Legalizarea căderii nu învinge păcatul

Sfântul Ioan Botezătorul, a cărui naștere este prăznuită anul acesta în zi de duminică de către Biserica noastră, este prototipul prin excelență al justițiarului, al iubitorului de dreptate pe pământ, ca expresie a stării creației plăcute lui Dumnezeu. La Sânziene, icoana dreptății divine se naște ca predecesor al Dreptății prin excelență, ca Înaintemergător al Domnului.

Și câtă actualitate are această temă a dreptății și raportarea noastră la ea în zilele noastre, atât în țară, cât și pe întreg mapamondul contemporan! Cine ar putea nega existența nedreptăților de multe feluri astăzi pe Terra? Dificultatea constă în diversele modalități care-i stau omului la dispoziție atunci când se raportează la un anumit tip de injustiție inerent percepută în imediata apropiere sau la nivel global, fie de pe o poziție de responsabilitate în îndreptarea lucrurilor, fie ca simplu om, credincios sau cetățean. Care e exemplul Mântuitorului în privința raportării la nedreptate și păcat? Iar, pe cale de consecință, care ar fi cea mai adecvată atitudine a unui creștin față de acestea?

A devenit un truism afirmația că Mântuitorul și, prin urmare, creștinul nu condamnă pe păcătos, ci păcatul. Cuvintele de mustrare adresate de către Sfântul Ioan Botezătorul unora dintre contemporani și lui Irod vizau, aşadar, în cele din urmă păcatele lor, chiar dacă, ca manieră de abordare, nu le distingea, poate, destul de explicit de persoanele celor care le săvârșeau, așa cum avea să ne arate Iisus Hristos că este posibil să se întâmple. Omenește, într-o paradigmă încă vechi-testamentară, ca aceea sub al cărei semn se mai afla încă Sfântul Ioan, prin condamnarea fermă a păcatelor și nedreptăților nu e izbutită încă deplin evitarea lezării demnității omului „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, adică cu chip şi asemănare conforme lui Dumnezeu şi care, indiferent cât de căzut, păcătos şi stricat ar fi omul, nu se şterg complet, nu pot fi anulate sau desfiinţate din adâncimea măreţiei de origine divină a fiecărei fiinţe omeneşti. Însă dumnezeieşte, sub legea Harului adusă în lume de Dumnezeu făcut om în Iisus Hristos, ştim că celor care intenționau s-o lapideze pe femeia prinsă în adulter, Mântuitorul le-a spus să arunce cel dintâi piatra cel care nu are păcat (cf. In 8, 7). Câtă diferenţă de abordare, care dă măsura distanţei dintre legea dreptăţii şi legea iubirii!

Așadar, o observație de reținut în legătură cu condamnarea, din perspectivă spirituală, a păcatului, a nedreptății și a injustițiilor de orice fel este aceea că este nepotrivit să acuze cineva care este la rândul lui vinovat, și cu atât mai mult cineva care are aceeași vină, căci poate spune cineva că e lipsit de păcat?

Fără să încurajeze şi justifice păcatul, Sfântul Cuvios Porfirie Cavsocalivitul se raporta în mod iubitor şi cu o dumnezeiască milă la unii tineri. În acest sens, sunt emblematice următoarele cuvinte ale acestui sfânt: „Vin uneori la mine băieţi şi fete. Sărăcuţii copii, câte n-au făcut… toate păcatele trupeşti le-au făcut, dar eu îi iubesc”. Orice sfânt urăşte păcatele, cu care se luptă toată viaţa, dar iată atitudinea creştină faţă de nedreptate: păcatul nu poate fi biruit nici prin condamnarea păcătosului, dar nici prin legitimarea căderii.

Pr. Florin Cătălin Ghiţ

Sursa: ziarullumina.ro