Regele basmului

În 1805 trăia în orașul Odense, în Danemarca, într-o modestă cămăruţă, o pereche de tineri căsătoriţi, care se iubeau tare mult. El, în vârstă de vreo 22 de ani, cizmar, era un om înzestrat şi avea o fire de poet. Ea, cu câţiva ani mai mare, femeie simplă şi necunoscătoare în ale vieţii, avea o inimă minunată. Ajuns de curând lucrător, bărbatul îşi meşterise singur măsuţa de cizmărie, ca şi patul de nuntă. Patul şi-l făcuse din lemnul unui catafalc pe care zăcuse un oarecare conte de Trampe. Fâşiile de postav negru, care mai rămăseseră prinse de scândurile patului, aminteau de prima lui destinaţie. În locul rămăşiţelor contelui, la 2 aprilie 1805, pe patul acesta îşi făcu apariţia un nou-născut. Numele lui era Hans Christian Andersen.

„O singură cămăruţă plină cu scule de cizmărie, patul şi laviţa unde dormeam eu, iată casa copilăriei mele!”, avea să istorisească mai târziu, în „Povestea vieții mele”, cel supranumit în lumea literaturii pentru copii „regele basmului”.

„Copil singur la părinţi, am fost foarte răsfăţat. Mama îmi repeta adesea că sunt cu mult mai fericit decât fusese ea la vârsta mea. Părinţii o obligaseră până să şi cerşească! Cum nu era în stare să facă una ca asta, rămăsese odată o zi întreagă plângând sub un pod, pe malul râului care trecea prin Odense. Cu imaginaţia mea de copil îmi închipuiam cu atâta intensitate această scenă, încât lăcrimam ori de câte ori îmi venea în minte. De aici s-a născut povestirea «Fetița cu chibriturile».

Tatăl meu, Hans Andersen, mă lăsa să fac tot ce-mi plăcea. Eu eram marea lui pasiune. Pentru mine trăia. Mai toate clipele sale libere, şi mai ales duminicile, şi le pierdea făcându-mi jucării şi desenându-mi diferite chipuri. Deseori, seara, ne citea din operele scriitorilor La Fontaine şi Holberg şi din «O mie şi una de nopţi».

Niciodată nu l-am văzut surâzând decât atunci când citea. Căci nici în viaţă, nici în meserie nu-şi găsise fericirea. Părinţii lui fuseseră ţărani înstăriţi, dar nenorocirile se abătuseră asupra lor: le pieriseră vitele, le arsese ferma, iar bunicul își pierduse minţile. Veniseră atunci să se stabilească la Odense şi aici îşi dăduseră băiatul, în ciuda faptului că era atât de ascuţit la minte, să înveţe meserie la un cizmar. Din nenorocire nu putuseră să facă altfel, cu toate că dorinţa cea mai fierbinte a băiatului era să intre la colegiu. Bietul tata! A păstrat toată viaţa în inima lui amărăciunea că nu putuse să înveţe.”

Christian Andersen avea o voce frumoasă și de aceea părinții l-au sfătuit să meargă la Copenhaga pentru a participa la un concurs de solist la operă. Au strâns cu toții bani de drum și cazare pentru o noapte la un han din capitală, iar în ziua examenului, tânărul Andersen era prezent pentru a susține probele respective. Însă atunci când comisia i-a solicitat să cânte un fragment dintr-o piesă, de emoție, tânărul candidat s-a încurcat și a picat examenul. Întors de pe scenă în culise, căci concursul se ținea pe scena teatrului din Copenhaga, Andersen a căzut în genunchi și, deznădăjduit, s-a rugat cu lacrimi în ochi ca Dumnezeu să aibă grijă de viața lui. Nu voia să se întoarcă la cizmărie. Nu a spus decât rugăciunea Tatăl nostru. Atât. Dar a fost de ajuns, fiindcă nu se știe cât ar fi excelat în muzică acel tânăr danez, însă cu siguranță nu ar fi ajuns la faima pe care i-au adus-o scrierile pentru cei mici.

Morala acestei povești adevărate ne amintește că în viață, atunci când ni se închide o ușă, o alta ni se deschide, mai concret, un eșec nu trebuie să fie un capăt de lume, ci mai degrabă un nou început. Iar acestea, cu ajutorul și puterea lui Dumnezeu Care le rânduiește pe toate spre mântuirea și bucuria celor care cred în El.

Sursa: ziarullumina.ro