O știre: „După ce Alfie a fost deconectat luni de la aparatele, care îi susțineau viața, s-a stins din viață în noaptea de vineri spre sâmbătă”. Ce se ascunde în spatele acestei știri? „Umanismul” secolului XXI.
Alfie era un copil care era ținut în viață prin suport artificial. La un moment dat, spitalul și medicii au decis că e prea costisitor și inutil să-l trateze și au propus deconectarea. Părinții s-au opus și au apelat la justiție. Justiția britanică a respins solicitarea părinților lui Alfie, Kate James și Tom Evans, de a obliga spitalul să continue îngrijirile medicale și a hotărât ca Alfie trebuie să moară. Părinții au solicitat atunci externarea. Justiția a respins această solicitare. Părinții au primit susținerea guvernului italian, care i-a oferit cetățenia lui Alfie pentru a facilita transferul său la spitalul pentru copii Bambino Gesu din Roma, unde medicii catolici italieni doreau să continue gratis efortul de a-l salva. Dar Justiția le-a interzis să-l transfere. Astfel, Kate și Tom au epuizat toate instanțele britanice și deși au apelat chiar și la CEDO, nimeni nu i-a ascultat. S-a făcut dreptate. Alfie a murit.
Cum au fost motivate deciziile?
Au fost invocate dreptul la o moarte demnă, interesul minorului și interesele societății. Din punct de vedere juridic este o pseudo-argumentație. Cu excepția țărilor care au legalizat euthanasia (și Marea Britanie nu se găsește printe acestea) nu există legislație, care să consacre un drept la moarte. Dimpotrivă, se protejează dreptul la viață.
Cazul Nancy Cruzan, SUA. Nancy Cruzan se afla de șapte ani în stare vegetativă permanentă, după un accident de automobil suferit în 1983. Era menținută în viață prin alimentație artificială prin tub. În 1987, s-a cerut să i se scoată tubul de alimentare ca ea să poată muri. În 1988, Curtea Supremă a Statului Missouri a respins cererea pe baza interesului absolut al statului în menținerea vieții. În 1990 Curtea Supremă a SUA a susținut opinia celei din Missouri cu un vot de cinci la patru.
Dar să spunem că acceptam că există un drept la moarte. Cine îl exercită? Cine hotărăște când să mori? Medicii, judecătorii, administrația, legislația, individul, familia? Ce se întâmplă când persoana este în comă sau nu are discernământ? Întrebările acestea nu sunt noi și au fost puse în anii 1960, când tehnologia medicală a fost revoluționată astfel încât funcțiile vitale ale organismului uman au putut fi susținute artificial pentru perioade îndelungate de timp (dar cu costuri foarte mari). Răspunsul a fost dat din 1991. Cazul de referință (care a devenit izvor de drept) a fost cazul Helga Wanglie.
Helga Wanglie, o bătrână de 87 de ani, se afla de peste un an în stare vegetativă permanentă, conectată la un respirator. Spitalul, unde era internată pacienta, a făcut apel la justiție, în ianuarie 1991, pentru a decide asupra oportunității prelungirii îngrijirilor medicale. Curtea de Justiție a hotărât că numai familia poate hotărî în această privință. Statul și Justiția pot interveni doar prin adoptarea de garanții procedurale, ținând cont de posibilitate unor excese în care familiile lipsite de scrupule să dorească să întrerupă tratamentul în mod nejudicios. Cu alte cuvinte, doar părinții lui Alfie puteau decide.
Viața și sănătatea sunt drepturi naturale care țin de intimitatea și autonomia persoanei. În sec. XIX, John Stuart Mill, în eseul său „Despre libertate” (On Liberty), apăra valori ca intimitatea și autonomia personală în opoziție cu puterea din ce în ce mai mare a guvernelor asupra cetățenilor; intimitatea și autonomia personală devin condiții de limitare a ceea ce guvernele pot sau nu pot impune cetățenilor. Stuart Mill susține că singurul scop pentru care poate fi exercitată puterea asupra unui membru al societății, împotriva voinței sale, este pentru a preveni lezarea drepturilor altora. Prin ce lezau Alfie și părinții săi drepturile altora?
S-a spus că sumele mari utilizate pentru al ține în viață pe Alfie ar putea fi utilizate în alte proiecte cu un număr mai mare de beneficiari și cu o eficență superioară. Dar chiar daca acceptăm utilitarismul (o cota cât mai mare de fericire pentru cât mai mulți) acesta se poate aplica doar pentru fonduri publice. În cazul lui Alfie cheltuielile erau suportate din fonduri private. Și în plus cu o asfel de gândire putem cădea în capcana unor concepte promovate de naziști – eutanasia economică și darwinismul social.
Medicii și spitalul au ridicat problema speranței de viață, calitatea vieții și inutilitatea tratamentelor.
Speranța de viață, în termeni medicali, semnifică o acumulare de informații, care urmează a fi prelucrate și înțelese adecvat. Este diferită în funcție de momentul evaluării, de o multitudine de variabile și grevată de subiectivism. De exemplu, în Cazul Karen Quinlan deși s-a apreciat că va supravețui câteva ore după deconectare, ea a supraviețuit timp de peste 10 ani.
Calitatea vieții este și mai subiectivă și este determinată de valorile la care se raportează persoana respectivă. Noi apreciem calitatea după criteriile noastre și nu după trăirile persoanei analizate.
Speranța de viață și calitatea vieții, când sunt folosite ca argument pentru alocarea de resurse, se transformă din probleme medicale într-unele morale.
Tratamentele inutile constitue un subiect care este abordat în lucrările științifice relativ recent (din 1988). Nici până în prezent nu există o definiție unanim acceptată. Citez: American Thoracic Society – O intervenție este inutilă atunci când este foarte puțin probabil să determine o supraviețuire „cu sens”. American Heart Association – Resuscitarea cardio-respiratorie este inutilă atunci când nu există raportări privind supraviețuiri în acele circumstanțe, în studii cu design corespunzător. Critical Care Society – tratamentul este inutil atunci când nu își poate atinge scopul și /sau este extrem de costisitor sau cu beneficii incerte- nepotrivite. Lawrence J. Schneiderman &colab. (1990)- un tratament este inutil dacă un pacient nu are capacitatea de a aprecia rezultatele unui tratament medical, dacă tratamentul nu-l face independent față de aparatele de menținere a vieții sau un tratament care are șanse de succes mai mici de 1 la 100.
O astfel de abordare poate fi acceptabilă pentru administratorii sistemului de sănătate, dar nu și pentru medici. Scopul profesiei medicale este tratarea și nu abandonarea pacienților. Orice decizie cu privire la pacienții grav bolnavi trebuie să fie luată în interesul maxim al acestora, și nu ceea ce este mai… ”convenabil” pentru familie, medici sau spital. Indiferent de argumentele de tip medical, viața umana are o valoare intrinsecă, în orice formă a sa, chiar și în cel mai timpuriu și nediferențiat stadiu al existenței embrionare.
Ajungem astfel la esența problemei. Decizia luată de justiția britanică exprimă o realitate tristă – triumful relativismului și afirmarea unui nou ”umanism”. Secularizarea excesivă, excluderea spiritualității din viața cotidiană,negarea Divinitatii si a sacrului, abandonarea moralei clasice ne pun în situații absurde: creiem mijloace prin care suntem capabili să prelungim viața, dar nu suntem capabili să le utilizăm într-un climat etic. Nu întâmplător judecătorul care a luat aceste decizii este secularist, utilitarist-pragmatic și militant pentru „libertatea” sexuală.
În concluzie, cazul Alfie are toate caracteristicile eutanasiei passive nonvoluntare petrecute într-o țară care nu a legalizat euthanasia. El dezvăluie criza de sens a societății contemporane determinate de abandonarea unor noțiuni esențiale din punct de vedere moral, și anume: sanctitatea vieții și valoarea vieții. Știința este poate cea mai mare capodoperă a secolului, dar tot ea a determinat cea mai mare criza contemporană – o criză de sens a științei.
P.S.1: Sper să fie prilej de meditație pentru cei care susțin statul autoritar în domeniul sănătății niciodată statul nu știe mai bine decât părintele informat și iubitor ce este bun pentru copilul său.
P.S.2: Pentru snobii, care idealizează și idolatrizează societatea post-modernă: prezenta notiță nu constitue o atingere a independența justiției și a statului de drept. Ea este o manifestare omenească de revoltă față de abuzurile la care din motive ideologice închidem ochii.