Dreptul fiecăruia de a fi ceea ce este

La o emisiune televizată, trei invitaţi erau unanim convinşi că numai ignoranţa, intoleranţa şi prejudecăţile celor peste trei milioane de români (la care se temeau că li se alătură alte multe milioane cu aceleaşi particularităţi) au dat de lucru Curţii Constituţionale, cerându-i-se pronunţarea privind modificarea articolului din Constituţie despre familie, şi Parlamentului ca să fixeze referendumul. Invitaţii – o doctoriţă aprig susţinătoare a ideii că homosexualitatea este un dat şi nu ai ce face, adică trebuie renunţat la rolul educaţiei din familie şi societate; un tată care şi-a înţeles băiatul cu rol invers în cuplu; un altul care povestea că e şi el ceva într-un cuplu gay, oricum fericit de opţiunea sa diferită de a părinţilor, bunicilor şi strămoşilor săi, ba chiar ai lumii. Nici ignoranţa, nici intoleranţa, nici prejudecăţile nu cred, însă, că au vină în acest caz. Despre ignoranţă nu se poate vorbi, căci dacă homosexualitatea este un dat, așa cum susținea invitata doctor, aceasta este o jignire la adresa lor. Dacă e o modificare genetică, nu mai vorbim despre voinţa lor de alegere, ci despre boală.

Și intoleranţa iese din discuţie, deoarece nimeni din grupul „apărat” nu-şi doreşte să fie „tolerat”, ci înţeles şi tratat ca un egal şi ca un diferit doar prin ceva considerat (de ei) minor.

Homosexualul ştie că este egal în cele esenţial umane, ştie că nu e o persoană cu nevoi speciale, ci cu opţiuni total diferite. Vorbim despre cei care au ales, conştient, să fie diferiţi, în ciuda celorlalţi oameni şi a naturii. În acest caz, intoleranţa, invocată, supără toate părţile – pe cei care nu au nevoie de compătimire, ci de iubire, de înţelegere şi acceptare socială cu rolurile pe care ei şi le asumă, precum şi pe „intoleranţii” cei mulţi, foarte mulţi, care nu pot exista decât aşa cum au venit în lume: femeie pentru a deveni femeie, bărbat pentru a se dovedi bărbat.

De cele mai multe ori sunt invocate stereotipurile, făcându-se adesea trimitere la acestea în mod mecanic. O definiţie arată că „stereotipurile sunt păreri comune referitoare la caracteristicile personale ale unui grup de persoane” (Leyens). Prin urmare, sunt păreri comune. Dacă acelea sunt însă ale unei comunităţi de peste trei milioane de semnatari, atunci, inevitabil, te gândeşti la comunitatea cea mare, deci nu mai sunt stereotipuri. Este vorba despre gândirea, credinţa, simţirea, dorirea cea multă şi adevărată a mulţimii complete de bărbaţi şi de femei vizată, respectată şi chemată de referendum. În plus, aici nu se discută despre păreri. Autorii cărţilor despre apariţia şi perpetuarea fiinţei umane exprimă păreri? Toţi „povestim”, relatăm cum a fost posibilă naşterea noastră, a fiecăruia. Nu exprimăm probabilităţi. Cu certitudine, ştim. Din recunoştinţă pentru a toate Creatorul şi pentru părinţii noştri care ne-au dat viaţă, repetăm că dacă vrem să avem copii şi copiii noştri să aibă urmaşi, se va proceda la fel: bărbatul va căuta o femeie, femeia îşi va lua bărbat, iar dacă se căsătoresc, vor forma o familie. Aşa se numeşte împreuna vieţuire a bărbatului cu femeia. Aşa s-a scris în cele mai vechi cărţi şi nu s-a schimbat nimic în denumirea unirii lor, liber consimţită.

Cuplurile care refuză unirea dintre bărbat şi femeie nu vor familie. Nu vor să trăiască asemenea mamei şi tatălui lor şi nu-şi propun ca rodul convieţuirii lor în cuplu să fie naşterea vreunui copil. Acestea vor ca viaţa lor să fie diferită, eliberându-se de responsabilitatea conceperii şi creşterii copiilor, într-o familie în care rolurile se împart între mamă şi tată, adică între femeie şi bărbat.
Problemele lor sunt altele şi ni se pare că legiuitorul şi noi toţi avem datoria să ne folosim puterile spre rezolvare. În orice discuţie este invocat pericolul pierderii bunurilor comune (casă, masă, maşină, bani etc.). Juridic, vor să fie instituit special pentru ei un parteneriat civil. În această situație, mai degrabă ar putea fi orientaţi spre legislaţia care deja le este favorabilă.

A doua mare dorinţă a acestor cupluri este ca unirea lor să aibă o denumire, întrucât istoria proprie nu le-a lăsat cuvinte care să le consacre satisfăcător identitatea. Însă nevoia de identitate nu înseamnă nevoia de familie. Familia dă identitate acelor cupluri consacrate, în care au apărut şi ei. Astfel, toate energiile ar fi mai cu folos valorificate dacă s-ar crea o denumire, o sintagmă agreată de ei pentru a-i denumi și care să fie funcțională juridic. O denumire şi un articol în Codul civil pot aduce linişte.

Cred că demersul milioanelor de semnatari şi însuşi referendumul exprimă mai mult respect pentru ei decât oricare dintre dezbaterile pro, acţiunile de stradă ori cele orientate spre foruri locale naţionale şi internaţionale. Parlamentul cere prin referendum să se conserve accepţiunea dintotdeauna a conceptului de familie. Pe această cale, se respectă şi dreptul oricui de a fi altceva, dacă el sau ea vrea să fie diferit. Dar mai vrem şi dreptul ca fiecare să fie ceea ce este: femeia să fie femeie, bărbatul să fie bărbat, cu nădejdea că fiecare va deveni mamă şi tată!

Prof. Laurențiu Șoitu