În vizită la bunici

Stătea pe un scăunel la poartă și se uita întruna la cer, ca să vadă dacă e ceva de cusut. Și era mereu câte ceva. Ba o aripă de cocor frântă în zbor. Ba o ploaie de vară ce atârna sfâșiată de fulgere peste pădure. Ba o ninsoare ce se oprise din cădere, transformându-se în rochii de mireasă.

Ce faci, bunico? îi spuneam eu. Femeile de vârsta dumitale nu se mai gândesc la astfel de lucruri!

Mai bine mi-ai vârî niște ață în ac, că nu mai văd bine, zicea ea. Nu mai vedea, de fapt, deloc. Cum de observa lucrurile de pe cer, nu știu.

Cum eu eram un lucru de pe pământ, profitam de orbirea ei și treceam de câteva ori prin urechile acului pe care-l ținea în mână.

Când simțea că acul s-a îngreunat, crezând că făcusem ce-mi ceruse, bunica se grăbea să coasă cu mine ce avea de terminat.

Mi-ar fi plăcut să văd cum e, dar mi-era frică. Dacă berzele, cărora tocmai le cosea zborul, ajungeau în niște cuiburi străine? Și dacă îngerul păzitor se supăra văzând un colț de cer peticit cu mine? Fiindcă bunica făcea și asta, acolo unde se rupea cerul, se repezea să pună dumneaei un petic.

Așa că nu zăboveam prea mult în ac, treceam cât puteam de iute dincolo și, tot așa, înapoi, până când bunica își dădea seama că am păcălit-o.

– Nu ți-e rușine să mă minți? zicea ea. N-ai vârât ață cum ți-am spus!

– De care ață, bunico? întrebam, prefăcându-mă că nu știu.

Nu exista ață de mai multe feluri. Bunica – știam asta cât se poate de bine – cosea doar cu ață de pe mosorul vieții ei.

N-o păcăleam, încercam doar să o opresc.

La urmă de tot, spre a-mi face parcă mie pe plac, a cusut un curcubeu, chiar deasupra satului nostru, apoi, cu ce ață i-a mai rămas, și-a cusut sufletul ei pe cer, alături de sufletul bunicului, ce-o aștepta de ceva vreme acolo.

Acul cu care cosea mi-a rămas mie. Dar nu mai pot trece acum prin urechile ei.

Dac-aș putea, aș ajunge într-o clipă la ei. Măcar cât să le spun la amândoi să­rut-mâna. Și să-i întreb dacă sunt bine, sănătoși!

Ştefan Mitroi

Sursa: ziarullumina.ro