Discursul urii sau al ispitirii?

Cineva care nu a aflat răgaz să se aplece măcar asupra primelor trei capitole din Cartea Facerii nu va înțelege un lucru esențial al vieții, anume că ea nu e un marș linear, ci o cale presărată cu multe momente neprevăzute și chiar cu ispite. Iar din această pricină e foarte probabil să ajungă victima perfectă a manipulărilor sau a propriilor iluzii cu privire la viața socială, induse, desigur, prin propaganda neadormitului duh lumesc. Toate înșelările în care cade omul încep prin acceptarea răstălmăcirii sfatului bun, ba chiar prin aruncarea asupra lui a unei umbre negative, potrivit acelei pilde primordiale: „Nu, nu veţi muri!… Ci veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (cf. Facerea 3, 4-5). De aici încep toate amăgirile și apoi conflictele personale și sociale.

Așadar, ispitirea reprezintă un atac străin și bine țintit asupra cugetării omului cu scopul de a-l deturna de la modul firesc de a gândi și de a fi, și de a-l duce în rătă­cire, ca astfel să fie ușor de dominat. Privind lucrurile prin prisma civilizației moderne, s-ar putea spune că ispitirea primordială coincide în fapt cu prima manipulare din istoria omenirii, iar toate tehnicile și actele de manipulare următoare păstrează fără excepție aceeași formulă, până astăzi. Acest lucru se vede, spre pildă, din felul în care se manifestă acei actori care-și dispută deținerea frâielor lumii. Discursurile lor nu sunt deloc naive, ci, chiar și atunci când par spontane, sunt atent alcătuite și merg, fără excepție, după modelul inversării, inventat de șarpe. Astfel, toată intenționalitatea politicii și economiei actuale se rezumă la dorința de putere și de stăpânire. Pe aceste două mari patimi înrudite se clădește tot eșafodajul ierarhiei societății profane de astăzi. Și, de aceea, puterea pentru a fi menținută trebuie să fie susținută neapărat de un discurs ideologic.

Astăzi ne aflăm într-o perioadă de maximă ascensiune a acestui tip de discurs, legitimat a fi unul progresist. Iar unul dintre elementele sale esențiale este așa-numitul discurs al urii, atitudine de care sunt acuzați în special creștinii, nu numai de activiști izolați, ci chiar și de anumiți actori politici, aserviți noii ideologii. Numai că realitatea este un pic diferită: cei ce îi acuză de discurs al urii pe creștini și pe cei ce au alte orientări decât ideologii de serviciu ai lumii sunt în fapt cei ce promovează ura. Și în această manipulare grosolană distingem aceeași schemă a ispitirii primordiale. Iar dacă pentru unii recursul la teologie pare prea complicat, se mai poate identifica aici o reiterare, desigur sub altă formă, a luptei de clasă, promovată de activiștii comuniști din secolul XX. Însă mijloacele neomarxismu­lui sunt mai subversive decât cele ale comunismului, iar obiectivul, cu mult mai vătămător. Comunismul și-a propus impunerea unei obediențe politice necon­di­ți­onate, în vreme ce neomarxismul intenționează înstăpânirea unei depravări morale ca mod de viață. Dacă în primul caz alterarea conștiinței putea fi doar superficială, în al doilea, intenția este aceea de a distruge în mod iremediabil sufletul persoanei.

După cum se vede discursul urii se înfățișează ca un mijloc prin care se inversează realitatea în detrimentul creștinilor: ura celor ce acuză este mascată prin atribuirea ei celorlalți. Iar pentru a se impune, această acuză absurdă se bazează pe două stratageme: este promovată sistematic prin activiști și, a doua, se adresează acelei mase ce nu mai poate face apel la rațiune. De ce? Întrucât nu sesizează faptul simplu că, prin definiție, creștinul e străin de ură. Porunca lui Hristos îl oprește de la a urî vreun om. Iar că realitatea e cu totul dimpotrivă o dovedesc organisme interna­ționale precum „Open Doors” care, adunând date din întreaga lume, arată statistic faptul că grupul cel mai persecutat de pe planetă e constituit din creștini! Prin urmare, tot constructul discursului urii reprezintă o ispitire a socie­tății după modelul celei primordiale care, odată pus în practică, poate deveni o pârghie în stare să răstoarne cultura creștină a lumii ce s-a clădit cu jertfe timp de 2.000 de ani.

În final, de ce atragem atenția asupra acestor lucruri? Nicidecum pentru a ne apăra. Hristos Însuși a fost prigonit de oameni pe pământ, iar creștinii la rândul lor au fost prigoniți și defăimați încă de la întemeierea Bisericii. Așadar, nu urmărim vreo apologie, ci doar descoperirea adevărului la care trebuie să aibă acces tot omul – iar aici intră inclusiv profilaxia copiilor -, și apoi cinstirea lui Dumnezeu, care este Însuși Adevărul.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro