Dominarea furiei

Într-o scrisoare celebră, filosoful stoic Seneca afirma că mânia este „cea mai respingătoare și mai sălbatică dintre toate”. Încă din Antichitatea greacă și romană, filosofii preocupați de etică și de idealul desăvârșirii morale a omului au căutat să descrie fizionomia acestei patimi sufletești, analizând în detaliu cauzele și moda­li­tățile ei de manifestare.

Efortului filosofilor de a defini mânia i s-a alăturat în ultimii zeci de ani preocuparea psihologilor de a studia căile prin care stările de mânie sau de furie ar putea fi gestionate cu succes de persoana umană (în literatura de specialitate, fie „mânia” și „furia” sunt folosite ca sinonime, fie furia este văzută ca fiind gradul maxim al mâniei). Spre exemplu, doctorul Albert Ellis și psihologul Raymond Tafrate, inventatorii terapiei rațional-emotive și comportamentale, au demonstrat că furia este distructivă atât în ceea ce îi privește pe ceilalți, cât și în ceea ce ne privește pe noi înșine. Ea poate distruge relații, familii, instituții, ne poate ruina sănătatea fizică și echilibrul lăuntric.

Afectează sistemul cardiovascular

Potrivit profesorului de biologie și neuroștiințe de la Universitatea Stanford, Robert Sapolski, activarea repetată a stărilor fiziologice care însoțesc furia afectează sistemul cardiovascular și favorizează apariția arteriosclerozei.

Furia naște întotdeauna agresivitatea. Ea stă la originea vio­len­ței domestice (de pe urma căreia suferă nenumărate femei) și a agresiunii îndreptate împotriva copiilor.

Psihologii care au studiat această emoție distructivă au concluzionat că, în pofida preju­de­că­ților noastre curente, tindem să ne manifestăm furia nu împotriva persoanelor care ne provoacă antipatie și aversiune, ci față de cei care trăiesc în imediatul vieții noastre curente: membrii familiei, colegii de serviciu, prietenii. La fel de grav este și un alt aspect al furiei: cel care se lasă dominat de ea, nu o conștientizează, nu își asumă efectele ei și este tentat permanent să proiecteze asupra celorlalți vina pentru neîmplinirea proprie și pentru eșecul relațional. Psihologii Ellis și Tafrate au identificat o serie de mituri privind modalitățile prin care am putea să ne controlăm mânia, idei pe cât de eronate, pe atât de asiduu vehiculate în mass-media. Enumăr aici câteva: exteriorizarea fizică și verbală a furiei conduce la diminuarea ei (în realitate, o amplifică); ne eliberăm de mânie evitând contextele exis­tențiale care o favorizează (ceea ce ar putea să ne creeze ima­ginea inconfortabilă de persoane slabe, pasive, evitante); furia ne ajută să depășim obstacolele care ne împiedică să ne atingem scopurile pe care ni le-am propus (în realitate, acest tip de comportament provoacă în rândul membrilor familiei și în rețeaua de prieteni și cunoscuți neîncredere, resentimente, impulsul de a ne ocoli); evenimentele externe cauzează întotdeauna declan­șarea furiei (dacă ar fi adevărat, în aceleași condiții date, toți oamenii ar trebui să reacționeze la fel: de pildă, ar trebui ca toți par­ti­cipanții la traficul superaglomerat să se înfurie).

În urma cercetărilor aprofundate care au avut ca obiect furia, Ellis și Tafrate au ajuns la concluzia că orice persoană care se înfurie și-a alimentat în prealabil această stare prin câteva idei care au căpătat forța unor convingeri subiective. Să presupunem că am fost tratați nedrept de colegii noștri de serviciu. Ne înfuriem și ne alimentăm în forul nostru interior mânia, spunându-ne, de regulă: 1. „Este groaznic că acești oameni mă tratează nepoliticos și nedrept!”; 2. „Nu suport să mă trateze astfel!”; 3. „Nu ar trebui absolut deloc să mă trateze așa de rău!”; 4. „Fiindcă se poartă atât de rău, sunt persoane îngrozitoare și ar trebui pedepsite!” Între cele 4 idei există o înlănțuire cauzală și împreună fac să credem că o persoană este prin natura ei fundamental rea doar pentru că într-o anumită situație ea adoptă un comportament inadecvat, greșit față de noi. Cu alte cuvinte, generalizăm. Este aceeași eroare pe care o facem atunci când ajungem să judecăm și să osândim un om pentru păcatele pe care le-a săvârșit sau despre care noi credem că le-a săvârșit. Îl etichetăm pentru totdeauna, deși răul pe care l-a comis a fost poate neintenționat sau s-a ivit din necunoaștere.

„Vinul dracilor”

Putem să ne gestionăm cu succes momentele în care suntem tentați să reacționăm cu furie dacă ne vom deprinde să identificăm acele convingeri personale, iraționale, care în mod obișnuit amplifică mânia. Ele ar putea fi formulate astfel: 1. „Trebuie neapărat să fac bine lucrurile importante și să primesc aprobarea celor care sunt importanți pentru mine, iar dacă nu, sunt lipsit de valoare”; 2. „Trebuie să mă tratezi cu amabilitate și cu atenție, iar dacă nu o faci, ești o persoană îngrozitoare”; 3. „Condițiile trebuie neapărat să fie așa cum îmi doresc eu să fie și să nu îmi blocheze în mod nejustificat plăcerile și obiectivele, iar dacă nu, viața mea este oribilă”. Cei doi inițiatori ai terapiei rațional-emotive recomandă ca antidot împotriva acestor credințe care generează adesea furia așa-numitele „tehnici cognitive de distragere”. Printre ele, rugăciunea ocupă un loc important.

Următorul pas este să îi acceptăm necondiționat pe cei care trăiesc alături de noi. Chiar dacă nu ne plac, în urma unei analize raționale vom ajunge la concluzia că ne este util să îi acceptăm. Deși sunt atâtea diferențe majore între noi și ei, în cele din urmă este preferabil să trăim sau să muncim alături de ei. Doctorul Ellis scrie: „Accepți păcătoșii, dar nu și păcatele lor. Accepți realitatea socială că ei sunt cu toții – fiecare dintre ei – incredibil de imperfecți și îi accepți cu slăbiciunile lor”.

În tradiția creștin-ortodoxă, mânia sau furia este considerată patimă. Creștinul trebuie să o înfrunte și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se elibereze de sub tirania ei. Încă din secolul al IV-lea, Evagrie Ponticul a surprins o trăsătură specifică mâniei: a numit-o „vinul dracilor”. Este adevărat: omul mânios nu doar că își pierde stăpânirea de sine, ca în beția alcoolică, dar această stare nefirească se amplifică de la o clipă la alta, ca o vâlvătaie care se întețește, amenințând tot ce îi stă în cale. Patericul egiptean îl învață pe creștin să nu se bazeze pe propriile puteri în lupta cu patima mâniei, ci doar pe ajutorul lui Dumnezeu. Avva Amona mărturisea: „Patrusprezece ani am petrecut în schit, rugându-mă lui Dumnezeu noaptea și ziua ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia”. Sfinții Părinți au arătat că, de cele mai multe ori, ne mâniem în momentul în care nu ne este satisfăcută o anumită patimă, fie ea trupească – de pildă, lăcomia -, fie mai subtilă – mândria, slava deșartă. Pentru a ne izbăvi de patima cumplită a mâniei trebuie să cultivăm cât mai mult virtutea smereniei.

Ciprian Voicilă

Sursa: ziarullumina.ro