Restaurarea motivației

Sunt anumite momente în viață când mo­tivația de a merge îna­inte scade, ajungând chiar până la o dispariție totală. Această demotivare nu afectează doar activitățile și proiectele legate de munca noastră de zi cu zi, prin care subzistăm noi și familia noastră, ci ne atinge în mod indubitabil starea fizică și mai ales cea sufletească, ascunsă de ochii celorlalți și de cele mai multe ori chiar și de propria înțelegere. Rela­țiile cu colegii, cu prietenii, cu familia și mai cu seamă relația cu propriul sine, iar de-aici prin extensie cu Dumnezeul în care credem, nu poate scăpa nicidecum de iarna demotivării. Ba chiar se pare a fi un fenomen ce se produce cu o anumită ritmicitate, diferită, desigur, în funcție de fiecare persoană în parte.

Consecințele neînțelegerii și prin urmare ale nesoluționării pierderii motivației pot fi catastrofale, mergând de la renun­țarea la obiectivele propuse și până la abandonarea oamenilor apropiați și a scopului spiritual al vieții, acolo unde acesta exista. În ciuda acestui fapt, aș zice că fenomenul în cauză este unul absolut firesc și, dimpotrivă, nefiresc ar fi să nu trecem prin astfel de perioade. Suntem oameni cu o fire supusă schimbării și chiar stricării, și de aceea ajungem să ne pierdem motivația. Trecerea prin astfel de perioade nu poate fi înțeleasă, în perspectivă crești­nă cel puțin, decât în strânsă legătură cu datele firii omenești. Iar în acest sens se vorbește în tradiția Bisericii despre pierderea râvnei, respectiv modul în care aceasta se poate restaura.

Fenomenul se poate observa, fără excepție, începând cu simplul elev, la soți și până la membrii comunităților monahale, acolo unde viața stă sub semnul unui angajament asumat și exclusiv: nevoința pentru dobândirea Împărăției cerurilor. Și în toate aceste cazuri există diferite moduri de a ieși din impasul demotivării. În funcție de împrejurări, unii au nevoie de un discurs motivațional, alții de o pildă exemplară, alții de un antrenor sau, mai mult, de un duhovnic experimentat, în stare să cunoască modul potrivit prin care să reaprindă râvna în sufletul omului.

Este vrednică de amintit aici pilda lui Gheron Iosif Isihastul, despre care se spune că, printre altele, atunci când își vedea ucenicii delăsându-se din pricina slăbirii râvnei, îi îndemna să citească Slujba tunderii în monahism, pentru a le reîmprospăta făgăduințele făcute de bună voie, precum și răsplățile care-i aș­teaptă pentru împlinirea lor.

Există și cazuri excepționale în care unii reușesc să-și reaprindă singuri râvna de a înainta, însă nu printr-o încredere în sine, ci printr-o totală încredere în Dumnezeu. Sunt numeroase exemple în acest sens, dar probabil că cel mai cunoscut este cel al lui Iov. Acesta, în ciuda pierderilor materiale, a bolilor și a ostilităților celor din jur, a găsit în credința neclintită în Dumnezeu singura motivație de a merge înainte, fapt care după cum se știe s-a dovedit a fi nu doar nemincinos, ci și salvator.

Încrederea în sine, recomandată de unii psihologi atei ca bază a motivației, nu poate rezista până la sfârșit. E absurd și fals totodată ca omul să se întemeieze pe ceva atât de schimbător precum sinele său. Îmi vine în minte exemplul celebrului inventator de la Silicon Valley, Steve Jobs, care a trebuit să se întâlnească la propriu cu moartea, pentru a înțelege că fundamentul succesului și al sănătății nu este încrederea în sine, ci în Dumnezeu. Din nefericire, cazul lui este emblematic pentru mulți, respectând, desigur, proporțiile.

Motivația este motorul oricărui lucru bun și, pentru fiecare persoană și pentru fiecare moment, există în mod sigur un cuvânt potrivit pentru remontarea ei. Însă, în final, se cuvine a fi subliniat un aspect determinant al demersului de redobândire și întărire a motivației, anume valorificarea datelor pozitive, frumoase și dătătoare de insuflare ale vieții. Un elev, un student, un muncitor care nu va afla frumusețe și bucurie în activitatea sa nu va putea să fie motivat pentru multă vreme din afara lui, ca să continue ceea ce face.

De asemenea, pentru a izbândi în viața de familie devine esen­țial ca soțul să se aplece numai asupra lucrurilor frumoase ale soției, pentru care o și iubește și a consimțit să trăiască împreună, și să le ignore, ca și cum nu ar exista, pe cele negative. Pentru că, de altfel, tot așa am procedat și atunci când ne-am îndrăgostit de acea persoană și am hotărât să parcurgem împreună imprevizibila cale a vieții, până în momentul în care, prin poarta mor­ț­ii, vom intra în veșnicie.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina