Pentru o înțelegere a conviețuirii

Dezideratul unei bune conviețuiri se află, cu siguranță, în intențiile tuturor, dar, paradoxal, puțini și-l asumă în practică. Există, totuși, și admirabile exemple de oameni ce reușesc cu răbdare și chiar cu o anumită artă să mențină cadrele unei bune înțelegeri. Și întrucât stabilitatea bunei convie­țuiri nu e una fixă și definitivă, precum a unei locomotive puse pe șine, ci prezintă dificultăți, momente de cedare și revenire, am gândit ca aceste puține rânduri să fie dedicate exclusiv celor ce și-au asumat purtarea cu răbdare a crucii conviețuirii cu aproapele, în duhul Evangheliei lui Hristos, deși nu e exclus să tragă și alții vreun folos.

Se întâmplă adesea de la început, iar alteori după o anumită perioadă de timp, ca cineva să simtă că locuitul într-un anume spațiu și conviețuirea cu diverse persoane să pară cu totul de nesuferit, că nu mai poate continua și de aceea să caute, pe bună dreptate, un alt loc în care să trăiască mai liniștit, să scape de presiunea și uneori chiar de șicanele pe care le îndură.

Dar ceea ce pare a fi o soluție pentru viața cotidiană a persoanei oropsite se poate transforma într-un eșec în planul cunoașterii de sine, precum și al înaintării în viața duhovnicească. Aceasta întrucât mutarea într-un alt loc poate însemna, de asemenea, o nouă probare a capacității de conviețuire împreună cu oamenii din noul loc. Și pentru că evadarea din primul loc s-a petrecut în condițiile unei neînțelegeri depline a conviețuirii și a lipsei exersării răbdării până la capăt, putem dobândi o anumită vulnerabilitate sufletească în fața asumării unei noi conviețuiri ce ridică în mod inevitabil și anumite dificultăți, datorate slăbiciunilor proprii fiecărei persoane. Și atunci vom fi tentați să schimbăm iarăși locul și tot așa până la sfârșitul vieții, iar dacă nu o vom realiza practic, vom trăi cu această dorință, a schimbării locului, care va avea același efect psihologic ca și mutarea, adică lipsa de maturizare în abordarea relațiilor interpersonale.

Trebuie să mai amintim aici și faptul, deseori ignorat, că oamenii nu pot avea relații ideale de conviețuire în cadrele acestei lumi, care e una căzută. Există două elemente esențiale specifice lumii căzute care, pe de-o parte, țin relațiile de conviețuire într-o anumită imperfecțiune, iar pe de alta, ne descoperă instrumentele necesare pentru optimizarea conviețuirii, cât mai mult cu putință.

Primul e acela că firea omenească de după păcatul primordial s-a deformat, este ea însăși imperfectă și nu posedă o capacitate naturală de a dezvolta relații ideale, ba chiar, întrucât firea e dezbinată în sine, are o anumită aplecare spre conflict. Și îmi vin în minte două exemple emblematice, de la doi mari cunoscători ai omului. F. M. Dostoievski remarca, prin gura personajului Miusov, din romanul Frații Karamazov, un surprinzător paradox al firii umane, atunci când acesta afirmă: „Iubesc întreaga umanitate și, cu toate acestea, simt că nu aș reuși să stau împreună cu cineva în același loc nici măcar o singură zi!”. Al doilea exemplu, relatat de Ioan Ianolide, este, poate, și mai relevant. El scrie în Întoarcerea la Hristos că la un moment dat a ajuns să locuiască împreună cu Valeriu Gafencu și alți câțiva buni prieteni într-o celulă foarte strâmtă față de nevoile lor. Și, deși erau ca frații, după un timp ajunseseră să nu se mai suporte reciproc, întrucât din neputința firii începuseră să-și observe numai defectele și greșelile și să-și centreze atenția numai asupra acestora.

Al doilea element îl reprezintă războiul duhovnicesc nevăzut pe care-l are de purtat, la intensități diferite, orice creștin. Nimeni nu e cruțat de ispitirea vrăjmașului, iar pentru cei din lume vrăjmașul uneltește prin mijlocirea altor oameni. Și aici ar trebui să intervină credința celui ispitit și să discearnă, dincolo de aproapele care-l ispitește, pe nevăzutul ispititor și să nu se mire că a ajuns în situația ca „vrăjmașii omului să fie casnicii lui” (cf. Mat. 10, 36).

Cu siguranță că acest fapt poate provoca nu puțină nedumerire. De ce tocmai casnicii să ajungă în această postură, care nu sunt chiar cei mai răi dintre oameni, ba au și anumite calități!? Cu siguranță, există criminali incomparabil mai răi decât casnicii cuiva, însă aceștia se află la distanță și nu-l pot ispiti direct, chiar dacă lucrarea lor este mult mai nocivă în plan social. De aceea și ispitirea e meșteșugită prin aproapele, ba chiar prin casnicii omului. Privită în acest fel, schimbarea locului nu reprezintă deloc o soluție. Sfinții Părinți recomandă răbdarea ispitei în locul în care te afli, pentru că doar așa ea va slăbi treptat în intensitate, iar răbdarea cu suspine se va schimba în virtute și în bucurie.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro