Despre rușine și vinovăție

De mici învățăm, cu ajutorul celor care ne înconjoară, îndeosebi al persoanelor de referință din viața noastră, care sunt comportamentele acceptate social și recompensate de mediu.

Mediul de viață ne modelează, e un fapt demonstrat cu fiecare om care reproduce în relațiile sociale etica formată de timpuriu, în familie. De pildă, copilul care a crescut într-o familie abuzivă va învăța că indiferent cât de bune sunt rezultatele lui școlare, asta nu va duce la schimbarea comportamentului tatălui alcoolic, iar copilul care a crescut într-o fa­milie funcțională va învăța faptul că a te comporta conform normelor familiale și sociale acceptate duce la primirea de recompense, atât din partea mediului, cât și din partea familiei.

Rușinea și vina pot fi privite din puncte de vedere diferite: psihologic, etic, religios, juridic. În articolul de față vom încerca două abordări, cea psihologică și cea religioasă.

Alături de vinovăție și mândrie, rușinea este o emoție complexă și morală. Cercetătorii disting câteva caracteristici apriori pentru a simți una sau mai multe dintre aceste emoții: necesită conştiinţă de sine şi reprezentări ale sinelui, le observăm mai târziu în copilărie decât emoţiile primare, ca tristețea, bucuria, disprețul, furia și mulțumirea, ghidează atingerea unor scopuri sociale, sunt complexe cognitiv, adică pentru a le simți și procesa este necesar un minim de inteligență, de contact social sau de instruire.

Se vorbește despre posturi ale rușinii și vinovăției: capul plecat, înroșirea obrajilor, umerii căzuți și evitarea contactului vizual. Acestea sunt indicii exterioare ale sentimentelor complexe trăite în intimitatea ființei.

Este firesc ca în raport cu diverse fapte pe care le-am făcut, fapte care nu corespund standardelor noastre morale sau standardelor morale ale societății, să simțim regret (regretul fiind emoția negativă funcțională, nu vina sau rușinea, care sunt emoții negative disfuncționale).

A simți rușine atunci când ai făcut ceva imoral este o binecuvântare, este semnalul pe care îl primești când ceva nu este în regulă cu faptele, vorbele sau atitudinea ta, ceva trebuie schimbat, resetat, dar a-ți lăsa viața condusă de rușine și vinovăție, a te culpabiliza chiar și atunci când ai făcut tot ce ai putut pentru a preveni o situație, este disfuncțional pe termen lung, ba chiar poate duce la dizabilitate psihică.

În mod cert, sunt situații în care asemenea fiului risipitor, din cunoscuta parabolă a Mântuitorului, rușinea însoțită de recu­noașterea greșelii duce la o conștientizare profundă a stării decadente în care omul se află și naște o dorință puternică de schimbare a vieții. În acest caz și în multe altele, rușinea și sentimentul că ai greșit sunt catalizatorii schimbării. De aceea este important de amintit să nu subestimăm forța intensă a unei emoții negative și schimbările pe care ea le poate declanșa.

James Kaufman punctează diferența dintre rușine și vino­văție: „Ruşinea este «pătarea obra­zului», onoarei, demnităţii sau un sentiment de eşec. Vina este ruşinea legată de o transgresiune morală, ruşinea imoralităţii”.

Se face distincția între ru­șinea punctuală, acută, cea pe care o simți în legătură cu un eveniment specific: faptul că ai fost surprins copiind la un examen, de exemplu, și rușinea cronică, derivată dintr-o acumulare a evenimentelor și situa­țiilor care te-au făcut constant să te simți rușinat de tine, de abilitățile tale (sau mai bine spus lipsa lor), de statutul social modest sau de familia ta.

Există modalități de neutralizare a rușinii cronice, repere care ne pot ajuta în lupta cu rușinea și vinovăția.

Privește spre tine cu blândețe și bunătate, în primul rând, spune psihologul. Reputatul psihoterapeut Irvin Yalom scria: „Mă întorc spre ceilalți știind că toți suntem împovărați de secrete dureroase: vina pentru ce am făcut, rușinea pentru ceea ce nu am făcut, dorința puternică de a fi iubiți și prețuiți, profundă vulnerabilitate, nesiguranță și teamă”.

Statutul de om este unul fragil, supus greșelii. Perfecționismul și autoflagelarea prin cuvinte grele adresate ție însuți sau, mai grav, comportamente distructive nu sunt strategii care să-ți asigure liniștea mentală și vindecarea sufletească, din contră, acestea nu fac decât să adâncească abisul suferinței.

Oferă-i credit și valoare omului care ești acum. Fără experiența de viață, greșelile, relațiile și realizările pe care le-ai adunat, nu ai fi omul de astăzi. Fiecare eșec te învață o lecție prețioasă. Fiecare ușă închisă deschide alte uși, nebănuit mai bune. Mai mult, deprinde-te să mulțumești pentru fiecare experiență pe care viața ți-o oferă.

Ia-ți rușinea și vinovăția la masa rotundă, în al treilea rând. Ai un moment de introspecție în care să vezi care sunt ariile sensibile ale vieții tale.

Ce poți face concret din momentul acesta pentru a nu mai simți vinovăție și rușine?

Acceptarea trăirilor nu exclude schimbarea comportamentului sau atitudinilor care-ți provoacă suferință.

Întâlnesc tot mai mulți oameni care nu pot abandona speranța unui trecut mai bun, oameni chinuiți, uneori la propriu, de trecutul lor. Am scris acest articol din dorința de a aduce o lumină în sufletul unui om copleșit de rușine sau vinovăție, care nu știe că are în ceruri un Tată iertător.

Alina Rotaru

Sursa: ziarullumina.ro