Prestigiul nepieritor al unui obiect de artă: ia

Dintr-un unghi de vedere obiectiv ia este o bluză femeiască specifică portului național românesc. Așa citim în Dicționarul explicativ al limbii române. Tot acolo găsim că originea acestui cuvânt este latină: „ie” provine din „linea”, care însemna haină de in. Ca obiect tradițional, ia este, însă, mult mai mult: un artefact reprezentativ pentru portul vechi românesc, un lucru uimitor, am putea spune.

Și astăzi, la începutul secolului XXI, te surprinde minuțiozita­tea cu care a fost cusută o ie tradițională și, inevitabil, te bucuri contemplându-i bogăția cromatică și desenele care parcă îi dau viață. Nu poți să nu rămâi uimit în fața ei de câtă răbdare a putut să dea dovadă femeia care a plămădit-o și cât respect putea să aibă un asemenea om pentru obiect și pentru cultivarea frumosului. Ia este un obiect de artă, din păcate anonim, dar din fericire extrem de viu și de creativ, inclusiv pentru standardele noastre estetice moderne și postmoderne.

Într-un articol publicat în 1941 în revista Dacia, etnologul și filosoful Ernest Bernea remarca faptul că în cultura tradițio­nală românească „elementul artistic este prezent mereu fără ca funcţiunea obiectului să o ceară. Casa, poarta, lingura, ia sau cana sunt împodobite cu motive alese dintr-o nevoie interioară, care nu e alta decât aceea de frumos. Ţăranul român trăieşte adânc necesitatea frumuseţii”.

Ia ca obiect identitar

Căutând originile ancestrale ale iei, unii cercetători s-au întors în negura timpului și au surprins câteva similitudini importante între ia românească și îmbrăcămintea străbunilor noștri daci. Astfel, pe unele metope de pe monumentul de la Adamclisi vedem că femeile dace purtau același tip de cămașă – o croială simplă, pe care se remarcă o serie de încrețituri la gât. Cu aceeași cămașă sunt înveșmântate femeile zugrăvite pe columna lui Traian. Prin urmare, ia nu este un obiect oarecare: este un obiect identitar care demonstrează continuitatea culturală dintre noi și străbunii noștri. Poate de aceea per­sonalități ca regina Maria, principesele Ileana și Elena sau interpreta Maria Tănase au ales să o poarte.

Vechimea, unitatea stilistică, pe de o parte, iar pe de alta varietatea uimitoare a tipologiei acestui obiect vestimentar tradi­țional au făcut ca ia să fie aleasă brand de țară, iar ziua de 24 iunie să fie declarată ziua ei internațioală.

Descrierea iei și varietatea ei zonală

În vechime ia era țesută în gospodăriile țărănești. Putea fi făcută din in, cânepă, din lâna oilor, iar mai târziu a fost concepută din borangic (în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova).

Cămașa tradițională este compusă din trei elemente principale: „stanii” (reprezintă fața și spatele cămășii), „mânecile” și clinii. Fâșia de pânză introdusă de-a lungul mânecii poartă denumirea de „altiță”. Ia putea fi îmbrăcată cu ocazia sărbătorilor din ciclul calendaristic sau a celor din ciclul familial – mai ales la nuntă.

În nordul Moldovei cămașa femeiască este de două feluri: cu încrețitură (și cu mâneca prinsă la gât) și fără încrețitură (și cu mâneca prinsă de la umăr). Cele mai întâlnite în zona Moldovei sunt cămășile cu încrețitură care, la rândul lor, pot fi împărțite în cele cu încrețitură, „cu ciupag” și „cu lăcez”. Cămașa cu încreți­tură sau „cu altiță” se confecțio­nează din 4 lați de pânză: doi pentru piepți și spate și doi pentru mâneci. La subsuoară că­mașa are, de regulă, un clin mic denumit și „pavă”. Mâneca ei se termină printr-o încrețitură asemănătoare cu cea „de la gura gâtului”. Pe cămașa cu încrețitură întâlnim o ornamentică luxuriantă. În trecut, ornamentele erau realizate din materiale diverse: lână, fir sau lânică, strămătură. Și astăzi vedem pe cămășile femeiești din Moldova diverse motive geometrice (pătratul, rombul, triunghiul, hexagonul, punctul, cercul, linia spiralată), vegetale (tulpini, ramuri, petale), zoomorfe (coarnele berbecului, porumbelul, cocorii, vrabia, găinușa, rândunica) sau avimorfe (găinușa stilizată). Crucea este un simbol pe care îl regăsim adesea pe ii. Din punct de vedere cromatic, cămășile din Moldova se remarcă prin policromia lor: roșu carmin, negru, portocaliu, galben, albastru, verde. Cămă­șile cu încrețitură erau purtate, în vechime, de obicei de fetele tinere. Cămașa „cu ciupag” are peste crețurile de la gura gâtului o bentiță ca un guler. În decursul timpului, la guler i s-a adăugat o danteluță numită „îmbrejă”. Și ea era purtată de obicei de fete.

În Țara Făgărașului, potrivit opiniei etnografului Cornel Irimie, „trăsăturile generale ale costumului trădează viața și firea oamenilor ce-și duc traiul între crestele uriașe ale munților și apa Oltului: simplitate și robustețe, aceasta caracterizează portul vechi al Țării Oltului în general”. În această zonă etnografică remarcăm legătura puternică dintre stilistica iei și statutul social și marital al celor care alegeau să le poarte: bătrânele purtau un anumit fel de ie ( „ia cu obinzală”; care avea gura în față și era cusută cu arnici roșu), nevestele îmbrăcau alt fel de ie (aceasta avea gura într-o parte și era „cu două, trei râuri de pui peste piept”). Peste ie femeile în vârstă purtau „chieptarul”, iar fetele nemăritate „cheptăriță” sau „lăibărică” din piele.

În Muntenia întâlnim de la cămașa femeiască încrețită la gât, cu altiță și râuri pe braț, din lână sau borangic până la cămașa purtată în Muscel – din pânză „cu mărgini” (diverse dungulițe galbene cusute la marginea pânzei) și cu mâneci lungi, care în vechime avea drept culori dominante negrul și roșu. În anii 80 cămășile pentru mirese din ținutul Muscelului erau colorate în albastru și alb.

În zona Dobrogei cânepa și inul fiind destul de rare, cămășile erau făcute din pânză de bumbac. Erau drepte, cu mânecile prinse din umăr și ornate printr-o țesătură cu dungi albe și crețe. Culorile lor dominante erau roșul și negru.

Ia – un obiect care naște întrebări

Obiectele de artizanat au apărut la oraș, poate din nostalgia celor care au fost nevoiți, din motive economice, să migreze din satul copilăriei spre marile metropole, unde piața forței de muncă a fost și este mult mai extinsă și mai ofertantă. Dar obiectele pe care le găsim în magazinele de artizanat nu sunt obiecte autentice. Spre exemplu, țăranul folosea lingura de lemn pentru a se hrăni cu ea, nu o atârna nicidecum pe perete. În magazinele de artizanat găsim, cu precădere, obiecte decorative care și-au pierdut funcția inițială și, în acest fel, au devenit inautentice. Tot aici găsim foarte multe ii care imită iile cu adevărat tradi­ționale. Sunt ușor de recunoscut: materialul din care sunt confec­ționate nu este de cea mai bună calitate, iar coloritul și ornamentica lor lasă de dorit. De aceea, cine dorește să cumpere o ie adevărată, cel mai bine ar fi să ajungă într-o arie culturală tradițio­nală (Bucovina, Moldova, Făgă­raș, Maramureș) în care fie va întâlni o bătrână care încă mai coase ii, fie va afla niște urmași dispuși să se despartă, contra cost, de vechile obiecte moștenite în familie.

În fața unui obiect vestimentar tradițional, cum este ia, te întrebi ce am câștigat și cât am pierdut noi, exponenții societății de consum. Omul civilizațiilor tradiționale, deși viețuia greu din punctul de vedere al mijloacelor de trai, acorda o importanță mult mai mare obiectelor care îi populau lumea. Simțea că ele îl reprezintă, că într-un fel fac parte din ce este el. Peste timp, lumea tradițională românească ni se arată ca un tot organic în care viziunea despre univers și viață a țăranului român se oglindea fidel în obiectele de mai mică sau mai mare importanță care îi ieșeau din mâini. Lumea noastră este profund impersonală: ne îmbrăcăm în haine produse în serie, standardizate, și, de cele mai multe ori, ele nu ne reprezintă, nu exprimă în exterior valorile în care credem.

Ciprian Voicilă

Sursa: ziarullumina.ro