Duminica Tomii

În formularea noastră liturgică, duminicile din timpul pascal nu mai sunt numite duminici “după Paşti”, ci duminici “ale Paştilor”. Nu este o simplă problemă de limbaj sau pedanterie liturgică. Sărbătoarea Paştelui nu se epuizează într-o singură duminică. Pentru că realitatea Paştilor nu se epuizează în decursul secolelor: ea îmbracă întreaga existenţă umană şi întreaga istorie a lumii. Hristos înviat din morţi nu mai moare. Iisus Hristos este “Domn”, ieri, astăzi şi totdeauna. De aceea – repetând tradiţia veche – în liturghia actuală, sărbătoarea Paştilor este prelungită în duminicile următoare, până la Rusalii: aceasta pentru a imprima profund în sufletul nostru o conştiinţă vie şi permanentă a tainei Învierii Domnului.

De aceea trebuie să se caute să se menţină în Liturghiile din aceste duminici atmosfera bucuroasă şi sărbătorească tipică zilei Paştilor, împodobind frumos şi cu bun gust biserica şi altarul (flori, lumini…), cântând cât mai sărbătoreşte în timpul liturghiei şi căutând tot ceea ce poate contribui la un climat fratern şi prietenesc între cei prezenţi: în special salutul şi toate momentele liturgice şi extraliturgice.

Un preot, privind spre mulţimea mare de credincioşi prezentă în biserică de Paşti, şi-a început predica astfel: “Prietenii mei, conştient că pe cei mai mulţi dintre voi nu vă voi mai vedea până la Paştile următor, profit de această ocazie pentru a vă ura sărbători fericite de Crăciun, precum şi un an nou fericit!” Diferenţa între numărul de credincioşi dintr-o duminică obişnuită, respectiv din duminica Paştilor este evidentă oricui. Mulţi dintre creştinii de astăzi, în ceea ce priveşte participarea la slujbe, au devenit creştini de Paşti: nu îi vezi în biserică decât la Paşti. Aşa se face că un bărbat şi-a criticat la un moment dat parohul: “Vin la această biserică de trei ani”, a spus el, “şi de fiecare dată predica este despre acelaşi lucru. Nu mai aveţi şi altceva despre ce să vorbiţi?” “Ba da”, i-a răspuns preotul. “Dacă nu aţi veni doar de Paşti, când predic despre Învierea lui Hristos, m-aţi auzi vorbind şi despre altceva.”

De ce sunt atâţia creştini care nu reuşesc să participe în mod regulat la slujbele de duminica de la biserică? Răspunsul este: îndoiala sau criza credinţei. Oamenii de astăzi, asemenea oamenilor din toate timpurile, au o foame de Dumnezeu. Sunt în căutarea unui sens al vieţilor lor. Dar se îndoiesc că răspunsul la întrebările lor existenţiale s-ar găsi între cei patru pereţi ai bisericii. Din acest motiv sunt mai dispuşi să petreacă timpul cu activităţi sociale, muncind sau studiind, decât să aducă cult lui Dumnezeu în biserică. Evanghelia de astăzi ne dă exemplul unui om care s-a simţit exact aşa: numele lui este Toma.

“În ziua cea dintâi a săptămânii, când s-a înserat şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau ucenicii adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă!” (Ioan 20, 19). Ucenicii s-au reunit duminica, prima zi a săptămânii. Din moment ce ucenicii erau evrei, ei participau la serviciile din  sinagogă sâmbăta, iar duminica se întâlneau ca şi creştini. Fiind strânşi în numele Lui, Iisus le-a apărut după cum le promisese anterior: “Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu acolo în mijlocul lor” (Matei 18, 20). În acest fel, duminica a devenit cunoscută ca ziua Domnului, ziua în care Hristos vine să întâlnească şi să îi întărească pe oameni, ziua specială de cult creştin. Vedem deci că de fapt Evanghelia de astăzi descrie prima duminică creştină de după Înviere. La început slujbele se desfăşurau seara.

Deci ucenicii erau adunaţi pentru slujba de duminică, dar ce vedem? Toma nu este acolo. Unde este Toma? Toma este ca unul dintre creştinii de astăzi, care nu merg la biserică duminica în mod regulat. Aceşti creştini nu sunt în biserică atunci când Iisus vine să îi întâlnească şi să le întărească credinţa. Drept urmare, îndoielile le rămân. Iniţial toţi ucenicii au avut îndoielile lor. Dar în urma întâlnirii cu Domnul înviat în slujba de duminică îndoiala lor a fost transformată în credinţă. Toma a ratat însă această experienţă.

Fiind însă un om deştept, Toma s-a angajat să nu mai lipsească de la nicio reuniune duminicală. Lectura Evangheliei continuă: “După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, în casă, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă!” (Ioan 20, 26). Acum Toma are şi el parte de înţelegerea Învierii. Imediat îndoiala lui se transformă în credinţă şi se închină spunând: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v. 28). Acum să ne întrebăm cum ar fi fost dacă Toma nu ar fi venit mai departe la biserică, spunând: “Dovedeşte-o! Dovedeşte-mi că Iisus a înviat şi voi veni la biserică!” – ar putea cineva să îi demonstreze aşa ceva doar prin argumente? Uneori cel mai bun argument pe care îl putem oferi cuiva care are îndoieli se rezumă la trei cuvinte: “Vino şi vezi”. Vino şi lasă-L pe Domnul Înviat care este cu noi la slujba de duminică, pe Domnul care este aici prin Cuvânt,  Său şi prin Euharistie, pe El, pe El însuşi, să îţi vorbească şi să îţi atingă inima şi atunci nu te vei mai îndoi, ci vei crede. Răspunsul la întrebările şi îndoielile noastre este aici. Răspunsul este chiar aici. Când ai îndoieli, gândeşte-te la Toma şi învaţă din experienţa lui. Vino şi vei vedea.

Cu siguranță am folosit sau am provocat rostirea mult cunoscutei vorbe: „Când pisica nu-i acasă, șoarecele joacă pe masă”. Când lipsește cel a cărui prezență impune ordine și respect, lucrurile nu merg bine. Când oamenii s-au hotărât să-L alunge pe Domnul din lume, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai rău. Omul are nevoie de Dumnezeu. În interiorul omului, în sufletul său, există o neliniște veșnică, un dor al cerului, o aspirație după ceva mult mai mare decât poate cuprinde ființa noastră. După cum mintea noastră are nevoie de principii și reguli clare, la fel și sufletul nostru are nevoie de Dumnezeu. Fără Domnul, în sufletul nostru este dezordine. Iar din dezordine, din haos, nu poate ieși nimic bun, cu atât mai puțin o viață plină de frumos, bine și adevăr.

Cât de mare este darul celui înviat care se apropie de noi, ni se descoperă și ne spune: „Eu sunt”, sunt chiar Eu cel de care ai nevoie, Cel după care sufletul tău tânjește. Eu sunt pacea inimii tale”. Duminica aceasta şi toate celelalte ale Paștilor ni-L aduc pe Hristos înviat, real, în viața noastră: „Priviţi mâinile şi picioarele Mele, căci Eu sunt”. Este Însuși Domnul cel care se apropie de noi și ne cere să-L recunoaștem. Unde și cum și când se apropie de noi?

Iată două locuri din care Domnul ne spune: „Eu sunt! Sunt chiar eu!” Primul loc este Euharistia, Sfânta Împărtăşanie. Cu câtă evlavie, bucurie, dor și recunoștință ne-am apropia de Sfânta Liturghie și am primi sfânta împărtășanie dacă am simți cu adevărat cuvintele lui Hristos: „Acesta este Trupul Meu… Acesta este sângele Meu… Sunt chiar Eu!” Să privim cu atenție atunci când preotul ne întinde „trupul şi sângele lui Hristos” să simțim cum Însuși Domnul ne vorbește și ne spune: „Eu sunt”. Să vibreze de emoție inima noastră, să tresalte de bucurie sufletul nostru atunci când aude aceste cuvinte. Să tresăltăm de fericire în prezența Domnului. Și în mod deosebit să conștientizăm că în prezența Lui nu mai putem trăi oricum, nu mai putem vorbi orice, nu mai putem face altceva decât să devenim „martori ai prezenței Sale, martori ai învierii Sale”.

Un al doilea loc suntem noi. Un al doilea loc este omul, cel în care și pentru care Hristos a murit și a înviat. Din interiorul fiecărei persoane umane se aude strigătul Domnului: „Eu sunt”. Cât de diferite ar fi relațiile noastre dacă am privi spre celălalt cu această convingere: în acel om este prezent Dumnezeu, în acel om trăiește Hristos care-mi spune: „Eu sunt! Sunt chiar eu!” Cât de diferit și-ar vorbi soții, s-ar privi frații, s-ar comporta colegii de muncă sau de școală! Cât de diferită ar fi lumea dacă toți ne-am privi și ne-am asculta inima care bate pe ritmul unui singur glas, glasul Domnului care spune: „Eu sunt!”. Să ne apropiem cu reverență și cu respect unii de alții pentru că din interiorul fratelui (disprețuit sau iubit, batjocorit sau apreciat, murdar sau curat, păcătos sau sărac sau bogat, bolnav sau sănătos etc.) este Hristos care ne privește și ne vorbește.

Acestea sunt duminicile Paștilor trăite în splendoarea credinței. Sunt duminicile în care Hristos ne vorbește din Euharistie și din persoana celui de lângă noi și ne spune: „Eu sunt! Priviţi mâinile şi picioarele Mele, căci Eu sunt”. Dacă ne lăsăm pătrunși de această credință atunci cu ușurință în viața noastră se vor dezvolta două „minuni” ale învierii: iertarea și pacea.

Iertarea în viața adevăratului creștin este o practică. Nu ai cum să nu ierți în prezența lui Hristos care ne-a iubit și ne-a iertat oferindu-și propria viață pentru noi. Prezența lui Hristos trebuie să ne ofere curajul de a cere iertarea și puterea de a oferi iertarea. Și aceasta trebuie să fie în orice situație. Bineînțeles că nu trebuie să uităm un lucru: iertarea nu este (doar) o minune. Nu ajunge să rostești „Te iert” și imediat în inima ta să se nască iubirea pentru cel iertat. Acel „te iert” este cu adevărat o minune, dar este abia primul pas. De aceea, este nevoie de un drum mai lung. Uneori spunem „Te iert!”, dar în inima noastră încă nu suntem convinși, în comportamentul nostru încă nu se vede acest lucru. De aceea, trebuie să parcurgem drumul de la iertarea buzelor (iertarea rostită) la iertarea inimii (iertarea trăită!). Pentru un creștin, ca și pentru orice om de caracter, acest traseu, acest drum este o necesitate, o obligație.

Cealaltă minune după care este însetată inima noastră și după care tânjește lumea întreagă este pacea. Să căutăm pacea, să o promovăm. Să privim unii la alții cu gânduri de pace și nu de război sau răzbunare. Să fim mesageri ai păcii. Să nu uităm că pacea pleacă din interior: nu vom răspândi pace dacă în inima noastră nu suntem împăcați cu noi înșine. Cine nu are pacea, nu o poate dărui. Hristos este pacea, este „Împăratul păcii” și de aceea o poate oferi. Și noi suntem chemați să fim asemenea lui mesageri ai păcii, lăcașuri de pace pentru ca apoi să o putem oferi. Să dăruim lumii ceea ce așteaptă cel mai mult, să potolim setea lumii după pace. Să facem pace! Să fie pace în inimă, în case, în familie, la școală și la locul de muncă. Să fie pace! Să facem pace! Hristos este în mijlocul nostru și ne oferă iertare și pace pentru ca la rândul nostru să o oferim celor din jur.