„Problema” tinerilor este în altă parte

Tinerii aşteaptă de la noi două lucruri, mi-a spus. Să-i iubim şi să le spunem adevărul. Chiar dacă adevărul o să-i deranjeze pe unii, îl vor ţine minte, le va reveni înaintea ochilor toată viaţa.

– Înaltpreasfinţite, daţi-mi un sfat în legătură cu pastoraţia tinerilor. Ştiu că aţi avut preocupări în direcţia aceasta. Avem la Iaşi un Departament de Misiune pentru Tineret şi căutăm să găsim modalităţile cele mai bune pentru a-i ajuta pe tinerii noştri.

– Un sfat?

– Da.

– Bine. Sfatul meu este să nu te opreşti.

– Da? Dar o recomandare, un sfat legat de modul de abordare a tinerilor?

– Acesta este. Să nu renunţi. Am fost şi eu responsabil ca preot pentru pastoraţia tinerilor în eparhia noastră şi apoi, ca ierarh, am fost responsabil în cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Greciei. Este greu, apar o mulţime de dezamăgiri în lucrarea pastorală şi misionară cu tinerii. De multe ori am vrut să renunţ. Cred că mă întrebam în fiecare săptămână dacă merită să mai continui. Aşa că, primul sfat este… să nu renunţi. O să mai vorbim. Acum trebuie să mergem. O să găsim un timp pentru a mai sta puţin de vorbă pe tema aceasta.

A doua zi după-amiază, în preumblare de-a lungul rândului de pelerini, am discutat din nou cu Înaltpreasfinţitul Pavlos despre tineri.

– Tinerii aşteaptă de la noi două lucruri, mi-a spus. Să-i iubim şi să le spunem adevărul. Chiar dacă adevărul o să-i deranjeze pe unii, îl vor ţine minte, le va reveni înaintea ochilor toată viaţa.

N-am mai spus nimic pentru mai bine de un minut. Am încercat să meditez la cele auzite, să înţeleg.

Cu câteva luni înainte, prin iunie, un alt grec, părintele Constantinos, care şi el a fost responsabil ani de zile pentru pastoraţia tinerilor într-o eparhie din nordul Grecia, îmi spunea: „În faţa tinerilor eşti într-o continuă spovedanie. Efortul de a părea ceva, de a părea altceva decât eşti, nu ţine. Au un simţ acut al falsului, al artificialului. Nu putem să-i păcălim. Ori suntem, ori nu suntem”.

Înaltpreasfinţitul Pavlos a continuat să vorbească.

– Dar voi ce faceţi pentru tineri, ce le oferiţi, cum încercaţi să-i aşezaţi în valorile Bisericii?

– Organizăm aproape săptămânal seri duhovniceşti pentru liceeni şi studenţi, le oferim pelerinaje, cărţi, filme potrivite. Vara avem programe de tabără în preajma mănăstirilor, dar şi în parohii… La Iaşi îi invităm la Sfânta Liturghie de câteva ori pe săptămână.

– Este bine, dar problema cred că este în altă parte.

– Unde? Am întrebat curios, dar şi puţin intrigat.

Oare nici Înaltpreasfinţitul nu înţelege ce presupune să-i ţii pe tineri aproape de Biserică, cât efort este necesar pentru a le transmite cât de puţin gândul Bisericii?

– Problema pastoraţiei tinerilor este în altă parte. Uite, îţi voi povesti o întâmplare de la noi din eparhie.

Un preot îmi spunea că a fost vizitat de un domn profesor la vreo 65 de ani, un om inteligent, educat, dar indiferent religios. Nu mai fusese pe la biserică din tinereţe. Îi murise de curând soţia şi căzuse într-o stare de tristeţe adâncă. În clipele cele mai negre şi amare se gândea chiar la sinucidere. Se gândea că nu mai are pentru ce trăi, că nu va putea suporta mult timp singurătatea şi că este sub condiţia lui să trăiască în starea aceea de decădere. Nemaiaflând niciun punct de sprijin a apelat, în ultimă instanţă, la preotul din parohie.

– Domnule profesor, i-a spus preotul, viaţa continuă.

– Nu se poate! Uitaţi, vă aşteptăm duminică aici la biserică. O să vedeţi, o să prindeţi curaj. Aici este familia lui Dumnezeu din comunitatea noastră, sunt oameni buni, o să vorbiţi cu ei şi o să vă întăriţi sufleteşte. Credincioşii noştri vă vor primi cu drag şi vă vor susţine. Sunt oameni evlavioşi, o să-i cunoaşteţi.

Dialogul cu domnul profesor a durat aproape o oră. Părintele a făcut tot ce a putut pentru a-l încuraja şi a-l apropia de Biserică, pentru a-l aduce la slujbă – unde să se întâlnească cu ceilalţi credincioşi. Duminică, profesorul a venit la biserică, a stat la slujbă, s-a însemnat stângaci cu semnul sfintei cruci, iar la final  a făcut ce-a văzut că au făcut şi ceilalţi; a sărutat icoanele, a luat anafură… S-a uitat apoi împrejur, pentru a vorbi cu „fraţii din familia lui Dumnezeu” din parohie, din comunitatea lor, pentru a-i cunoaşte şi a împărtăşi din suferinţele lui. A încercat să intre în vorbă cu câţiva credincioşi, dar aceştia i-au răspuns politicos şi au plecat fiecare spre ale lor. A rămas singur în biserică cu un om care aranja scaunele şi se pregătea să măture. Profesorul s-a dus descumpănit la altar, pentru a vorbi cu părintele.

– Părinte, dar nu a fost aşa cum mi-aţi spus.

– Ce să fie?!

– Păi, mi-aţi spus să vin la biserică la slujbă că aici mă voi întâlni cu „familia lui Dumnezeu din satul nostru”, că vor vorbi cu mine, că mă vor sprijini, că mă vor ajuta să depăşesc supărarea prin care trec, dar… n-a vorbit nimeni cu mine. Au plecat toţi şi n-am reuşit să dialoghez cu cineva.

– Ai înţeles, părinte?, m-a întrebat Înaltpreasfinţitul.

– Ceva am înţeles, i-am răspuns.

– Mulţi dintre credincioşii noştri nu au conştiinţa Bisericii. Nu înţeleg că omul de lângă el face parte din Trupul lui Hristos, că fiecare creştin botezat le este frate, că este parte a Bisericii, a acestui Trup tainic. Degeaba te chinui să faci activităţi cu tinerii, dacă parohia nu-i primeşte, dacă creştinii din parohie nu ajută la îmbisericirea tinerilor, nu participă la apropierea lor de Dumnezeu, dacă nu lucrează şi ei la integrarea tinerilor în familia lui Dumnezeu din comunitatea lor. Problema tinerilor este în altă parte. (În dialog cu IPS Pavlos, Mitropolit de Sisaniou şi Siatista, la hramul Cuvioasei Parascheva, Iaşi 2014)