânduiala veche se impunea ca mai întâi viitorul mire să ceară mâna viitoarei sale soţii de la părinţii ei. Mai puţin pătimaş, mai aşezat, gestul poate continua şi după nuntă. Iată-i pe soţii Arnolfini, din celebrul tablou al lui Jan van Eyk (de la 1434)! Câtă sobrietate, cât hieratism, câtă frumuseţe (ţi se taie respiraţia), câtă transfigurare!… Ea poartă deja în pântece, atât de frumos, rodul minunat al iubirii lor împărăteşti.

Limbajul mâinilor

Vezi uneori şi bătrâni ţinându-se de mână… Ne aducem aminte de versuri din poezia aceea, atât de delicată, a lui Ion Minulescu, intitulată: „În oraşu­n care plouă de trei ori pe săptămână / Un bătrân şi o bătrână – / Două jucării stricate – / Merg ţinându-se de mână…” Poate că unora li se par puţin caraghioşi, puţin desueţi, dar câtă înduioşătoare mărturisire a unei vechi legături de iubire, astăzi încă arzând domol şi păstrător, cuprinde în el gestul lor, cu gust de amurg al unei zile frumoase. Căci cât o zi li se pare acum a fi fost viaţa lor…

O comunicare întru încurajare cu un bolnav şi, mai mult încă, cu un muribund se face în mare măsură prin intermediul ţinerii mâinii lui între ale tale. Trup şi suflet fiind alcătuirea noastră, numai cuvântul nu este de-ajuns. Unde mai pui că uneori el nici nu mai răzbate până la acela. Se pare că limbajul mâinilor este mai potrivit şi mai penetrant în astfel de situaţii-limită. Există în acest sens mărturia mitropolitului Antonie al Surojului. La patul unui bolnav: „Să ştiţi să rămâneţi în tăcere. Să înceteze vorbăria, lăsând locul unei tăceri profunde, atente, pline de o caldă purtare de grijă. Nu e deloc uşor să înveţi să păstrezi tăcerea. Luaţi loc, luaţi mâna bolnavului şi spuneţi liniştit: „Îmi pare bine că sunt cu tine…” Apoi păstraţi un moment de tăcere. Să fim prezenţi fără a vântura o mulţime de cuvinte nesemnificative sau de emoţii superficiale. Fie ca vizita voastră să-i aducă bolnavului bucurie şi convingerea că şi pe voi vă bucură aceasta” (Viaţa, boala, moartea, Ed. Sfântul Siluan, 2010, p. 27 – grăbiţi-vă s-o luaţi, căci este o carte de un folos imediat extraordinar, impecabil tradusă de o ucenică a părintelui, monahia Anastasia Igiroşanu). De spus la căpătâiul unui muribund: „Voi rămâne lângă tine. La început vom discuta, tu îmi vei vorbi despre satul tău, îmi vei da adresa femeii tale – după moartea ta îi voi scrie şi, dacă va fi posibil, o voi vizita atunci când războiul se va sfârşi. Apoi tu vei începe să te simţi slăbit şi nu vei mai fi în stare să vorbeşti, dar vei putea să mă priveşti. Îţi voi lua apoi mâna. La început vei ţine ochii deschişi şi mă vei vedea, apoi îi vei închide şi nu mă vei mai putea vedea, nu vei mai avea puterea să-i deschizi, dar îmi vei simţi mâna în mâna ta sau mâna ta în a mea. Încetul cu încetul te vei îndepărta. Îmi voi da seama de asta şi, la intervale repetate de timp, îţi voi strânge mâna ca să simţi că nu am plecat şi că sunt mereu aici. La un moment dat nu vei mai răspunde la strângerea mâinii mele pentru că nu vei mai fi aici. Mâna ta mă va slăbi şi voi şti atunci că ai plecat. Iar tu vei şti că până în ultima clipă nu ai fost singur” (Ibidem, p. 45).

Mi-a vorbit despre binefacerile acestui gest direct, aproape singurul posibil la sfârşit, Andreea Băndoiu, mult jertfelnica directoare a hospice-ului „Sfânta Irina”, de la Voluntari, care are de-a face, zi de zi, numai cu bolnavi în stadiu terminal: „Şi dacă ne uităm puţin în istoria noastră şi în anumite cărţi, sunt cuvinte care spun că oratoria ta trebuie să fie oratoria faptei. Tu mărturiseşti prin fapta ta, prin gestul pe care îl faci la patul bolnavului. (…) Prin exemplul tău personal. Felul în care eu mă duc şi îl ţin de mână… Sunt situaţii în care chiar nu e nevoie să spui nimic. Orice cuvânt e de prisos. O strângere de mână, un zâmbet pot să cântărească mai mult…”

Câteodată, ţii mai prelung mâna celuilalt între ale tale, spre a-ţi arăta mai apăsat compasiunea şi încurajarea sau spre a-ţi mărturisi dragul şi simpatia.

Mâna mântuitoare

Ţinerea de mână este mai greu de folosit ca gest simplu amical, deoarece presupune un anumit tip de mare intimitate, o tandreţe, care nu se potriveşte oricând şi oricum.

Dintre gesturile fizice, ţinerea de mână este unul dintre gesturile de iubire cele mai decente, reprezintă atingerea cea mai curată, întăritoare, protectoare, pentru că păstrează o anumită proximitate justă a trupurilor, o depărtare care apropie şi mai tare. Într-o astfel de situare eşti mai ferit de păcate, inclusiv de cele cu gândul.

Când unul dintre cei doi este mai puternic, fie şi numai aparent, ţinerea de mână înseamnă purtare (de mână), înseamnă şi ducere (de mână). Totdeauna este însoţire de bunăvoie, împreună pornire la drum în aceeaşi direcţie, asumată, în vederea atingerii unei înalte ţinte comune. Mai mult chiar, în cazul iubiţilor, împreună alergare liberă şi bucuroasă, spre deosebire de îmbrăţişare, de pildă, care impune o oprire, o fixare într-un loc. O îmbrăţişare este mai fulgurantă, mai repede trecătoare decât ţinerea de mână. Ţinerea de mână arată o anumită dăruire de sine, sufletească îndeosebi. Cei doi devin prin mâinile lor vase comunicante. Este iubirea care se comunică între două fiinţe, ori de ce fel ar fi această iubire: eros, philia, storge sau agape. Deşi pare fragilă, este o legătură extrem de puternică, foarte greu de distrus în momentul exprimării ei. Nimeni nu poate interveni între cei doi, fără numai Dumnezeu cu harul Său, ca să adauge. Oricum, ţinere de mână înseamnă şi susţinere, sus-ţinere, ţinere de inimi sus, cum suntem chemaţi şi îndemnaţi la Sfânta Liturghie, înainte ca Hristos să pogoare minunat în Sfânta Euharistie.

Dar iată şi gestul suprem al luării de mână! În scena iconografică ortodoxă a Învierii, Adam şi Eva sunt traşi de mână din iad de Hristos. El le dă o mână de ajutor, o mână salvatoare (â mântuitoare). Noi suntem chemaţi ca, în prelungirea gestului Său, destinat fiecăruia dintre noi pentru a ne scoate din iadul ne-păsării (â ne-pătimirii) noastre, să încercăm, pe cât cu putinţă, să întindem o mână de ajutor celor cu care ne este dat să ne întâlnim şi să ne însoţim pe parcursul acestei vieţii complicate. Să ne ţinem de mână întru curată şi înflăcărată iubire, prindere de curaj, întărire în nădejde!

Costion Nicolescu

Sursa: ziarullumina.ro