Pragmatismul – o asceză deșartă

„Trebuie să fii pragmatic”. Cine nu a primit măcar o dată în viață acest îndemn? În toate aspectele practice ale vieții, de la munca pe care o desfășori până la modul în care-ți decorezi locuința, de la creșterea și educația pe care o oferi copiilor și până la alegerea fondului de pensii – toate se cer judecate astăzi după regulile pragmatismului.

Dincolo de termenul în sine, confundat adesea cu oportunismul și compromisurile fără limită, există o anumită atitudine legată de viață promovată de pragmatism care intră în contradicție flagrantă până la un punct cam cu tot ceea ce înseamnă adevăr, iubire, dreptate și, de fapt, o relație onestă cu Dumnezeu.

În primul rând, ni se spune că un om pragmatic merge direct la „esența” lucrurilor. Întotdeauna mi-a plăcut această definiție, tocmai pentru că nu spune nimic. Nici despre lucruri, nici despre esența lor. Este o iluzie pură că ai putea cunoaște atât de bine lumea în care trăiești încât să-ți permiți să spui, fără a deveni ridicol, că ai pătruns în miezul realității. Înșelați fiind interior de patimile noastre, gândind una și spunând alta, rostind cu ace­eași gură laude și proferând tot cu ea blesteme, cum am putea ajunge vreodată la vreo „esență” a lucrurilor, a vieții, a nebuloasei pe care o numim realitate? De­sigur, dacă reducem totul la un program de lucru, la o agendă a evenimentelor, la limitarea dis­cuțiilor la strictul necesar, la ședințele interminabile și proiectele cuantificate matematic, atunci ajungem la o „esență”, dar nu a vieții, ci a lucrurilor pe care le-am pus în locul vieții.

În al doilea rând, oamenii pragmatici sunt lăudați pentru rezultatele obținute, care demonstrează o mare eficiență. Și totuși, trăim în cea mai săracă epocă a artei, a culturii, a evenimentelor istorice importante, cu excepția, desigur, a războaielor. Ne lipsesc sfinții și oamenii de geniu, ne pleacă toți tinerii peste hotare, iar spiritual suntem foarte războiți. În tot acest context, pragmatismul are niște rezultate modeste. Eficiența ajută, însă nu oriunde și oricând. Pune-l pe un artist să picteze eficient, numără-i cuvintele unui poet și spune-i câte poeme trebuie să producă zilnic, ia un pustnic și convinge-l să se roage la ore fixe pentru că așa este bine… Toate acestea sunt metode mecanice, iar din tehnica aceasta de ma­șină, de robot angrenat într-un ritm de fabrică, nu pot ieși niciodată opere importante, texte semnificative, trăiri generoase. Totul devine plafonat, matematic, limitat, antisocial, egolatru. Este suficient să căutăm pe Internet un discurs al unui CEO care vorbește despre realizările companiei sale. Statistici, metode, politică managerială – toate roade ale unui pragmatism feroce. Oamenii sunt doar o resursă în aceste prezentări, așa cum sunt computerele, birourile, scaunele, hârtia de copiator, banii din conturile companiei sau clădirile pe care le deține aceasta. O resursă care se mișcă, inoperantă, insubordonată în unele cazuri, veșnic schimbătoare. Iar această resursă trebuie educată în spiritul noilor legi ale eficienței obținerii rezultatelor. Sigur, fără rezultate bune, o companie nu poate subzista pe termen lung. Însă dacă ajunge să deformeze spiritual oamenii din subordinea ei, atunci tot pragmatismul ei nu valorează, de fapt, nimic. Ea distruge infinit mai mult decât produce. Produce bunuri, dar distruge oameni.

În cele din urmă, ceea ce doare cel mai mult atunci când privești oamenii pragmatici este cât de săraci sunt mulți dintre ei din punct de vedere sufletesc. Emo­țiile, pornind de la tristețe și sfârșind cu bucuria, trecând prin coridorul îngust al suferinței și încheind cu cel al împlinirii su­fletești, le sunt cu totul absente. Tot ceea ce contează este împlinirea planului, a lucrului, a proiectului, a evenimentului care trebuie organizat, iar la sfârșitul acestora, pragmaticul nu se oprește, ci începe altele, fără a fi gustat vreun moment din bucuria realizării lor.

Concluzia înspăimântătoare este că, la încheierea vieții, pragmaticul nu va avea nici un regret, însă nici nu va fi regretat de ceilalți. Poți iubi un om oricât de păcătos ar fi, dacă vezi în el măcar un strop de umanitate, însă pe oamenii-roboți, care au dat dovadă de eficiență maximă, dar nu au iubit pe nimeni, care și-au sugrumat toată viața interioară, pentru aceștia poți doar să plângi și să te rogi.

Pr. Adrian Agachi

Sursa: ziarullumina.ro