Pogorârea Duhului Sfânt

Ce s-ar alege de noi, nişte bieţi oameni neputincioşi, dacă n-am avea darurile Duhului Sfânt? Fără darul Duhului Sfânt nu este – şi nu poate fi – nici creştinătate, nici creştini. „Precum trupul fără de suflet, mort este – zice Fericitul Augustin – întocmai aşa, şi un creştin, fără de Duhul Sfânt, mort este”.

Un creştin adevărat trăieşte şi răsuflă în puterea Duhului Sfânt. Un creştin fără Duhul Sfânt ce ar putea fi altceva, decât un Egipt fără râul Nil, un pământ fără ploaie, un sat fără fântâni, o vie fără soare, o fântână fără apă. Precum nu ne putem închipui ziuă fără soare, viaţă fără răsuflare, cer fără Dumnezeu, aşa nu poate fi nici creştin adevărat fără Duhul Sfânt. Niciun pas nu putem face spre cer fără Duhul Sfânt. Duhul Sfânt ne dă aripi sufleteşti, ne dă ochi sufleteşti, ne dă răsuflare şi viaţă. Un creştin fără Duhul Sfânt este un „mort ce trăieşte” (Apocalipsa, cap. 3).

Un lucru este, aşadar, limpede ca soarele: noi avem lipsă de darul şi puterea Duhului Sfânt. Trebuie însă să facem şi pregătire pentru primirea acestui dar. El nu ni se dă cu forţa. Nici darul Golgotei, nici darul Duhului Sfânt nu ni se dau cu sila. Nici şcoala Golgotei, nici şcoala Duhului Sfânt nu-şi strâng şcolarii cu arcanul, ci trebuie să intrăm noi în ele. Pildă ne dau şi aici apostolii. Domnul Iisus le-a dat în grijă să aştepte pogorârea Duhului Sfânt în Ierusalim: „Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim!”. Dar pregătirea încă nu era numai aceasta: să stea în Ierusalim. Evanghelia de la Luca ne spune mai departe că, „în tot timpul acesta, apostolii erau în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 53). Adică aşteptau pogorârea Duhului Sfânt, petrecând în rugăciune. Darul Duhului Sfânt se pogoară şi azi numai peste o viaţă de rugăciune; peste cei ce trăiesc o viaţă de rugăciune.

A doua, apostolii aşteptau pogorârea Duhului Sfânt retraşi de vuietul lumii; retraşi în singurătate şi rugăciune. Cu astfel de pregătiri trebuie să cerem şi să aşteptăm şi noi pogorârea Duhului Sfânt în viaţa noastră şi peste viaţa noastră. Să ne retragem din lume, din duhul acestei lumi, adică, din modele şi păcatele lumii, ascultând de Cuvântul Mântuitorului: „voi în lume sunteţi, dar nu mai sunteţi din lume” (Ioan 17, 11-16). Duhul Sfânt Se pogoară numai peste o viaţă retrasă din „duhul acestei lumi”. Duhul Sfânt nu Se pogoară peste o viaţă ce se afundă şi se cufundă în răutăţi şi păcate. A cere Duhul Sfânt, dar de lumeştile plăceri şi păcate a nu te lăsa, înseamnă ca şi când ai invita pe o mireasă să intre într-o casă de desfrânare.

O mare parte din români petrec Rusaliile la mare. Alții cu mici și bere. Unii nici nu știu ce rost are sărbătoarea aceasta. Pentru ei a contat că au o zi liberă de la stat. Totuși o zi liberă ca să rămâi tot legat de indiferență și ignoranță. Când focul Duhului Sfânt nu mai arde, toată viața se stinge. Petreci Rusaliile pe plajă, la soare, așteptând să râzi prostește de ziua de mâine cu o sticlă în mână. Focul pentru creştini parcă s-a stins în vremuri de mult apuse.

Când focul nu mai arde, viața spirituală nu există. Mergi la biserică pentru că trebuie, te rogi de rușine și cânți cu gândul la ceas și la pizza de după. Nimic cu pasiune, nimic cu cercetare de sine.

Când focul nu mai arde, alergi după scaune, după vedetism, după recunoaștere, după locurile dintâi sau chiar după bani.

Când focul nu mai arde, diavolul, lumea, firea, te-au redus la instincte și superficial. Nu-ți place nimic decât să mănânci și să bei că mâine poate mori.

Când focul nu mai arde, biserica devine Ice Age. Simți aerul condiționat atât de tare în suflet că renunți să mai vii la biserică, întâi miercurea, apoi vinerea, culminând cu duminica.

Când focul nu mai arde ești atât de critic încât nimic nu îţi convine. Microfonul e prea tare sau prea încet, muzica cântată nu îți place, preotul predică prost și te gândești dacă ai fi fost altul în locul lui. Apare spiritul anticristic.

Când focul nu mai arde, apar indiferența și egoismul. Nu te interesează de nimic altceva decât de tine. Ești ca un mort viu. N-ai reacție la dreptate sau nedreptate și rămâi rece aproape la toate, ca Eminescu.

Când focul nu mai arde, nici conștiință nu mai ai. Păcătuiești și nu te ridici, rămâi căzut fără să faci nimic. Te simți pierdut și fără viitor sau nădejde. Când focul nu mai arde, ce te costă să-l aprinzi? Nu trebuie să fie Rusaliile pentru asta, ci Hristos, Domnul sărbătorilor.

Cert e că există iertare și Duh Sfânt pentru orice om care vrea.