Duminica mironosiţelor

Astăzi evanghelia ne vorbeşte despre femeile mironosiţe. Cine erau femeile mironosiţe? „Mironosiţă” este un cuvânt de origine slavă care înseamnă „purtătoare de mir”. Evangheliile sinoptice amintesc de „Maria Magdalena şi cealaltă Marie” (Mt. 27, 61; 28, 1 şi urm.), „Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, Salomea” (Mc. 16, 1 şi urm.), „Maria Magdalena, Ioana, Maria lui Iacob şi celelalte împreună cu ele” (Lc. 24, 1-11): a treia zi după îngroparea Domnului ele merg în zori „ca să vadă mormântul” (Mt. 28, 1) şi „să-i ungă trupul cu miresme” (Mc. 16, 1; Lc. 24,1), împlinind astfel gesturile de pietate din ritualul iudaic al înmormântării, pentru care nu fusese timp vineri, în ajunul sabatului. Ele vor fi astfel primele care vor primi vestea Învierii Domnului şi misiunea de a o duce şi celorlalţi ucenici; ele au fost cele dintâi care L-au văzut înviat (Mt. 28, 9-10; In. 20, 1-18). Mai sunt asimilate cu acestea Maria lui Cleopa şi Veronica, cea care, după o tradiţie, i-a şters faţa lui Iisus pe drumul crucii, iar chipul Lui s-a întipărit pe năframa ei.

Domnul Însuşi arată, în purtarea Sa faţă de femei, la ce demnitate le înalţă: atitudinea Lui este de mare simplitate şi tocmai prin aceea depăşeşte cu mult uzanţele timpului său. Până şi ucenicii „se mirau că stă de vorbă cu o femeie” (In. 4, 27) atunci când El îşi dezvăluie identitatea profundă tocmai în faţa femeii din Samaria, deci din neamul cel mai puţin acceptat de iudei şi, pe deasupra, cu o situaţie matrimonială destul de încâlcită. Ba chiar îi arată ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu adevăratul cult („în duh şi adevăr”), iar ea devine una dintre primele vestitoare ale lui Mesia. Iisus îi ia apărarea femeii păcătoase care Îi spală picioarele cu lacrimi, arătând că ea, tocmai pentru că marea ei iubire i-a dobândit iertarea, îi este superioară fariseului „corect (Lc. 7, 36-50). Intervine pentru a lăuda fapta Mariei din Betania care îl unge cu mir scump („iar casa s-a umplut de mireasma mirului”), punând-o într-un fel în rândul mironosiţelor. (In. 12, 1-8). O scapă de la moarte pe femeia prinsă în adulter, făcându-i pe acuzatori să-şi scruteze propria conştiinţă (In. 8, 1-11). Laudă credinţa femeii cananeence, aşadar o păgână, pentru că aceasta, în ciuda unui aparent refuz, stăruie cu isteţime şi cu încredere, dobândindu-şi astfel minunea (Mt. 15, 22-28; Mc. 7, 27-28). Felul în care priveşte Iisus demnitatea femeii se vede şi din modul de adresare. „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!” – îi spune femeii bolnave de curgere de sânge care se atinsese, poala hainei lui (Lc. 8, 48). Pe femeia gârbovită pe care o vindecă în zi de sabat o numeşte cu titlul nobil de „fiică a lui Avraam”, care nu se mai folosise la feminin (Lc. 12, 16). Dezvăluie adevărata valoare a celor doi bănuţi, darul văduvei sărmane (Lc. 21, 1-4). Chiar înainte de a-i învia fiul, îi spune văduvei din Nain: „Nu plânge”, iar evanghelistul subliniază că „Domnului i s-a făcut milă” de ea (Lc. 7, 13).

Nu e de mirare că, atunci când o învie pe fiica lui Iair, în învălmăşeala emoţiei generale, Iisus este singurul care are o reacţie de un realism feminin, matern, cerând să i se dea acesteia să mănânce (Lc. 8, 55). De fapt, Evangheliile arată că femeile sunt primele care Îi acceptă mesajul şi îl înţeleg; de aceea tocmai cu ele poartă El marile discuţii de revelaţie. Am văzut dialogul cu samariteanca; o vedem pe Maria, sora lui Lazăr, care lasă totul, chiar şi onoarea ei de gospodină, pentru a-I asculta cuvintele, iar El o încurajează în alegerea ei bună (Lc. 10, 38-42); dar şi cu sora ei, Marta, Iisus va purta discuţia despre înviere, dezvăluind că El este „Învierea şi Viaţa”; iar ea este în stare să-i afirme cu credinţă identitatea divină: „Da, Doamne, eu cred că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume” (In. 11, 27). Multe ar mai fi de amintit; fie numai şi  întâlnirea de după înviere dintre Iisus şi Maria Magdalena; trebuie spus că, în ceea ce se înţelege de obicei ca un refuz: „Nu mă atinge”, verbul (gr. hapto) înseamnă de fapt „a apuca”, „a prinde”, „a reţine”, cum ar fi „Nu este vreme de stat pe loc!” Este de fapt o trimitere în misiune: „Mergi şi vesteşte fraţilor mei…” (In. 20, 1-18).

Dar figura cea mai importantă, prin care a intrat în lume mântuirea, este, evident, Fecioara Maria, Mama lui Iisus. Despre relaţia ei în familie cu Iisus, evangheliştii spun destul de puţin, respectându-i discreţia personală. Iisus însă ţine să sublinieze că demnitatea ei depăşeşte simpla relaţie fiziologică, ea fiind modelul pentru orice ucenic, cea care face voia Tatălui, care primeşte cuvântul, îl cumpăneşte în inima sa şi îl împlineşte. La rugămintea ei extrem de simplă şi discretă, Iisus, deşi pare a o refuza, săvârşeşte primul semn, minunea din Cana Galileii (In. 2). Pe cruce fiind, Iisus o dăruieşte ca mamă omenirii întregi, reprezentate de ucenicul iubit, Ioan. Prin figura ei este pusă în valoare pentru prima dată fecioria de dragul Împărăţiei cerului. Multe ar fi de spus. Dar ceea ce ne interesează, poate, mai direct este normalitatea vieţii ei. A avut destule momente grele prin care poate trece orice femeie: gravida care trebuie să nască într-un grajd, femeia cu copil mic care trebuie să se refugieze în necunoscut, plecarea de acasă a Fiului, teama pentru viaţa Lui, să-L vezi murind, să-L ai mort în braţele tale… Şi chiar în viaţa de toate zilele, trebuie să ne-o închipuim aducând apă, făcând pâine, măturând casa. Şi ea a trăit din credinţă, nu a înţeles totul deodată: ea şi Iosif „se mirau de cele ce se ziceau despre Prunc” (Lc. 2, 33), „nu au înţeles” (Lc. 2, 50); dar „ea păstra toate în inima ei” şi le medita (Lc. 2, 51), rămânând unită cu Dumnezeu în cel mai înalt grad în toate momentele vieţii. De aceea este modelul fiecărei femei, al fiecărui creştin, icoana Bisericii.

Societatea contemporană nu reuşeşte parcă să găsească un echilibru între extreme: feminismul, pe de o parte, şi desconsiderarea, abuzarea femeii, pe de altă parte. În numele modernităţii, apar uneori de fapt forme noi de desconsiderare a femeii: posibilitatea de a se manifesta, oricât de provocator, în faţa oricăror mulţimi „la ore de maximă audienţă” nu înseamnă eliberare, ci transformare în obiect, fie el şi de distracţie. Libertate înseamnă în primul rând să poţi alege între bine şi rău, dar aceasta e doar poarta: libertate înseamnă să poţi face tot binele ” pe care Dumnezeu l-a gătit mai înainte.” (Ef. 2, 10)

La celălalt pol se află nu numai lumile tradiţionaliste în care femeia este lipsită de multe drepturi şi este considerată o fiinţă inferioară; mai rău este că prejudecăţi statornice de acest fel dăinuie şi în societăţile creştine. Egalitatea dintre bărbat şi femeie este sugerată de imaginea plăsmuirii ei din „coasta”, din chiar trupul bărbatului, deci cei doi au aceeaşi natură, aşa cum însuşi Adam constată fericit: „Iată, carne din carnea mea…”. Păcatul strică egalitatea şi complementaritatea paradisiace dintre bărbat şi femeie. Deci tendinţa bărbatului de dominare asupra femeii, de a o pune în situaţie de inferioritate, este o consecinţă a păcatului, nu este din planul lui Dumnezeu cu omul. De altfel, Dumnezeu priveşte cu milă la cei pe care îi va izgoni din Rai, mai bine zis care s-au rupt singuri de Dumnezeu prin păcat: le face haine de piele, să nu sufere de frig… (Gen. 3, 21). Dar mai ales le face făgăduinţa dătătoare de speranţă, în care femeia are locul de referinţă: El îi spune şarpelui „duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (3, 15): este făgăduinţa victoriei Urmaşului femeii asupra diavolului. Iar când Sfântul Pavel scrie că la plinirea vremii „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său născut din femeie” (Gal. 4, 4), arată împlinirea făgăduinţei subliniind la fel locul Femeii în economia mântuirii.

Intrată în lume ca semn al milostivirii lui Dumnezeu faţă de bărbat, ca primul semn de milostivire: „Şi Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui»” (Gen 2,18), femeia are în sine un mister pe care generaţii de bărbaţi nu au reuşit să-l pătrundă. La vederea ei, Adam a exclamat: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Ea se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată” (Gen 2,23). La vederea ei, tinerii „îşi pierd minţile”, „merg pe lună după flori” pentru a i le oferi, uită să mai mănânce, să mai bea apă, iar ora pe care o petrec alături de fata pe care o iubesc devine secundă. Istoria i-a acordat de-a lungul ei diferite roluri: a fost femeia biblică, mesopotamiană, babiloniană, romană, a fost femeie soţie, femeie mamă, ca şi femeie cu moravuri uşoare. Din înălţimea tronurilor regeşti, o găsim până în cel mai umil loc; în colibele afumate şi sărăcăcioase din deşert până în cele mai luxoase vile de la Hollywood, o vedem la manşa avionului, la volanul tirului, ca şi la căpătâiul bolnavului. În acelaşi timp îşi alăptează copilul, mestecă supa care clocoteşte pe foc şi vorbeşte la telefon, rezolvând din multele probleme ale unei case. Este ziarist, interpret, pictor, academician, medic, dar şi femeie de serviciu, chelneriţă.

Când este vorba de durere, niciun bărbat nu are curajul să se ridice la nivelul ei. Iar ea, ea căreia Creatorul i-a încredinţat taina vieţii, merge înainte, cu farmecul ei, cu blândeţea şi răbdarea ei, ea devine prietenă, monahie, iubită, logodnică, mireasă, soţie, mamă, bunică, străbunică, iar mai apoi, ca orice om, devine pământ, chiar dacă nu a fost luată în mod direct din pământ, aşa cum fusese luat primul bărbat, devine pământ şi o dată cu el, istorie, memorie, amintire şi amintiri de povestit. Ea e mama mea, a ta, e soţia ta, e prietena ta, e femeia pe care poate ai jignit-o, pe care ai privit-o cu gând păcătos sau poate că e femeia după care ţi-ai întors privirea, e misterul cel mai greu de pătruns din creaţie.

Şi tot din rândul lor, a celor chemate să „se potrivească” cu bărbatul, Dumnezeu a ales o Mamă pentru Fiul său, una specială, una care, deşi „nu a cunoscut bărbat”, este rugată de milioane de bărbaţi, una care, deşi nu a născut urmând legea firii, are milioane de copii, una care a cunoscut suferinţa până în cele mai oribile manifestări, a ajuns în slavă, alături de Fiul său.

Femeie, mamă, soţie, indiferent unde eşti, bucură-te fie că eşti mama mea, prietena prietenului meu, soţia soţului fericit pe care l-am întâlnit astăzi pe stradă, mama copilului care alerga prin iarba din parc. Ţie, Dumnezeu ţi-a încredinţat tezaurul vieţii. Mulţumesc pentru că prin tine, femeie, am intrat cu toţii în lume şi că niciun laborator, oricât de performant ar fi, nu a reuşit până acum să-ţi înlocuiască sânul matern, locul în care viaţa prinde viaţă… Fii mereu ceea ce Dumnezeu a dorit să fii, semn de milostivire!