Eu nu pot greși!

Cred că orice om rezonabil întrebat dacă vreodată ar putea să cadă în vreo greșeală cât de mică, în ciuda bunelor sale intenții, va da cu siguranță un răspuns afirmativ. Orice om poate greși, e limpede, chiar și eu sunt de acord cu acest lucru. Totuși, în practică veți fi uimiți să constatați că lucrurile stau un pic altfel. Nu numai că greșim foarte mult, dar adesea tăgăduim greșeala făcută. Iar atunci când devine evidentă, ne îndreptățim din toate puterile. Iar întrucât de cele mai multe ori greșeala ne e semnalată de altcineva, mai exact de aproapele nostru, sfârșim în dispute cu totul străine nu numai de duhul creș­tinesc, ci și de cea mai elementară onestitate. Și ce altceva înseamnă asta, decât că noi nu putem admite că uneori greșim.

De asemenea, ori de câte ori se întâmplă să ne arătăm cu dinadinsul mai buni, mai deștepți și mai învățați decât alții, atunci când vânăm obsesiv greșelile celuilalt, când ironizăm gratuit, când ne facem o profesiune de viață din a critica tot ce mișcă, nu numai în domeniul nostru, ci și în marile chestiuni ale societății, arătăm că suntem un reper și nu putem greși.

Această atitudine are însă două mari efecte. Mai întâi, ne conduce spre o superficializare a cunoașterii de sine și a relațiilor cu semenii, iar apoi, ca o conse­­cință a celui dintâi, la dobândirea unei fel special, dar destul de vizibil, de ipocrizie, ce afectează nu doar imaginea proprie, ci și valorile în care credem și pe care le trâmbițăm.

Desigur că fenomenul ipocriziei nu reprezintă doar o problemă de imagine exterioară sau de cu­noaștere de sine autentică sau nu, ci se întinde deseori spre zonele patologicului. Astfel, ipocrizia ajunge duplicitate și viclenie și poate sfârși într-o nefericită dedublare sufletească. Iar deformările în cauză se pot limpede observa, în primul rând la noi înșine, indicate prin neputința de a dialoga, prin împotrivirea în cuvânt, prin vehemență, prin ceartă etc.

Dar cum apare, totuși, această denaturare? Se pare că în exis­tența noastră vine pe nesimțite un moment când începem să ne îndreptățim micile slăbiciuni, ba chiar să le iubim. Acesta poate fi debutul inconștient al ipocriziei. E drept și că trăim într-o lume care și-a săpat temeliile pe evidente greșeli etice și care propune ipocrizia drept unul dintre principalele mijloace ale propășirii. Iar această practică poate fi copiată din naivitate sau chiar imi­tată în mod automat, pentru că atâta vreme cât omul nu dobân­dește acea putere de a birui lumea (Ioan 16, 33), se va schimba și el după chipul acestei lumi. Aceasta întrucât, după cum observă Sf. Isaac Sirul, „nu se află om în mijlocul lucrurilor care se schimbă, care să nu primească în cugetarea lui schimbarea lucrurilor de față”.

Pentru cineva care se raportează exclusiv la sine sau la diverse repere teoretice e foarte greu să se izbăvească din ispita ipocriziei. Însă, pentru un credincios al Bisericii, lucrurile se pot regla. Creștinul are șansa scăpării atât din magia lumii, cât și a propriului egocentrism. El poate apela în acest sens la duhovnic, la care să meargă nu pentru a se întreține cu o persoană înaintată, nici măcar pentru a cere sfaturi, ci pentru a-și da în vileag greșelile, ratările și păcatele. Poate e greu cuvântul, dar nu prin relatarea unor izbânzi subiective, ci tocmai prin aceste recunoașteri ale greșelilor se pot realiza, în fapt, reașezarea în sine și umanizarea persoanei noastre. De altfel, aici țintește și îndemnul Apostolului: „Spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept” (Rom. 12, 3).

Prin urmare, greșeala mea poate fi una mică, care să mă afecteze doar pe mine, dar poate fi și una cu un impact uriaș asupra comunității din care fac parte. Gândul că eu nu pot greși, fie că e exprimat ca atare, fie că e doar unul ascuns, ce a scăpat cenzurii unei conștiințe sănătoase, e unul cu totul străin de învățătura creștină. Mântuitorul Hristos, în timpul petrecerii Sale pământești, deși a poruncit să ne păzim de păcate, totuși nu a mustrat pe nimeni dintre cei care greșeau, dar, cu toate acestea, în mod surprinzător pentru unii, i-a mustrat aspru pe farisei, tocmai din pricina ipocriziei lor. Și de ce procedează Mântuitorul astfel? Întrucât se pare că o greșeală recunoscută vatămă mult mai puțin omul decât ipocrizia. Iar ipocrizia este, desigur, infinit mai nocivă atunci când nu se reduce la individ, ci se extinde și asupra valorilor morale și religioase, pe care cineva afirmă că le promovează. Astfel, ipocrizia poate distruge viața și idealurile unei persoane, iar uneori chiar și pe cele ale unei comunități, cum nu o pot face o mulțime de greșeli recunoscute ca atare.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro