Cine mai e și Moș Crăciun?

Eram copil când au năpădit peste noi la școală și ne-au chemat la Orășelul Copiilor. Un fel de colț cu brad, ascuns între gunoaiele din cartier. Pe scenă s-au urcat secretarul de partid și sectoristul, altfel oameni faini. Atunci au devenit penibili. Cu o cravată roșie, cu nodul mare, stătea dinaintea noastră omul de la Județ, cum se numea trimisul de la Comitetul Județean al partidului. Era, cred, 1982. Au venit să ne spună că Moș Crăciun a murit… și că Moș Gerilă îi ia locul. Un tip în haine albastre, ca petlițele de la uniformele Securității, aveam să aflu ceva mai târziu. Cei mici, de la a patra în jos, au început să plângă. Au fugit acasă. Eu mi-am târât picioarele prin zloată. Pământul și cerul îmi păreau o zloată. Bradul, adus de cu seara în casă, numai tata știa de unde, o zloată și el. Mama mă liniștea, dar nu, nu mai era nimic de făcut. O tristețe groaznică așezase zloata peste sufletul meu de copil: Moș Crăciun murise…

Până a venit tata. A ascultat. A zis că e o prostie să cred asta. A luat de pe perete icoana Nașterii Mântuitorului. Mi-a povestit, cum știa el, ce se întâmplă acolo. Și apoi, văzând că nu m-a convins, a început să colinde. Tare, înalt, cu vocea lui de tenor ales. În câteva minute a sunat cineva la ușă. Mi-a fost teamă să nu fie sectoristul ori tipul de la partid… Era un vecin tânăr. Cerea tatei să-l primească să colinde și el. Bariton. Era Ajunul și plutea în aer un mister desăvârșit, altfel nu-mi explic cum, pe rând, toți vecinii de palier, apoi ceilalți, s-au strâns în cel mai curajos cor ce-l auzisem vreodată. Unul lângă altul, toți laolaltă. Nu m-am mirat când l-am văzut pe sectorist cântând și el, ba chiar și pe tipul de la Județ, care, uitasem, chiar stătea cu noi în bloc, într-o scară vecină. Privirile lor își cereau scuze. Un soi de iertare plutea peste noi toți. Cu gust de cozonac. La ei cred că era și un gust de vin nou, ușor acrișor… Și tata a pus iar mâna pe icoană și a început să cânte Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru… Nu-mi venea să cred. Nu știam pe-atunci că tata, orfan, crescuse pe lângă Biserica Sfântului Nicolae din Șcheii Brașovului și pentru el nu exista negociere despre Dumnezeu. Cânta ca niciodată. De-atunci l-am iubit conștient și veșnic. Până atunci aveam senzația că se joacă de-a tata. Acum devenise tata. Mi-l redase pe Moș Crăciun în viață. Și-mi vorbise despre Pruncul din ieslea vitelor. Îl credeam Prunc pierdut, dar nu, am aflat că era Pruncul care ne-a scos din pierzanie pe toți. Că era Dumnezeu din cer, lucru greu de priceput la orice vârstă, dar mai ales la aceea în care mă temusem pentru Moșul ce-mi lumina cu portocale gândurile. Am aflat despre Maria, mama sa, tata îi spunea Maica, despre Iosif, bătrânul drept. Despre magi și ciobani și copiii cu flori în mână am aflat și de la ceilalți, vecinii care colindau cu tata…

A doua zi abia mi-am deschis ochii. Maldărul de cărți-cadou dovedea că Moș Crăciun există. Că e bun prieten cu Dumnezeu, de vreme ce-mi adusese exact cărțile pe care le filasem cu două zile înainte în librărie. Seara, tata m-a dus la teatru. Mi-a înlesnit să mă întâlnesc cu actorul meu preferat, care mi-a oferit, nici mai mult, nici mai puțin decât o cruciuliță mică, albastră, cuminte și ­strălucitoare ca ochii Pruncului din poiata ­Betleemului.

La școală am descoperit că nimeni nu mai era trist. Părinții noștri îl înviaseră cu dragostea lor pe Moș Crăciun. Și ne învățaseră, pe întunericul și frigul din apartamente, între penele de curent și cozile la apă minerală ori pâine, că nu există Crăciun fără Pruncul Hristos. A fost cel mai important an din viața mea. Anul în care m-am făcut prieten cu Hristos și am înțeles că Moș Crăciun nu moare, că nu-l lasă Hristos.

Azi, când tata s-a stins, am descoperit acest adevăr parcă mai adevărat ca niciodată. De dincolo de moarte aud glasul lui de tenor: Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru… Și înțeleg, cu altă minte, e drept, că Nașterea Mântuitorului înseamnă, de fapt, Învierea noastră. Răsărit-a lumii lumina cunoștinței…

Țin minte că poate tocmai de aceea, când m-au întrebat colegii mai mari cine mai este și Moș Crăciun care refuză să moară, am tăcut, știind răspunsul. E orice tată care s-a făcut prieten cu Hristos. Și orice mamă care nu lasă Crăciunul să moară.

Pr. Constantin Necula

Sursa: ziarullumina