Trezirea duhovnicească

Poate că cel mai vibrant, cel mai harismatic și universal cuvânt al vremurilor de pe urmă i s-a dat Cuviosului Paisie Aghioritul, unul dintre cei mai recenți sfinți ai Bisericii noastre, pe care l-am prăznuit cu câteva zile în urmă. Îndemnul său constant la trezire, la înțelegerea vremurilor și a asumării unei atitudini mărturisitoare străbate prin toate scrierile sale, precum și în prețioasele mărturii care ni s-au păstrat despre el. Cuvântul său adânc, dar fără sofisticării pretențioase, nu se adresează doar lumii monahale, ci atinge corzile inimii tuturor ortodocșilor, indiferent de locul unde viețuiesc. Pentru toți Cuviosul Paisie are graiul și cuvântul potrivit. Însă, învățăturile sale profunde rostite sub forma dialogului sau a sfatului părintesc aș zice că reprezintă darul vădit al lui Dumnezeu mai cu seamă pentru mireni. Iar aceasta se simte din mângâierea harului care se revarsă prin simpla lectură a cărților sau fie și numai prin privirea uneia dintre fotografiile sale.

Este foarte interesant faptul că Sfântul Paisie († 1994) s-a adresat lumii într-o vreme de liniște, de stabilitate socială, iar Grecia, patria sa, se afla chiar într-o perioadă de deosebită prosperitate economică. Și, cu toate acestea, el nu înceta să vorbească despre vremurile foarte grele prin care trece lumea. Atrăgea atenția în special asupra duhului călduț ce începea să caracterizeze credința poporului, care atrăgea după sine lipsa de bărbăție, relaxarea, atașarea de plăcerile materiale și de bucuriile lumești. De asemenea, înfiera nepăsarea ce domnea în relațiile dintre oameni, dar și prin instituțiile publice, care năștea la rândul ei o atitudine de relativitate față de reperele fundamentale ale omului din toate vremurile: Dumnezeu, Biserica, neamul, limba, educația, familia etc. Critica aspru lăcomia unora și risipa bunurilor ce decurge din aceasta, în vreme ce mulți alții sunt lipsiți sau chiar mor din pricina sărăciei. Aceste semnale de deca­dență a credinței și a moralei în rândul oamenilor, Cuviosul Paisie le vedea mai periculoase chiar decât o prigoană asupra creștinilor. De aceea și îndemna constant:

„Ceea ce va ajuta foarte mult este să intre înlăuntrul vostru neliniștea cea bună: unde ne aflăm?, ce ne va aștepta?, ca să luăm măsurile necesare și să ne pregătim. Viața noastră să fie mai calculată. Să trăim mai duhovnicește. Să fim mai iubitori. Să ajutăm pe cei îndurerați și pe săraci cu dragoste, cu durere și cu bunătate…”

Să nu creadă însă cineva că Sfântul Paisie a fost vreun soi de alarmist care-și propunea să șocheze lumea prin prevestiri despre un sfârșit catastrofic al lumii. Nicidecum, ci a fost un vizionar cu o deosebită simțire eshatologică, al cărui ochi duhovnicesc a distins limpede conse­cințele problemelor ce apăreau în vremea lui și-și dorea ca toți credincioșii să le vadă, să le priceapă și să se pregătească în consecință. Totdeauna, perspectiva pe care o dădea lucrurilor era una de asumare conștientă a greutăților și de îmbunătățire a trăirii creștine. Aceasta se vede și din felul în care el înțelegea să-i prevină pe credincioși pentru vremurile grele care vor urma, anume să înțeleagă, de pildă, că „cea mai bună pregătire pentru a se opune cineva lui Antihrist este viaţa duhovnicească cât mai profundă cu putință”.

Însă, acum avem surpriza neplăcută de a constata că îngrijorarea sfântului a fost întru totul justificată. Astăzi toate valorile perene ale umanității sunt atacate; pe scurt, viclenia a devenit lege. Cine ar fi crezut că acele patimi foarte subțiri date în vileag de Cuviosul Paisie vor conduce, după nici trei decenii, la situații de neconceput, de-a dreptul apocaliptice, dar pe care cei mai mulți nici nu le deslușesc încă, în fierberea cotidiană? Sau, dacă le simt în vreun fel, sunt repede amețiți de hipnoza tehnologică sau siliți de determinismul nemilos al societății să se reîntoarcă la grijile zilnice, la acele griji ucigătoare de suflet și, de multe ori, chiar de trupuri.

Și care ar fi soluția? Desigur, nu vreo strategie omenească ne va scoate din marile probleme ale zilei. Ci, așa cum obișnuia să spună Cuviosul Paisie, „e nevoie de trezire duhovnicească; să se pocăiască lumea, pentru că pocăința poate să facă să se risipească răul”, deoarece aceasta mișcă mai întâi cerul și „pentru pocăința oamenilor intervine Dumnezeu”. Iar peste toate, lumea trebuie să prindă noima cea mai adâncă a vieții, anume că ținta noastră nu este existența prezentă, „ci este dată cu scopul de a ne pregăti pentru Patria cerească, pentru Rai”.

Nicuţor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro