Zborarul

Nu-l interesau păsările. Doar zborul lor, pe care îl pândea continuu, prinzându-l fie în laț, fie într-o plasă de felul celei pentru fluturi.
Nu se lăcomea la tot, îi mai lăsa și păsării nițel, cât să poată ajunge, folosindu-se de aripi, la cuib.
Aproape că rămăsese cerul pustiu, fiindcă păsărilor nimerite în laț nu le mai creștea zborul la loc.
Numai el știa unde ține zborurile prinse, fiindcă le ținea undeva, un loc secret, de unde le scotea doar atunci când avea cui să le vândă.
Nu ducea niciodată lipsă de cumpărători. Îndeosebi cei care nu recunoșteau că visează să zboare îl căutau pe zborar, ­fiindcă așa i se zicea, și-i cereau cât zbor le trebuia lor ca să-și vadă visul împlinit. Unii aveau nevoie de mai mult, alții, doar de un zbor mititel, cât să se ridice cu câteva palme de la pământ. Nu era în funcție de bani, ci de vis.
Vânzătorul nu ținea zborurile împărțite pe păsări, cele de șoimi separate de cele de berze, cele de cocori, de cele de vrăbii, ori cele de porumbei așezate în altă parte decât cele de bufnițe.
El punea zborurile la un loc. Făcea o grămadă mare din toate, din care lua cât era nevoie. Zboruri mici, pentru visurile mici. Zboruri mari, pentru visurile mari.
Odată a venit cineva și i-a cerut un zbor cum nu-i mai ceruse nimeni până atunci. Unul mare de tot, până la cer.
Ar fi însemnat, dacă era să-i facă pe plac, ca el să rămână fără nimic. Fiindcă toate zborurile păsărilor de pe pământ, și el nu le prinsese încă pe toate, nu puteau, fie și puse la un loc, să ajungă până la cer.
Am avut o singură dată de-a face cu un astfel de zbor. Dar mi-a fost frică să-l păstrez!
De ce?, a întrebat cumpărătorul mirat.
Fiindcă era zborul unui înger!, i-a răspuns, mințindu-l, negustorul.
Se întâmplase exact pe dos. Îngerul păzitor al păsărilor cerului, văzându-l de sus ce face, s-a repezit într-o zi și, haț, l-a prins pe zborar în plasa lui, cu gândul să nu-i mai dea niciodată drumul înapoi pe pământ. L-a scăpat îngerul său păzitor. Dar numai după ce i-a promis că va restitui toate zborurile prinse.
Și ce-o să le spun oamenilor care mă caută?, a încercat el să se apere.
Spune-le că au și ei aripi. Să se folosească de ele, atunci când îi apucă cheful să zboare.
N-a avut încotro. A trebuit să se țină de cuvânt zborarul. Le-a dus tuturor păsărilor zborul înapoi, întrebuințându-și, spre uimirea acestora, propriile aripi. Căci s-a dus, ca să-i fie mai ușor, zburând, asemenea lor, spre cuiburi!

Ştefan Mitroi

Sursa: ziarullumina.ro