Despre neagonisire

Virtutea contrară avariției este neagonisirea. Ea are în vedere dezlipirea inimii de bogății. Desigur, nu avutul este păcătos, ci alipirea de el și pofta de mai mult. Dobândirea neagonisirii pentru omul căzut, care din fire ține la ce are și pururea caută să aibă fără măsură, de dragul plăcerii și de frica morții, e un lucru greu. Căci a avea i se pare omului totuna cu a fi.

Unde e neagonisire nu e ceartă. Virtutea aceasta curmă izvorul vrăjmășiei, potrivnica iubirii și ucigașa ei. Sufletul neagonisitor e darnic și pururea gata să împartă cu alții din puținul său, fiindcă nu se știe pe sine stăpân peste ceva și bogăție lui nu-i trebuiește; nevoia fratelui e pentru el mai mare ca nevoia lui. Iar unuia ca acesta, când este la strâmtoare, Dumnezeu îi ajută.

Era odată un părinte bătrân atât de neagonisitor, încât dacă venea cineva la el să ia pe datorie, de obicei îi spunea aceluia: „Mergi și ia-ți ce-ți trebuie”, iar când fratele aducea înapoi ceea ce luase, îi zicea: „Pune la loc”. Dacă nu mai aducea, bătrânul nu-i mai amintea.

Într-o zi, acest avvă a împrumutat de la un frate un ban de aur și a cumpărat in pentru lucrul de mână. Unul dintre frați l-a rugat: „Dă-mi puțin in ca să-mi fac o haină!” Avva i-a dat cu bucurie. Pe urmă l-a rugat alt frate: „Dă-mi și mie in să-mi fac un ștergar!” Bătrânul i-a dat și lui. Celor care au cerut de la el, tuturor le-a dat cu drag.

Când a venit la el cel care-i dăduse împrumut, cerându-și înapoi banul din aur, bătrânul, neavând cu ce să plătească, a făgăduit că-i va întoarce galbenul curând. În aceeași zi, mergând cu treburi de-ale sale, a văzut un ban care zăcea în țărână, dar neîndrăznind să se atingă de el, a mers în grabă mai departe. Întorcându-se, a găsit moneda în același loc, dar, din nou, n-a îndrăznit să ia ceea ce nu era al lui. Pe urmă i s-a amintit iarăși de datorie și atunci bătrânul s-a dus din nou la locul unde văzuse banul. După ce a făcut rugăciune, l-a luat și, ducându-se la egumen, a zis: „Avva! Venind la tine am găsit pe drum banul acesta: dă dovadă de dragoste și întreabă prin împrejurimi dacă nu l-a pierdut cineva”. Trei zile la rând nu s-a găsit nimeni care să spună că a pierdut banul cu pricina. Atunci, bătrânul i-a zis starețului: „Dacă nimeni nu a pierdut banul, dă-l fratelui aceluia, că-i sunt dator”. Și s-a mirat întâistătătorul că bătrânul, găsind banul, nu l-a luat îndată ca să scape de datorie.

(Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Apa vieții. 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc”, Editura Sophia, 2016)