Bunici și nepoți, de mână în căutarea lui Hristos

Este poate uimitor să constați că în Scriptură nu există cuvântul bunic, ca atare. Acolo avem de a face cu „fiul lui…, fiul lui…”. Se merge din verigă în verigă, or, între bunic și nepot este adesea o scurtătură minunată și de taină, în care părinții pot trece în plan secund, în anumite momente.

Toți au fost nepoți, dar nu toți au bucuria de a fi și bunici. A fi nepot este, așadar, experiența primă a acestui binecuvântat tip de relație.

Când m-am născut, îmi mai trăiau trei dintre cei patru bunici. Bunica paternă, Victoria, o frumoasă femeie din Muscel, murise demult, de tânără. Țărancă fiind, probabil că fusese o femeie credincioasă. Pentru mine a fost învăluită într-un fel de taină, pe care, din păcate, n-am încercat s-o pătrund cât de cât. În ceea ce-l privește, Tata Mare, Gheorghe, fost profesor de filosofie și psihologie la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, cu care am trăit împreună câțiva ani în copilărie, nu-mi aduc aminte să fi avut vreo legătură directă cu viața în Biserică. Bunicul matern, Moșu’, a murit când aveam puțin peste doi ani. La Cluj, a fost printre ctitorii bisericii de pe strada Horia, ceea ce retroactiv îmi prilejuiește o discretă mândrie. O strană de ctitor păstrează încă eticheta metalică cu numele lui: Ioan Vlad. Probabil că, născut și copilărit la țară, va fi avut o participare obișnuită la viața eclesială. Soția lui, Paraschiva, Mica, cum îi spuneam, era singura dintre bunici care știu că avea o legătură continuă, firească cu Biserica. Copil fiind, mă miram când o auzeam spunând, adesea, că se duce la biserică. Mi se părea că pleacă într-un loc foarte tainic, ținând de o altă lume decât cea în care trăiam noi, ceilalți. Din păcate, nu am ajuns să mergem și împreună. Intrarea mea în Biserică a mai întârziat… Când a murit, am găsit pe măsuța de la capul patului ei o cărticică modestă de rugăciuni,  ferfenițită de îndelunga folosire, pe care am luat-o ca s-o păstrez cu mult drag drept amintire. Rezumând, nici unul dintre bunici nu a avut o influență directă în educația mea religioasă și în apropierea mea de Biserică și de Dumnezeu. Poate numai rugăciunile neștiute ale Paraschivei, cea cu frumos nume.

Ce înseamnă să fii în chip firesc bunic

Am auzit sau am citit însă nenumărate mărturii în care se vădea rolul decisiv al multor bunici în timpul comunismului. Îndeosebi al femeilor. Ele au depășit teama părinților sau opțiunea lor ideologică și, uneori în taină, alteori acceptate tacit, și-au luat nepoții și i-au dus la biserică, pentru a fi botezați. Ele le-au dat apoi primele noțiuni de credință, i-au învățat să se închine, să se roage și să se apropie de Dumnezeu. Lucrul acesta a fost posibil și pentru că erau bunici care proveneau din vremea mai veche, antebelică, cu un anumit fel de educație directă și indirectă, care rar Îl excludea pe Dumnezeu din ecuația vieții. Îndeosebi la oraș, ei au constituit o verigă extrem de importantă în perpetuarea credinței, într-un timp când ateismul era militant și violent, când oamenii erau persecutați sau marginalizați pe motiv de credință. Ei, îndeosebi, au fost cei care au vegheat întru păstrarea nestinsă a jarului credinței pe vatra altarelor. La vremea când am ajuns eu să merg cu regularitate la biserică, în anul 1975, majoritatea participanților la slujbe aveau vârstă de bunici. Și ar mai trebui văzut un aspect: probabil că mulți activiști de partid își vor fi îmblânzit într-o anumită măsură politica ostilă Bisericii, din respect și dragoste pentru bunicii credincioși din familiile lor.

Dar, dincolo de această conjunctură politică istorică destul de lungă și foarte neplăcută, totdeauna bunicii au fost mai apropiat implicați în sădirea credinței în nepoții lor. Pe de o parte, pentru că ei înșiși, fiind aproape de plecarea din această lume, sunt într-o comunicare mai continuă, mai atentă și mai accentuată cu Dumnezeu, participă mai adesea la viața liturgică, iar pe de altă parte, pentru că dispun de ceva mai mult timp și au mai multă răbdare. Sigur, situațiile sunt multiple. Prin forța împrejurărilor, bunicii pot fi mai aproape sau mai departe de nepoții lor, pot dispune de mai mult sau mai puțin timp de comunicare. După cum sunt copii care, din varii motive, nu prea intră în contact cu bunicii sau, pur şi simplu, nu i-au mai apucat. Un rol important pentru mulți copii de la oraș l-au jucat bunicii de la țară, la care își petreceau vacanțele, îndeosebi pe cele mari, lungi, de vară. Cel mai adesea se întorceau cu o benefică încărcătură privind relația cu natura, cunoașterea tradițiilor satului și credința.

Ce înseamnă să fii în chip firesc bunic? O spune cuvântul. Bunicul și bunica se numesc așa pentru că sunt… buni! În unele locuri, chiar li se spune, și mai apropiat, bunul și buna. Dar, în general, se adaugă terminația duioasă, cu nuanță de diminutiv. În unele locuri, în Mărginimea Sibiului, de pildă, dar nu numai acolo, i se spune bunicului moșul. Aceasta arată și faptul că prin bunici se pătrunde mai adânc în spița neamului (al tău, al familiei și al nostru, al țării), ei știu mai multe și au timp mai mult de povestit. Căci bunicii sunt și oameni ai poveștilor. Cele prin care crește frumos sufletul puiului de om. Pentru copil orice poveste are o miraculoasă realitate. În plus, teoretic cel puțin, bunicii sunt mai înțelepți, în urma unei experiențe de viață mai bogate, dar și a stingerii multora dintre vanități. Iar înțelepciunea induce căldură și siguranță, o anumită ocrotire, la care aspiră orice copil. Comunicarea dintre bunici și nepoți este cu totul specială.

Frumusețea și intensitatea ei nici măcar nu pot fi intuite din afară. Complet diferită de starea, minunată și de mare grație și ea, de a fi părinte. Sunt liberate în bunici izvoare de duioșie nebănuite. Iar în ceea ce privește iubirea nepoților, cel puțin în copilăria fragedă, ea este cu totul gratuită, transcende slăbiciunile și neputințele inerente ale bunicilor. Tandrețea lor e nemărginită și binefăcătoare. Nepoții reprezintă pentru bunici o nouă viață, un ultim început, un pas în a persista nemuritor în viață. Când ești binecuvântat cu mai mulți nepoți, reiei drumul cu fiecare dintre ei.

Credința nu se poate impune

Dincolo de bunici sunt străbunicii, o stare la care ajung mai puțini și care pierde din intensitate din pricina vârstei și a scăderii puterilor de tot felul, ca atare și a disponibilității de comunicare.
Când lucrurile decurg firesc, ajungi și în situația de bunic… Rolul activ al bunicilor în educarea nepoților ține până pe la 12-13 ani, când începe emanciparea și desprinderea lor, când prietenii le devin mediu de comunicare privilegiat, în detrimentul familiei. Desigur, nu scade capitalul de simpatie reciprocă. Transmiterea valorilor de credință se cuvine să fie una dintre componentele prime ale acestei blânde educații. Pentru ca bunicii să joace un rol în educarea religioasă a nepoților, trebuie, mai întâi, ca ei înșiși să fie înscriși în respirația liturgică. Ancorați în viața Bisericii. Ceea ce, din păcate, este departe de a se petrece întotdeauna. Deprinderea de valori ale credinței se poate face prin practicarea rugăciunii de mici (îndeosebi rugăciunile cele de seară), prin lecturi de factură religioasă, fie ea directă sau indirectă, dar îndeosebi din Scriptură, prin mers împreună la biserică, atunci când se ivește prilejul… Nu se cer făcute eforturi ieșite din comun, demonstrative. Este îndeajuns să fii firesc în trăirea afirmată a propriei credințe. Sigur, una este situația când copiii sunt mici și mai ușor de condus pe bunele poteci și alta cea când ei cresc și încep să-și pună, sub presiunea societății și a teribilismului vârstei, tot felul întrebări, în care se insinuează și destule îndoieli. Când se ajunge într-o etapă ca aceasta, este nevoie de multă răbdare. Credința nu se poate impune. Este de evitat ca legătura cu Biserica și cu Dumnezeu să devină una pur formală.

Fiul meu a inițiat pentru cei doi copii ai lui, la o vârstă destul de fragedă, citirea întregii Scripturi, fără omisiune, seară de seară, pe parcursul câtorva ani. Când mă nimeream la ei, făceam eu lucrul acesta. Este un exercițiu bun și pentru omul matur. Și era uimitor să văd cum, oricât de aride ar fi fost unele pasaje, ei nu protestau. În alte situații, am ales eu ceva de citit. Îndeosebi din Vechiul Testament, pentru că acolo găsești mai multe pasaje narative cu aspect de poveste. Atenția lor se vădea din întrebările pe care le puneau. Întrebările copiilor pot fi adesea extrem de dificile. Cu atât mai mult cu cât față de cele ale oamenilor mari sunt pline de candoare. Ei au o logică a lor, una a firescului originar. Și nu totdeauna ai răspuns. Sunt destule lucruri care te pun în încurcătură. Asta și pentru că nu te-ai gândit până acum la ele. Atunci, începi să reflectezi împreună cu ei. Și să încerci să deslușești. Ei sunt cei care declanșează în tine un benefic proces de cunoaștere. Și, când este cazul, se cuvine să-ți recunoști neputința. Sunt lucruri care sunt de taină și este bine să rămână așa.

Ce le pot transmite bunicii nepoților? Dragoste de viață (dragoste!), care să conducă la sete de viață. Trăire autentică, implicată, înflăcărată. Putere de a răbda, la trecerea prin încercări și necazuri, nădăjduind într-o izbândă finală. Conștiința că există o altă viață, eternă, de dorit a fi în preajma lui Dumnezeu. Voioșie decentă. Privire înțeleaptă asupra lumii, în însoțire cu cele bune și cu veștejirea celor rele. Dragoste și respect față de țară și neam. Responsabilitate în toate câte le au de împlinit. Dragoste față de Dumnezeu și de Biserică. Cultura să le fie o condiție vitală. Să iubească frumosul din toată inima și din tot cugetul lor. Și să le lase moștenire bunele lor prietenii livrești, acumulările lor spirituale și culturale.

Trebuie văzută calitatea de a fi bunic sau bunică și, generic, nu numai pentru nepoții proprii. Așa-i numim îndeobște, spontan, pe cei de o anumită vârstă care ne par a fi oameni buni, care cu gândurile lor bune ne-ar putea ocroti, în chip știut sau neștiut. Pentru că sunt mai aproape de Dumnezeu prin vârstă, prin experiență de viață, prin despătimire.

În societatea românească contemporană, au fost și mai sunt destule și situațiile în care nepoții îi aduc pe bunici spre credință. Bunici care au străbătut o epocă a istoriei, cea comunistă, mai aridă în ceea ce privește cele ale credinței. Cu istețimea, drăgălășenia și candoarea lor, nepoții pot avea o putere de convingere mai mare decât cea a argumentelor „specialiștilor” maturi.

Am avut totdeauna o duioșie aparte pentru minunații bunici Ioachim și Ana, fără pomenirea cărora nu se încheie nici o Sfântă Liturghie. Regiunea Bretagne o are ca protectoare pe Sfânta Ana. Întâlnești adesea acolo o icoană specifică locului, ca Sfânta Ana Învățătoare, având o carte în mână și citindu-i Fecioarei din ea. Rolul ei de bunică în viața Mântuitorului pare a fi fost mai degrabă indirect, dar cât de benefic, prin buna educare și îndrumare a Fecioarei Maria.

Costion Nicolescu

Sursa: ziarullumina.ro