Fiecare progres în cunoaștere îmi oferă un nou motiv de a crede

Există în Evanghelie destule episoade care mărturisesc necredința iudeilor în dumnezeirea lui Hristos. Disprețuit în chiar orașul său, Nazaret, de cei care socoteau că știu cu adevărat cine este Iisus, „tes­larul, fiul Mariei și fratele lui Iacov și al lui Iosi…” (Marcu 6, 3), Domnul nu a putut să facă acolo nici o minune. Iisus cere credință din partea oamenilor pentru că numai așa, în ecuația vieții lor noi, Dumnezeu intră, ocupând locul pe care-L merită. Profesorul universitar și scriitorul Adrian Papahagi vorbește în interviul de mai jos despre credință și îndoială, despre imposibilitatea necredinței la gradul absolut.

Domnule profesor, cum ați defini cre­dința în Dumnezeu? Dar îndoiala?

Credința în Dumnezeu nu cred că are nevoie de definiție. Crezul pe care îl rostim în cadrul Liturghiei rezumă exact credința noastră într-un Dumnezeu creator, bun și providențial, Care ne ține în viață, în Iisus Hristos, în divino-umanitatea Lui, în misiunea și pătimirea Sa istorică, în Învierea Sa, fără de care nu ar exista creștinism și Evanghelie, în domnia Sa alături de Tatăl, în învierea și judecarea noastră, în acțiunea Duhului Sfânt și purcederea Sa de la Dumnezeu-Tatăl, în acțiunea mântuitoare a botezului, în Biserica universală a lui Iisus Hristos și în Ortodoxie. Nu mărturisim deci o credință difuză, gnostică, într-un dumnezeu bun, sau într-un principiu suprem, ci o credință articulată într-un Dumnezeu revelat, anunțat de profeți și întrupat în Iisus Hristos. Este o credință bazată pe texte inspirate, pe acțiunea atestată istoric a lui Hristos și pe o tradiție. Este, în fine, o credință încadrată de Biserică, singura abilitată să administreze Sfintele Taine și să ne conducă spre mântuire. Toate acestea și altele constituie Ortodoxia, adică dreapta credință; ele îl diferențiază pe creștin de gnostic sau de musulman, care cred la rândul lor într-un dumnezeu bun suprem, de evrei, care nu cred în divino-umanitatea lui Iisus, sau de new age-iști, care cred sincretic în te miri ce.

Îndoiala nu este neapărat opusul credinței (ca ateismul, apostazia sau necredința), nici al dreptei credințe (ca erezia), ci poate fi lupta interioară a omului cu credința, întru credință. Toma necredinciosul a fost necredincios doar punctual, până s-a convins de Învierea în trup a Domnului Iisus. Noi suntem ca Toma, însă fără putința de a atinge cu degetul rănile Mântuitorului. Care creștin nu s-a îndoit niciodată de nimic, de nici unul dintre cele enunțate în Crez, de nici un pasaj din Scriptură, sau de însăși existența lui Dumnezeu? Discipolii lui Hristos erau pradă îndoielii pe drumul spre Emmaus, iar ochii lor nu L-au recunoscut pe Învățătorul lor decât după ce au frânt pâinea împreună cu El, în prima împărtășanie de după Înviere.

„Cred, Doamne! Ajută necre­dinței mele!” (Marcu 9, 24) este cel mai fabulos rezumat al agoniei (adică al luptei) dintre credință și necredință. Tocmai fiindcă suntem credincioși știm că există în noi și necredința, și îndoiala, dar ne luptăm cu ele și Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să le depășim. Să nu uităm apoi de pariul lui Pascal: în caz de îndoială, dacă Dumnezeu există și credem, am câștigat tot, dar dacă nu credem, am pierdut tot; dacă Dumnezeu nu există, nu pierdem nimic în ambele cazuri. Iată, așadar, pentru cei care au îndoieli despre existența lui Dumnezeu, că și într-o perspectivă matematică, probabilistică, este mai profitabil să credem în Dumnezeu. Firește, însă, că nu așa se pune problema pentru un adevărat creștin. Dacă credem fără să ne îndoim, putem muta munții din loc, după cum le spune Hristos ucenicilor Săi: „Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa” (Matei 21, 21). Idealul nostru este să credem fără urmă de îndoială.

Cum dobândim credința? Există oameni care spun că ar vrea să creadă în Dumnezeu, dar totul le pare un basm plin de elemente supranaturale. Ce putem face atunci când există voința de a crede în Dumne­zeu, dar credința nu ajunge să se dezvolte și maturizeze din cauza îndoielilor?

Există multe căi înspre Dumnezeu. Unii cred fără să fi văzut, alții sunt chemați, unii cred prin tradiție familială și participare liturgică, inițial rutinieră, apoi asumată și îmbrățișată, alții prin întâlnirea fulgurantă cu Dumnezeu, unii Îl găsesc pe Dumnezeu după un eveniment traumatic, alții își pierd credința în asemenea momente. Unii cred ­fiindcă înțeleg raționalitatea și bunătatea Evangheliei lui Iisus Hristos, alții tocmai fiindcă realizează că Dumnezeu nu poate fi înțeles. Unii cred cu văpaie, mistic, și se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu, alții se chinuie să-I facă loc lui Dumnezeu într-o viață plină de obligații, iar El crește anevoie în ei.

În înțelegerea mea, credința nu e doar rodul harului, al elecțiunii divine, cum socoteau Luther și Calvin, dar nici nu poate fi exclusiv un act de voință. Ea se dezvoltă acolo unde căutarea omului întâlnește harul lui Dumnezeu, unde omul știe să asculte și aude bătaia lui Dumnezeu la ușa inimii sale. Ce putem face? Să fim buni, răbdători, smeriți, încrezători, îndrăzneți, curajoși – întâlnirea se va produce. Firește, pe unii îi alege Dumnezeu pentru a face lucrarea Lui, fără ca ei să poată bănui acest lucru sau să se pregătească pentru el. Asta nu ne scutește pe noi, cei mai mulți, să-L căutăm pe Dumnezeu și, dacă L-am găsit, să ne întărim în credință.

Emil Cioran spunea: „Cre­dința este un dar. Eu nu l-am avut”. Cum comentați această afirmație? Este credința un dar sau ceva ce se cultivă?

E o maximă fatalistă și defetistă, în linia pesimismului cioranian. Cioran s-a luptat toată viața sa, în toate scrierile sale, cu Dumnezeu, cu Sfântul Pavel, cu credința. Nu te lupți o viață cu ceva care îți este indiferent. Nu s-a luptat cu Buda sau cu Mahomed, ci cu credința creștină. Această agonie intelectuală prelungită – folosesc din nou cuvântul în înțelesul său primar, de „luptă” – poate fi mai prețioasă decât o credință căldicică, sau un creș­tinism nominal, declarat dar neasumat. Abia după ce se luptă cu Dumnezeu toată noaptea, Iacob este numit Israel: „Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!” (Facerea 32: 28).

Nu sunt deci așa de sigur că Cioran nu a crezut, măcar cu intermitențe, în felul lui. E și multă poză în eseistica lui, în estetizarea disperării și a unei sinucideri mereu amânate. Să mai remarcăm ceva: Cioran nu ridiculizează credința, socotind-o un simplu opium mental, ca Marx, și nu declară moartea lui Dumnezeu și nașterea unui supraom, ca Nietzsche, ci se zbate și dezbate cu Dumnezeu, în marginea abisală a morții. În fond, Cioran și-a trăit toată viața privind moartea în ochi: o atitudine pe care o găsim la mulți mistici creștini.

Aș conchide însă că darul despre care vorbește Cioran nu e un simplu colet poștal, care ți se poate expedia sau nu. E ceva ce cauți și, dacă îți sosește, ești dispus să-l primești. Dacă îți petreci viața plângându-te că pe tine te-a ocolit darul, în loc să ți-o petreci cerându-l, nu e vina lui Dumnezeu dacă sfârșești disperat. Chiar și acolo însă, în ultima clipă, îna­intea marii treceri, Îl poți găsi pe Dumnezeu, Îl poți recunoaște pe Hristos – ca tâlharul cel bun pe cruce. În fond, Dumnezeu a fost mereu acolo, fiindcă El este mereu pretutindeni: ține de noi să vrem să vedem acest lucru.

Cum hrănim și creștem credința în Dumnezeu?

Ideal ar fi să o creștem în interiorul Bisericii, să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu și cu trupul și sângele Mântuitorului. Sunt aici trei aspecte: comuniunea euharistică, asumarea unei rânduieli și a unei credințe articulate și formalizate, nu vagi și idiosincratice, și conștien­tizarea mesajului evanghelic. În comu­nitățile creștine evanghelice e foarte redusă comuniunea euharistică, însă Scriptura este citită cu mai mare atenție decât la noi, ortodocșii. De altfel, la catolici împărtășania e mai frecventă decât la noi, unde majoritatea oamenilor merg la biserică ca să asiste pasiv la un serviciu divin care nu-i privește, de vreme ce nu se împărtășesc decât din an în Paște. Cred că avem nevoie și noi, ortodocșii, să ne punem niște întrebări. Oare nu poporul ar trebui să dea răspunsurile care astăzi sunt cântate de strană? Mergem să ascultăm arii de operă, sau să participăm, dând răspunsurile potrivite? Scopul nostru e să asistăm la rugăciunile preoților, la cântecul (uneori agasant de operatic) al corului și la consacrarea Darurilor spre folosul altora, sau să participăm și să ne împărtășim? E destul pericopa evanghelică și apostolul câte unei duminici, sau ar fi bine să studiem mai des și mai adânc Sfânta Scriptură? Sunt, pentru mine, întrebări retorice.

În fine, credința și comuniunea cu Dumnezeu trebuie să se prelungească și în afara Bisericii. Nu poți fi creștin doar două ore pe săptămână, cât ține Liturghia la care asiști pasiv, dar păgân în restul timpului. Credința fără fapte e ca smochinul uscat, blestemat de Hristos (Matei 21, 19) – inutilă și stearpă.

Richard Dawkins, unul dintre cei mai vocali atei ai zilelor noastre, scrie în cartea Dumnezeu, o amăgire următoarele: „A fi ateu reprezintă o aspiraţie realistă, curajoasă şi frumoasă. Poţi fi un ateu fericit, echilibrat, moral şi împlinit din punct de vedere intelectual”. Cum co­men­tați această afirmație?

Într-o mică scriere tradusă și la noi de curând (Ateismul, greu de susținut, București, Tracus Arte, 2018), Étienne Gilson crede că ateismul nu există cu adevărat, fiindcă și cei care Îl neagă pe Dumnezeu acceptă un principiu supraordonat omului, pe care îl idolatrizează. Am văzut unde a dus idolatrizarea colectivității marxiste sau a supraomului nietzschean: la comunism și nazism, deci în cele din urmă la crimă. Umanismul ateu devine mereu, în ultimă instanță, antiuman, fiindcă abolirea (declarativă, ideologică) a Absolutului conduce inevitabil la relativizarea umanului, adică la dezumanizare. Astăzi se absolutizează știința (care nu e nici viziune asupra lumii, nici sistem de valori, ci un simplu set de instrumente și metode de cunoaștere), sau natura, sau Omul, transformat în propriul său idol.

Amăgirea lui Dawkins, cum ar zice Alister și Joanna McGrath (The Dawkins Delusion, Londra: SPCK, 2007), sau contra­dicția lui, cum aș spune eu, e că omul nu ar avea un suflet nemuritor, provenit din originea sa divină. În lipsa sufletului, ce sens mai au morala și frumosul? A fi ateu nu e o „aspirație realistă”, ci o imensă amăgire, fiindcă sufletul omenesc este religios. Negarea Dumnezeului adevărat lasă locul liber pentru idolii amăgitori ai hedonismului, ai materialismului, ai scientismului faustic. Eu cred că și cele două sinistre totalitarisme, cel neopăgân nazist și cel ateu comunist, au demon­strat de fapt că ateismul și-a epuizat programul intelectual (cum scrie Philippe Nemo în La belle mort de l’athéisme moderne, Paris: PUF, 2012), că oferta lui nu este umanistă, ci profund inumană. De altfel, cum arată soții McGrath, cartea lui Dawkins este simptomul disperării ateului militant, devenit fundamentalist secular, care îmbrățișează „un grad înalt de dogmatism și un stil retoric agresiv”.

Vedem și la noi că ateismul militant, în stilul ASUR-Toma Pătrașcu &co, nu are nimic serafic, ci e dogmatic, agresiv, intolerant și totalitar – adică, în ultimă instanță, putem vorbi de anti­creștinism demolator, pus pe eliminat cruci, ora de religie și, dacă s-ar putea, Biserica cu totul. Ateismul ajuns la disperare, dezavuat prin eșecul comunismului, intimidat de rezistența Bisericii, își dă arama pe față și se declară drept ceea ce este de fapt: anti­creștinism. Noile ateisme, despre care vorbește teologul din ­Salzburg Gregor Maria Hoff (Die neuen Atheismen. Eine notwendige Provokation, Kevelaer: Topos, 2009), sunt de fapt un nou anti­creștinism. Și fiindcă tot v-am indicat aici bibliografie, aș mai menționa dialogul lui René Rémond cu Marc Leboucher, Le nouvel antichristianisme, Paris: Desclée de Brouwer, 2005.

Dincolo de moștenirea strămoșească a bunicilor și părinților noștri, dincolo de o identitate la care privim superficial, ce înseamnă o credință în Dumnezeu activă și asumată?

Dincolo de participarea euharistică, credința înseamnă interiorizare a învățăturii lui Hristos, imitația continuă a Mântuitorului prin fapte, mărturisirea credinței în fața lumii, fără frică și rușine. Înseamnă cele două lucruri pe care le poruncește Hristos femeilor după Înviere: bucuria și curajul (Matei 28, 9-10). Despre ambele dă mărturie, pagină de pagină, Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt. Înseamnă dragoste de Dumnezeu și de oameni, dar nu abstract, ci activ și personalist.

Înseamnă credința în Dumnezeu renunțarea la rațiune și la simț critic?

Nu. Rațiunea este tot parte a originii noastre divine, și ne distinge de animale, de regnul vegetal sau de natura neanimată. Suntem deci invitați să o folosim cât de des, cu discernământ – adică spirit critic. Dumnezeu e dincolo de rațiunea omenească, dar nu e irațional, ci suprem rațional. Doar rațiunea perfectă putea crea din nimic lumea, cu infinitele ei legi matematice, fizice și biologice. Dacă aș fi matematician sau fizician, biolog sau chimist, fiecare nouă descoperire, fiecare progres în înțelegere mi-ar prilejui un nou motiv de a crede și de a lăuda perfecțiunea rațiunii divine.

Ce i-ați spune unui tânăr care încă își caută identitatea religioasă?

Să caute, dacă vrea, căci e mai bine decât să se complacă tembel în uitarea de sine, în distracții stupide care îl deturnează de la căutarea sensului – dar să știe că ea a fost deja găsită, că a fost revelată de Hristos, Care e singur Calea, Adevărul și Viața. În fața mormântului gol, îngerul întreabă femeile mironosițe pe cine caută. E important să știm pe Cine căutăm și unde este El.

Ce cărți i-ați recomanda unui tânăr care își caută identitatea religioasă?

Nu răspund niciodată când mi se solicită liste de cărți, fiindcă exercițiul e inutil. E ca și cum i-aș cere unui medic zece medica­mente ca să fiu sănătos. Dar care e boala, cine e pacientul, care e istoria lui medicală? Tânărul nostru e cult și studios, sau incult și leneș? Are 16 sau 24 de ani? A citit marii clasici și poate trece la literatura de specialitate, sau încă trebuie să-l descopere pe Dostoievski? Are cultură teologică și îi poate citi pe Lossky și Florensky, sau nici nu e catehizat? Sigur, sunt dispus să recomand bibliografie specifică pe o temă anume, dacă mă pricep, dar nu pot face liste generice. Așa că nu pot recomanda decât să citească Scriptura, indiferent cine este. Programul ulterior de lectură este per­sonalizat, sau măcar instituționalizat.

În secolul al XIX-lea John Stuart Mill afirma: „Lumea ar fi uimită dacă ar afla cât de mare este procentul ales din rândurile celor mai sclipitoare minți, al celor mai respectate personalități, respectate pentru virtutea și înțelep­ciunea lor, care sunt complet sceptici în privința religiei”. Este valabilă această afir­ma­ție pentru secolul al XXI-lea?

Putem reformula: există genii atee sau agnostice (cu rezervele exprimate anterior)? Sigur. Dar sunt călăuze oarbe, fiindcă „în­țelep­ciunea” lor nu duce prea departe. Cum poți să știi că Dumnezeu nu există? Nu poți. Poți doar să crezi că nu există, dacă ai bun simț sau elementara prudență a omului de știință, care știe că nu poate ști tot. Iată, deci, că tot ce scepticul poate opune religiei este o altă cre­dință. Dacă escaladează ideologic, devine ateu militant, adică în ultimă instanță anticreștin, după cum spuneam adineaori. Iar virtutea ateului e mereu incompletă, cred: poate fi un gentleman agreabil sau un bun cetățean, dar să privească uciderea copiilor nenăscuți ca pe o extracție de măsea și adulterul ca pe un stil de viață. Altminteri, sigur, sunt mulți așa-ziși creștini indecenți, și mulți agnostici cumsecade. Dar un adevărat creștin va fi mai virtuos și mai înțelept decât scepticii despre care vorbește Stuart Mill.

Poți să ai credință în Dumnezeu, dar să nu fii „afiliat” unei religii?

Și în ce Dumnezeu să crezi? În orice bizarerie, pe care o numești Dumnezeu? În idolul tău personal, personalizat, comod și acomodant, într-o ficțiune autogratificantă, într-un principiu vag? Răspunsul e deci negativ, și ne întoarcem la prima întrebare, ceea ce ne permite să închidem cercul acestui interviu.

Sursa: ziarullumina.ro