Cum și cu cine să ne sfătuim?

Toată lumea se pricepe la dat sfaturi. Cu această realitate facem cunoștință în fiecare zi, fără excepție. Iar unii au atât de multe în desagă, că-ți dau sfaturi și fără să le ceri. Cu totul altă temă este însă oportunitatea și calitatea lor! Dar și cei care cer sfaturi sunt destui și discută fără discernământ cu oricine și oriunde despre problemele lor, fără să sesizeze că simpla împăr­tășire a problemelor nu duce și la rezolvarea lor, ba chiar poate să le complice în chip nebănuit. Dar și aici o altă temă este dispo­ziția cu care cer sfatul și obiectivul urmărit după primirea lui. Totuși, de ce recurg oamenii la această vorbire despre problemele lor? Ca să scape de presiunea unor conținuturi sufle­tești neplă­cute acumulate în timp, să aibă subiect de discuție, caută cumva postura de ucenic sau caută justificare pentru propria stare cu care s-au obișnuit și nu mai vor s-o schimbe?

Acest impuls de a scoate la suprafață frământările adânci ale persoanei și de a cere sfatul pentru soluționarea lor face parte din mecanismele de autoapărare ale sufletului care în acest fel arată că ceea ce s-a depozitat în lumea lăuntrică a sinelui nu reprezintă o acumulare benefică, ci este un conținut care afectează în mod determinant existența omului. Dar asta nu înseamnă că se impune să ne dezgolim în fața primului trecător și să-i spunem tot ce avem noi pe suflet. Ba chiar nici unora care se pretind sfătuitori nu trebuie să le facem cunoscută taina lăuntrului nostru. E important să ne adresăm omului potrivit, apt să ne ofere sfatul de care avem nevoie cu multă luare aminte și teamă, ca unul care este invitat să se atingă de structurile cele mai sensibile ale existenței noastre. Aici stă de fapt și cea mai mare dificultate a sfătuirii corecte: găsirea sfătuitorului încercat. Nu numai pentru că un sfătuitor încercat este rar, ci mai ales pentru că drumul nostru până la el este extrem de greu și de încurcat, chiar dacă spațial nu ne despart decât câțiva metri. Această mare dificultate ar putea fi surmontată foarte ușor, dacă s-ar urma fără ocolișuri recomandările tradiției Bisericii, care posedă soluții pentru orice împrejurare, chiar și pentru momentele în care nu se află nimeni în jur care să aibă calitatea de sfătuitor, căci, așa cum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Și unui sarazin dacă-i ceri sfat cu credință îți va răspunde cele de folos”. Așadar, înainte de toate este esențială dispoziția și dorința de a face ceva pentru a ieși din impas. Pentru gândul său bun, omul nu va fi lipsit de sfatul necesar nicăieri în lume, chiar și în pustiu de ar trăi. În Pateric se istorisește despre un pustnic care și-a frământat multă vreme mintea cu o problemă la care nu găsea răspuns defel. Atunci a hotărât să străbată o cale lungă până la un părinte duhovnicesc, ca să-i dezlege problema, însă în acel moment Domnul, pentru dispoziția lui smerită, l-a trimis pe îngerul Său să-i dea sfatul de care avea nevoie, ca să nu-și părăsească starea și lucrarea lui. Deși acesta este un caz excepțional, totuși, nu putem să nu distingem la pust­nicul din povestire acea atitudine smerită de ucenic care, potrivit părintelui Rafail Noica, „este cea care face cu putință răspunsul inspirat al duhovnicului”. Prin urmare, chiar și unui duhovnic mai puțin experimentat, pentru dispoziția smerită a ucenicului, i se dă înțelepciune dumnezeiască în sfătuire. Dar pentru a preîntâmpina surprizele neplăcute, Sfântul Ignatie Briancianinov recomandă ca „sfătuitorul să aibă ungere”, încât să-l poată sfătui pe ucenic după gândul lui Dumnezeu. Aceasta pentru că nici chiar duhovnicul „nu trebuie să-i îndrume pe fiii săi duhovnicești după propria minte sau trăire”, spune starețul Sofronie Saharov.

În fine, dar dacă tema sfătuirii e atât de complexă, de ce să ne mai ostenim s-o descâlcim? Simplu. Pentru că niciodată omul nu poate fi propriul sfătuitor, mai ales în situațiile critice. Așa a lăsat Dumnezeu. Întrucât prin sfătuire putem evita cursele vrăjma­șului nostru cel mai perfid, păcatul personal, așa cum avertizează și Avva Dorotei: „Nu sunt mai ticăloși, nici mai lesne porniți spre cădere decât aceia care nu au pe nimeni ca să-i povățuiască pe calea lui Dumnezeu”, și „altă cădere nu știu să fie la cineva fără numai din pricina sfaturilor inimii sale”. Apoi, întrucât omul dorește, în adânc, să afle nu un sfat oarecare, ci voia lui Dumnezeu în problema lui. Se vede acest fapt, de pildă, în multitudinea de mărturii de­spre Sfântul Paisie Aghiori­tul, dar și despre alți sta­reți contemporani, la care veneau oamenii să afle exact aceasta: cuvânt de la Dumnezeu pentru situația lor con­cretă.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro