Sodoma și Gomora, între critica raționalistă și adevărul textului revelat

Sodoma și Gomora. Asocierea celor două orașe a ajuns să simbolizeze în orice limbă păcatul și intervenția divină de pedepsire a lui. Amprenta acestei asocieri în conștiinţa oamenilor este atât de puternică, încât întrebările privitoare la sorgintea ei apar foarte rar. Imaginea terifiantă este preferabilă și suficientă. Dar nu și pentru cercetătorii Bibliei sau ai istoriei. Cu atât mai puţin pentru teologi. Ce se cunoaște de fapt despre Sodoma și Gomora? Care este cadrul istoric și biblic în care au existat?

Descoperirile arheologice au făcut ca o sursă de autoritatea Enciclopediei Britanica să considere certă localizarea celor două orașe în partea de sud-est a Mării Moarte, astăzi acoperite de apele puţin adânci ale acestei mări.

Se știe, de asemenea cu certitudine, că zona respectivă era semnificativ diferită faţă de imaginea dezolantă pe care o vedem astăzi. Pământul era fertil, reţeaua de ape curgătoare ce se revărsau în Marea Moartă permițând practicarea unei agriculturi intensive, care, de altfel, a pus bazele cetăților din zonă. Exista o întinsă reţea de canale de irigaţii, iar toată câmpia Iordanului era asemănătoare cu Ţara Egiptului udată de apele Nilului. „Și ridicându-și Lot ochii a privit toata câmpia Iordanului care, înainte de a strica Domnul Sodoma și Gomora toată până la Ţoar era udată de apă, ca raiul Domnului, ca pământul Egiptului.” (Fac. 13, 10). Râul Iordan, care izvorăște din Muntele Hermon și se varsă în Marea Moartă, era mai lung cu 80 km faţă de lungimea actuală, de circa 250 km:  Mari turme de oi erau dovadă a prosperității locuitorilor. Nepotul patriarhului Avraam, Lot, a venit aici cu turmele la pășunat. Cea mai fertilă porţiune din regiunea actuală a Ţării Sfinte era Valea Sidim, valea Mării Moarte, zonă în care au înflorit economic cinci cetăţi. În afara de cele două, care fac obiectul acestui documentar, mai erau trei: Admah, Ţeboim și Ţoar. Aceste cinci orașe erau cetăţi aliate, iar istoricii și arheologii folosesc pentru ele denumirea „Pentapolis”. Se bănuiește că strămoșii locuitorilor acestor orașe erau proto-semiţi veniţi din Peninsula Arabică, unde oazele fertile nu mai făceau faţă creșterii demografice.

Primii veniţi în zonă au fost amoreii, care se pare că au construit aceste cetăţi. Apoi au venit canaanenii, numiţi de greci „fenicieni”. Ambele popoare apar adeseori in Scriptură în relaţie cu poporul evreu, care le-a găsit aici la venirea din Egipt. Civilizaţia canaanită a devenit cunoscută, în special, după descoperirile arheologice de răsunet de pe coasta Mării Mediterane și mai ales a cetății-stat Ugarit.

Acestea erau popoare care ucideau pe oricine le trecea hotarele, după cum ne spune Herodot despre taurii de pe malurile Mării Negre. În limba latină există de asemenea zicala „hospes hostis”, „musafirul este dușman” care se pare că e foarte veche, provenind de la începuturile istoriei Romei.

Despre locuitorii Sodomei există câteva legende. Se spune că fiecărui străin care trecea prin Sodoma i se fura câte ceva, dar în cantitate atât de mică, încât nimeni nu putea fi învinuit. Mai exista și legenda cărămizii de aur, pe care străinii o primeau în dar când poposeau în Sodoma, dar în schimb nu primeau nimic de mâncare. Pentru a nu muri de foame erau nevoiţi să plătească mâncarea cu cărămida de aur. Toate aceste amănunte ne arată Sodoma ca fiind un foarte bogat și puternic oraș, cu locuitori care în mod intenţionat erau neospitalieri, pentru a opri pe străinii tentaţi de bogăţie să se așeze în orașul lor. De asemenea, bogăţia foarte tentantă a Sodomei este arătată de războaiele pe care marile puteri ale momentului din regiune le-au pornit împotriva Sodomei. Este vorba despre sumerieni, elamiţi și gutti. Toate aceste mari puteri se află la distanţe apreciabile de Sodoma, diatanţe de peste 1000 km, ceea ce arată că potenţialul trofeu în urma unei victorii a meritat un asemenea efort.

Dumnezeu a pedepsit Sodoma și alte trei orașe aliate (nu și Ţoar), dar cum s-a manifestat această pedeapsă efectiv? Să fi fost cutremur, să fi fost erupţie vulcanică, să fi fost ploaie de grindină? Întrebarea aceasta a preocupat încă din Antichitate. Primul care a încercat o ipoteză a fost filosoful grec Eratostene în secolul lll î.Hr., acesta avansând ideea unui cutremur însoţit de o erupţie vulcanică. La această ipoteză a aderat două secole mai târziu și Strabon, marele geograf al Antichităţii. A mai fost luată în calcul și ipoteza unei alunecări de teren, dar specificaţia clară biblică referitor la o „ploaie de pucioasă și de foc” (Fac. 19, 24) a înlăturat-o rapid. Ipoteza lui Eratostene și Strabon este cea mai veridică, mai ales că Avraam a văzut „ridicându-se de pe pământ fumegare, ca fumul unui cuptor” (Fac. 19, 28). Dificultatea cercetărilor arheologice care să dea un răspuns are multiple cauze, cea mai importantă dintre ele fiind salinitatea foarte mare a apelor Mării Moarte. Astăzi explicaţia cu cea mai largă acceptare râmâne cea de peste două milenii, a lui Eratostene, care argumenta că Iordanul împreună cu Marea Moartă se află pe una dintre cele mai cunoscute falii tectonice, falia tectonică Ghor, iar asfaltul care plutește pe suprafaţa mării, recoltat și folosit din timpuri străvechi, provine din șisturile bituminoase de sub fundul mării, șisturi care întotdeauna sunt însoţite de pungi cu gaze, cauzatoare de explozii în caz de cutremure. Cutremurul, exploziile pungilor cu gaz și erupţia vulcanică atestată de prezenţa masivă a sulfului pe malurile mării ar putea sta la baza dispariţiei celor patru orașe canaanene și la apariţia Mãrii Moarte. Bineînţeles că teoriile moderne includ multe alte explicaţii, cum ar fi un meteorit, o explozie nucleară sau impactul cu o navă cosmică, acestea fiind, prin argumentarea lor, total ridicole.

Desigur că mesajul textului revelat are cea mai mare autoritate și chiar dacă critica negativă caută argumente pentru propriile teorii în care Dumnezeu lipsește, mesajul teologic fundamentat pe credință, al intervenției dreptății divine în istorie, este cel care a răzbit veacurile.

Ciprian IVAS