„Facem o transfuzie de Viață prin Învierea lui Hristos” – PS Ignatie al Huşilor

Avem şansa, în acest interviu, să călătorim împreună cu Preasfinţitul Ignatie al Huşilor de la moartea la care ne atrage lumea aceasta la învierea la care ne cheamă Hristos. Suntem creaţi pentru viaţă, spune Preasfinţitul Ignatie, de aceea şi frica morţii a pus stăpânire pe lumea de azi, atât de îndepărtată de Dumnezeu, preferând cultura păcatului şi a morţii. În cuvintele ce urmează aflăm însă multă nădejde, căci Hristos a înviat, iar prin Învierea Lui a biruit moartea pentru toţi cei care Îl primesc în inimă pe El, Cel ce, smerit, „stă la ușă și bate”cf. Apoc. 3:20. (V.G.)

– Preasfinția Voastră, există persoane vii, dar care duhovnicește sunt moarte?

– Legat de întrebarea dumneavoastră, aș îndrăzni să întreb şi eu, la rându-mi: cine este cel care stabilește că cineva este în moarte duhovnicească? Evident că, din punct de vedere obiectiv, noi putem să afirmăm că, atâta timp cât ne lăsăm cotropiți, năpustiți de chingile păcatului, singuri luăm decizia de-a ne arunca în brațele acestei morți duhovnicești. Păcatul este agentul, prin excelență, al morții duhovnicești. Păcatul este realitatea care ne desparte de Dumnezeu. Cred că ar fi foarte bine să ne debarasăm de această înțelegere mai mult juridică a ceea ce înseamnă păcatul, și anume o formă de încălca poruncile lui Dumnezeu. Realitatea păcatului este mult mai profundă și cu consecințe mult mai grave în viața duhovnicească a unui om, în sensul că prin păcat noi nu facem altceva decât să ne semnăm propriul „divorț” de Dumnezeu, iar în momentul în care „divorțăm” de Dumnezeu, de Cel care este Viața prin excelență, noi, practic, singuri decidem să mergem înspre zona a ceea ce numim moarte duhovnicească.

Revenind acum la ceea ce v-am spus la început, adică la cine stabilește moartea duhovnicească a cuiva, cred că, în primul rând, constați că ești în moarte duhovnicească în momentul în care vezi că se instalează păcatul în viața ta, și, inevitabil, te duce în direcția unei slăbiri a intensității relației tale cu Dumnezeu. Prin urmare, conștiința fiecăruia este un martor nemincinos al propriei morți duhovnicești. Apoi, cel care poate constata moartea aceasta duhovniceasă este și duhovnicul – dacă avem o viață duhovnicească, dacă suntem angrenați în ceea ce generic noi numim viața în Hristos.

Eu, personal, aș prefera o viziune puțin mai delicată asupra ceea ce înseamnă constatarea morții duhovnicești a celor din jurul nostru. Nu că aș încerca să am o atitudine laxă, de nerealism duhovnicesc, ci, pe undeva, aș vrea să pun accentul nu atât pe faptul că cineva este într-o stare de comă duhovnicească sau într-o „moarte clinică” din punct de vedere duhovnicesc, cât pe capacitatea și pe șansele ca acel om să învieze. Adică, aș pune accentul pe faptul că există această șansă de a se smulge din chingile morții duhovnicești, din tot ceea ce îl poate anula pe el ca subiect în relație cu Dumnezeu.

De ce spun aceste lucruri? Pentru că este foarte simplu să constați un lucru, să-l diagnostichezi, dar mai important este să ne axăm pe atitudinea pe care o are un medic în fața unui pacient care este pe buza prăpastiei. El nu va încerca să peroreze, să-și elaboreze un discurs alambicat despre starea pe care o are pacientul aflat în ghearele morții. Prioritatea lui esențială este să-l salveze din această iminență a unei morți biologice, și se gândește la toate strategiile, cu toată pregătirea profesională pe care o are, ca să-l smulgă din moarte. Pe undeva, cred că și noi ar trebui să avem aceeași atitudine față de cei despre care constatăm c-ar putea să fie pe buza unei prăpăstii, a unei morți duhovnicești. Să ne întrebăm: care ar putea fi resursele ca ei să învie?

„Descoperirea lui Dumnezeu devine propria ta carne”

– Privind la polul opus, care sunt semnele unui suflet viu duhovnicește?

– Un om viu, un suflet viu nu poate fi decât numai proaspăt, spontan și foarte gingaș, un suflet care „risipește” foarte multă noblețe interioară. Un suflet viu este cel care nu se dispersează foarte mult în cuvinte, în discursuri despre viața spirituală. El însuși este o stare, transmite o stare, un anume farmec al vieții în care e cufundat, și anume viața aceasta în Hristos.

Și, ca să fiu puțin mai concret, cred că un suflet viu are o harismă deosebită în a-ți descrie, ca interlocutor, niște realități pe care tu nu le-ai văzut, nu ai fost părtaș la ele. Aceste realități sunt descrise cu o putere, cu o efervescență, cu un flux extraordinar, încât tu, cel care stai și asculți și ai acest prim contact cu ele, parcă nu mai ești absorbit de descrierea propriu-zisă, ci de harul care stă în spatele acelor realități pe care le descrie. Undeva, în viața duhovnicească, nu mai ai nevoie de cuvinte.

Eu cred că, pe măsură ce înaintăm în viața duhovnicească, Îl trăim pe Hristos ca pe Cel care este înlăuntrul nostru, ca pe una dintre realitățile cele mai adânci ale ființei noastre – și nu mai avem nevoie de cuvinte. Starea mea, inclusiv gestica mea, o simplă ridicare a mâinii este cea care deja inaugurează locul în care se poate descoperi Dumnezeu celui din fața mea. Eu cred că asta înseamnă a fi un suflet viu. Este ca în pilda aceea foarte frumoasă cu Avva Antonie, din Pateric: au mers trei ucenici ca să primească cuvânt. Unul dintre ei niciodată nu întreba nimic, și atunci Avva Antonie îl interpelează: „De ce nu mă întrebi nimic?”, iar el răspunde: „Îmi este suficient numai să te văd, Părinte. N-am nevoie de altceva!”.

Eu cred că adevăratele schimbări ale oamenilor, schimbările radicale– evident că noi așa ar trebui să ne schimbăm, radical, nu secvențial sau „în rate”! – sunt cele în care simți că harul lui Dumnezeu (care vine printr-o rugăciune, vine printr-o carte citită, vine printr-o persoană, printr-un suflet viu), harul acesta vine cu o impetuozitate în tine încât tu nu poți contesta realitatea lui în nici un fel. Este ceva similar cu experiența pe care a avut-o Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului: arătarea lui Hristos a fost atât de evidentă, Lumina aceea a fost atât de clară, încât Saul din Tars nu a putut să o conteste. De aceea și Hristos îi spune: „Saule, Saule, de ce mă prigonești? Îți este greu să dai cu piciorul în țepușă” Fapte 9:5. Adică realitatea aceasta a descoperirii lui Hristos, a Luminii lui Hristos este atât de evidentă, încât oricât ai fi de sceptic, oricât ai avea o minte strălucită, care interoghează tot ceea ce este în jur, vin niște evidențe în fața ta pe care tu nu poți decât să ți le asumi exact așa, în maniera în care ele ți se înfățișează. Și această descoperire a lui Dumnezeu, aceste evidențe, le încorporezi atât de bine în tine, le asimilezi, le metabolizezi, încât devin propria ta carne, propriul tău sânge, propria ta gândire, propriu tău mod de a ființa.

„Moartea a gustat din Viaţă”

 – Preasfinția Voastră, știm că au fost mari Părinți în istoria Bisericii care aveau permanent gândul la moarte, iar pe chip aveau o mare bucurie…

– Este un mare paradox în viața duhovnicească. Mulți oameni au o raportare, să spunem, foarte sumbră asupra ceea ce înseamnă experiența morții, în sensul că, de fapt, sunt foarte mulți cărora le este frică de moarte. Și eu intuiesc – deși trăiesc la rândul meu această experiență a fricii de moarte – că nouă ne este frică de moarte pentru că undeva, în partea ascunsă a ființei noastre, este instalată o frică de viață, dar de Viața cea adevărată.

De unde intuiesc aceste lucruri? Din experiența Apostolilor. Apostolii, în momentul în care L-au văzut răstignit pe Hristos, au văzut realitatea covârșitoare a morții lui Hristos – nu o putea contesta nimeni. Era atât de prezentă în sufletele Apostolilor, încât ei, atunci când au auzit vestea Învierii, erau fricoși, se ascundeau într-un foișor. Și, până să-L întâlnească pe Hristos cel Înviat, Apostolii erau dominați de această stare de frică. Era prezentă această moarte a lui Hristos care, desigur, are o altă conotație decât moartea noastră. Şi aș face o paranteză. Este un cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin, foarte frumos, legat de modul cum Hristos convertește această moarte. El spune că, în momentul în care moartea a gustat trupul lui Hristos cel de viață dătător, atunci a gustat, de fapt, din Viață. Și astfel s-a abolit această moarte, căci însăşi moartea lui Hristos a fost o „momeală” pentru moartea care a survenit în omenire ca o consecință a păcatului. De aceea spunem noi: „Cu moartea pe moarte călcând”. Adică îi dau celui rău „momeala”, moartea și, prin această moarte care gustă Viața veșnică, Viața ființială a lui Dumnezeu-Omul, moartea dispare. În felul acesta spunem noi că „moartea a fost biruită” – sau, cum spune Sfântul Nicolae Velimirovici că „dacă până la Hristos după moarte era punct, odată cu Învierea lui Hristos se pune virgulă”. Foarte sugestiv!

Cum poate gândul la moarte să devină o realitate de care noi să ne bucurăm? Dacă eu am o intensitate a comuniunii cu Dumnezeu încă din această viață, dacă sunt inundat de ceea ce numim noi viață, veșnicie, eu încă de pe acum trăiesc o anumită bucurie a venirii momentului în care eu mă întâlnesc cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune că pentru el moartea este un câștig cf. Filipeni 1:21 – e un câștig pentru că se întâlnește plenar cu Dumnezeu. Dar această întâlnire plenară cu Dumnezeu tu deja o preguști, îi simți aroma, îi simți savoarea, dacă pot spune așa, încă din această viață. Și, simțind această savoare a vieții celei veșnice, este evident că moartea este deja biruită în viața ta.

– Ni-l amintim, desigur, pe Sfântul Serafim din Sarov, care spunea tuturor: „Bucuria mea!”.

– Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe toți cei care veneau la el cu salutul „Hristos a înviat, bucuria mea!”, pentru că, sigur, Învierea este o bucurie. Este o bucurie să-l întâlnești pe cel de lângă tine – dar undeva, în spatele acestui salut pascal, Sfântul Serafim ascundea o trăire adâncă a faptului că această realitate a morții, prin harul lui Dumnezeu, era „înghițită” de viața duhovnicească în Hristos pe care o trăia.

– Dar cum se face că noi astăzi uităm să ne bucurăm?

– Sigur că lucrurile sunt foarte complicate, mai ales în lumea aceasta care, din păcate, promovează o cultură a morții pe toate planurile: murim din punct de vedere spiritual, murim din punct de vedere cultural, murim din punct de vedere al raportării noastre la neamul acesta, la valorile lui, la identitatea noastră de creștin-ortodocși. Suntem practic ademeniți, asaltați, să ne asumăm un fel de cultură a morții. Nu am în vedere cultura aceasta a morții dusă la extrem – prin promovarea avortului, prin promovarea teoriilor transgender, care este o moarte a omului așa cum l-a creat Dumnezeu, așa cum Genetica dă mărturie despre ceea ce înseamnă bărbat, despre ceea ce înseamnă femeie. Aceasta este iarăși tot un fel de moarte, o promovare a unei culturi a morții omului în identitatea lui biologică. Şi sunt atâtea forme, atâtea chipuri pe care le poate lua această cultură a morții, care este promovată cu foarte mult aplomb în lumea de astăzi.

Prin urmare, suntem într-un fel prizonieri ai unei mentalități foarte sumbre despre moarte, o mentalitate de Ev Mediu, în sensul că ne-o închipuim ca pe un personaj îmbrăcat în negru, cu o coasă cu care retează viețile oamenilor. Este o înțelegere limitată asupra morții, foarte îngustă, foarte săracă, dacă aș putea spune. Adică, moartea este văzută ca o realitate mai degrabă dureroasă decât o realitate care îți deschide o anumită perspectivă asupra unei alte vieți sau a unei alte dimensiuni a vieții spirituale.

„Da, aici sunt lucrurile adevărate!”

– Întâlnim adesea astăzi oameni care se distrează cât pot, fug de orice amintire a morţii, dar sunt foarte trişti şi deprimaţi în afara minutelor de distracţie, ajungând adesea chiar la deznădejde. Care este explicaţia?

– Noi ar trebui să ne concentrăm asupra unei strategii în ceea ce priveşte această atitudine a tinerilor care încercă să „fenteze” întâlnirea cu marile probleme ale vieţii lor, cu problemele existenţiale, cu problemele care îi împotmolesc în a avea un urcuş, un ascendent spiritual. Mai mult, am în vedere faptul că noi –  și când spun noi, spun Biserica sau cei care ne asumăm o viaţă conştientă în Hristos – ar trebui să ne concentrăm pe oferirea unor alternative în faţa acestor eschive ale tinerilor faţă de problemele esenţiale ale vieţii lor: de a se pregăti pentru viaţa de familie, de a se pregăti inclusiv pentru moarte, deşi sună foarte sumbru să-i vorbeşti unui tânăr despre moarte. Este foarte greu să-l convingi pe un tânăr care nu citeşte nimic şi este prins în vâltoarea vieţii virtuale, a vieţii din social media, este foarte greu să-l convingi să citească o carte, pentru că el nu a avut gustul experienţei unei cărţi citite. Nu a avut şansa să-i descopere cineva sau să-i facă o mică „spărtură” în conştiinţa lui şi să-i spună că este o diferență colosală între a-ţi pierde vremea pe reţelele de socializare şi a te apleca asupra unei cărţi. Cred că cea mai dificilă misiune a noastră este de a face o breşă în modul lui de a-şi trăi viaţa sau de a se raporta la propria lui existenţă, de a găsi o breşă în care să reuşeşti să strecori acest gust, această savoare, această putere de a zice: „Da, este mult mai frumos ceea ce-mi propui, este mult mai adevărat, mult mai adânc, şi simt că mă pune pe o anume traiectorie care poate să aibă o finalitate foarte frumoasă pentru viaţa mea”.

Prin urmare, nu cred că este bine să mutăm accentul pe faptul că ei fug de lucrurile esenţiale ale vieţii, ci pe incapacitatea noastră, a celor care-L iubim pe Hristos, de a le deschide o perspectivă în care ei să simtă că „Da, aici sunt lucrurile adevărate, aici sunt lucrurile profunde!”.

– Cum ar trebui să ne pregătim pentru moarte?

– Ca să ne pregătim pentru moarte cred că în primul rând ar trebui înţelegem mai bine viaţa, iar adevărata viaţă este viața în Hristos. O viaţă trăită frumos – și aici am în vedere nu atât componenta etică, că poţi trăi frumos fără să-l deranjezi pe cel de lângă tine: eşti extrem de politicos, cu bună cuviință, nu-l agresezi în nici un fel prin vreo vorbă sau printr-o privire nelalocul ei… A trăi frumos înseamnă a trăi frumuseţea lui Dumnezeu, pe care o putem descoperi în Evanghelie, de care ne putem împărtăşi prin slujbele Bisericii şi, mai presus de toate, o descoperim prin Împărtăşanie, prin cuminecarea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos.

Este, de fapt, ceea ce propovăduieşte Ortodoxia. Ortodoxia propovăduieşte această putere a noastră de a gusta încă din această viaţă tot ceea ce noi ne vom împărtăşi la modul deplin după moarte: Lumina necreată, comuniunea cu Hristos, vederea lui Hristos.

 „Omul a fost creat pentru viață, nu pentru moarte”

– Preasfinția Voastră, ați întâlnit persoane pe care nu le sperie gândul la moarte?

– Cred că este o certitudine faptul că sunt mult mai mulți cei cărora le este frică de moarte decât cei care au o raportare extrem de senină asupra acestui moment cutremurător din viața fiecărui om. Am întâlnit o singură persoană cu o trăire deosebită, o persoană bolnavă de cancer într-o fază terminală, care, de fiecare dată când mergeam s-o împărtășesc – și am împărtășit-o cam doi ani de zile – îmi spunea un singur lucru: „Părinte, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat acest har de a-mi cunoaște păcatele. Mie nu-mi este frică de moarte!”. Aproape că mi s-ar fi părut o atitudine firească faptul de a-mi spune: „Mi-e greu, nu vreau să mă întâlnesc cu momentul acesta al morții! Aș vrea să amân, să-I cer lui Dumnezeu să-mi prelungească viața!”. Niciodată nu mi-a spus acest lucru. Sigur că, din discreție, n-am scotocit ce anume ar putea să stea în spatele acestei atitudini extraordinare. Am zis că este de bună-cuviință să păstrez o anumită discreție, o anumită taină față de o atitudine atât de frumoasă în fața morții.

Aș avea și o altă perspectivă asupra fricii pe care o avem față de moarte: cred că este una legitimă, nu cred că ar trebui atât de mult stigmatizată, în sensul că, pe undeva, frica de moarte ascunde de fapt o realitate dumnezeiască, anume că noi am fost creați pentru viață și, în momentele foarte grele ale vieţii, se amplifică în noi acest dor după viață pe care Dumnezeu l-a așezat în noi. Pe mine mă ajută să conștientizez faptul că oamenii, când se află în situații limită ale vieții, când sunt în pragul morții, sunt cei care îmi dau mărturia cea mai frumoasă a faptului că Dumnezeu ne-a creat pentru viață, și că moartea este un intrus, este o realitate care nu face parte din gândul lui Dumnezeu, este o realitate pe care noi am atras-o în urma păcatului. Și cred că, în asemenea momente-limită ale vieții, omul dă o mărturie extraordinară despre gândul pe care L-a avut Dumnezeu pentru el, și anume că el a fost creat numai pentru viață, nu pentru moarte.

Noi putem să transformăm moartea într-un prieten, dacă Hristos, Cel care este Viața, Dumnezeu-Omul devine prietenul nostru, devine Cel care face parte intrinsecă din viața noastră, devine un subiect al adâncului inimii noastre, devine o realitate covârșitoare a vieții noastre. Numai în felul acesta ne putem schimba atitudinea față de moarte.

„Am devenit, dintr-un mormânt, un spațiu în care Dumnezeu se așază ca Viață”

– Vă rugăm să ne dați câteva sfaturi despre cum să trăim această mare sărbătoare, Învierea.

– Pentru a ne raporta și a avea o înțelegere dreaptă a ceea ce presupune această sărbătoare, aș recurge la scena Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Catedrala Chora din Constantinopol. Este una dintre scenele iconografice foarte des întâlnite în  registrul iconografic ortodox. Hristos stă deasupra iadului, cu hainele fluturând – desigur, trimițând la dinamismul a  ceea ce înseamnă Învierea – și cu mâinile întinse înspre Adam și Eva, smulgându-i din tărâmul întunericului și al  morții. Această prindere de mână, atât a lui Adam, cât și a Evei, este reprezentată într-o manieră foarte sugestivă, și anume Hristos îi ia pe Adam și pe Eva de încheieturile mâinilor. Nu-i ia nici de degete, nici de palma propriu-zisă, cum poate am avea noi tendința de a-l ajuta pe cineva să iasă dintr-o prăpastie, dintr-o mocirlă: îl prinzi de mână ca să poți să-l smulgi de acolo. Hristos nu face așa în această reprezentare iconografică, ci-l prinde pe Adam de locul unde se ia pulsul. Şi m-am gândit că Învierea înseamnă, prin excelență, acest dar pe care ni-l dă Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, și anume ne redă într-un fel pulsul pe care l-am pierdut, pulsul spiritual, această vibrație a inimii noastre pe care am pierdut-o din pricina păcatului. Dacă noi reușim să trăim Învierea ca pe un puls, ca pe o vibrație, ca pe o stare de fervoare a vieții noastre în Hristos, cred că am înțeles foarte mult.

Și ar mai fi încă ceva. Aș prelua de data aceasta o imagine biblică. Femeile mironosițe s-au dus înspre mormânt și erau preocupate de gândul: cine le va prăvăli lor piatra de pe ușa mormântului?cf. Marcu 16:3 Nu se gândeau nici la cum să-L îmbălsămeze pe Hristos, nici la faptul că au încă o ocazie de a se întâlni cu Hristos înfășurat în giulgiuri, ci erau preocupate de cine le va da lor piatra de la ușa mormântului. Când ajung la mormânt constată, spre marea lor nedumerire, că piatra de la ușa mormântului era rostogolită. Plecând de aici, eu înțeleg Învierea și ca pe Hristos Care ia piatra de pe ușa mormântului sufletului meu, pentru a Se așeza El acolo și a-mi aduce Lumină. Facem, astfel, o transfuzie de viață prin Învierea Lui.

Noi avem și o expresie în vorbirea noastră curentă: „Mi s-a luat o piatră de pe inimă!” – când rezolvi ceva, când ești într-o situație de răscruce, într-o situație de mare încâlceală existențială. Dacă noi reușim să înviem, putem cu adevărat să spunem că ni s-a luat de pe inimă această piatră a păcatului, piatră care obtura Lumina lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu. Și eu am devenit, dintr-un mormânt, un spațiu în care Dumnezeu se așază ca Viață, ca Lumină, ca bucurie, ca smerenie.

– Vă rugăm să adresați o urare familiei noastre ortodoxe…

– Hristos cel înviat să devină pentru fiecare familie reperul fundamental al vieții acesteia, în sensul că şi atunci când hrănești un prunc și-l alăptezi, şi când îți duci copilul, ca mamă sau ca tată, la biserică, şi atunci când te bucuri de momentele de sărbătoare în familie, toate acestea să poarte mireasma lui Hristos celui înviat, Care înseamnă, prin excelență, Lumină. Acesta este gândul pe care-l doresc fiecărei familii ortodoxe: să devină o lumină!

Material realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în numărul din aprilie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”