PERSPECTIVE: Dar cu limba ce-aţi avut?

Implementarea focusată a skillurilor care impun o prioritizare optimă customizează un challenge dat de market share şi rezultând într-un turnover care implică expertiză, drive şi commitment pentru un target având un standing de striving a cărui updatare înseamnă un upgrade bolduit printr-un team building al cărui real feeling este de body building.

Să încercăm să nu ne pierdem minţile… Şi să judecăm echilibrat:

„Limba este un fenoment viu.” De acord.

„Importurile sunt inevitabile.” De acord, acolo unde nu există un echivalent românesc 100% (soft, hard, bit) sau, chiar dacă există, folosirea lui ar suna caraghios: „Mi-am luat un şoarece fără sârmă.” Dar nu şi acolo unde nu există nici un motiv de a spune „s-a focusat” în loc de „s-a concentrat” sau „computer” în loc de „calculator”.

„Acronimele sunt OK în SMS-uri.” De acord. Şi-aşa sunt în trafic pietoni (ba chiar şi şoferi!) care butonează frenetic telefonul, dacă le-am pretinde să scrie in extenso… CSF? NCSF!

„E normal să existe variante ale aceluiaşi cuvânt.” De acord, în unele limite. Chibri­turi-chi­brite, monezi-monede, roţi-roate, coperte-coperţi.

„Prescurtările nu afectează limba şi pot fi chiar simpatice.” Mate, Geo, diriga, profa. De acord, în discuţiile dintre copii şi adolescenţi. Sună altfel în gura unui adult… Mai naşpa…

„Argoul face parte din limbă, ca şi regionalismele.” De acord.

„Uzanţa creează norma.” O, nu! Iertare, dar nu pot fi de acord! Și asta pentru că majoritatea oamenilor pe care îi aud vorbind spun: „eu, ca şi român”… Acceptăm această aberaţie lingvistică pentru că e foarte răspândită? O aberaţie care a pornit de la presupusa grijă de a evita cacofoniile („eu, ca cititor”) – în realitate, exceptând numele proprii gen Ion Luca Caragiale, orice cacofonie poate fi evitată foarte simplu, fără „şi”, dar şi fără stupida virgulă („eu, ca virgulă cititor”), prin schimbarea topicii frazei: „eu, cititor fiind” – şi s-a extins ca o molimă.

Păi, pe acelaşi principiu al uzanţei, foarte repede va trebui să acceptăm „cartea care am citit-o” (prietene, n-ai citit nici o carte dacă te exprimi aşa), „am decât 5 lei” (fără supărare, nici nu meriţi mai mult), „mă risc”, „ne râdem”, „tranversez”, ca să nu mai vorbim despre ploaia de pleonasme: „traversez vizavi”, „cobor jos”, plus diluviul de superlative ale superlativelor, de genul „foarte superior”.

Apropo, deja am acceptat tacit „ceva gen”, ba chiar şi laconicul „gen”, în loc de „ceva de genul”, „după, m-am dus la” în loc de „după aceea, m-am dus la” şi ciuntirea mai mult ca perfectului: „noi mersesem” în loc de „noi merseserăm”.

DOOM 2 din 2005 a acceptat „topogan”… Cât va mai trece până vom primi oficial în limba română, cu surle şi trâmbiţe, „balton” şi „ghivetă”?

La ora aceea, cu siguranţă nu vom mai avea nici motive, nici tupeul să mai ironizăm limbajul politicienilor, cu succesuri, anul douăzeci-douăzeci, almanahe, imunoglobină, branconaj, orice om îi este teamă, complect fals, majorările de preţuri s-au diminuat, panglică, epoca prost-Brexit, covâlşitoare, să ne anexăm pe prevenţie, digidizare, repercutarea dezvoltării…

Pe de altă parte, odată impus în lingvistică, principiul „uzanţa creează norma” ar putea fi extins şi în alte domenii, nu? Cum ar fi corupţia, minciuna, infracţiunile… Astfel încât la un moment dat să ajungem să-l parafrazăm pe eroul din poveste: Pe mine m-aţi omorât, dar cu limba ce-aţi avut?

Tudor Călin Zarojanu

Sursa: ziarullumina.ro