Sfinţenia care ne intimidează

Încă de la începuturile creștinismului, oamenii obișnuiți au fost tentați să se raporteze la cei cu viață sfântă ca la niște supraoameni. Cu atât mai mult azi, când, mai ales în plan cinematografic, putem contabiliza o inflație de supereroi, lucrurile par să degenereze. Ajungem să ne raportăm la viețile sfinților ca la niște povești bune de lăsat cu gura căscată pe curioși, iar nu ca la experiențe care să ne inspire spre dorirea lui Dumnezeu, care să ne atingă inimile întru pocăință. Cum se explică faptul că ne vine mai ușor să credem că cineva poate fi înzestrat cu puteri neobișnuite, în loc să vedem lucrarea Domnului care este posibilă în tot omul cel cu duh smerit și receptiv la cuvântul Evangheliei?

Mântuitorul Hristos S-a făcut pe Sine părtaș tuturor slăbiciunilor omenești – cunoscând oboseala, foamea, setea, întristarea, durerea și gustând moartea. De aceea, Apostolul Pavel ne îndeamnă să avem încredere în mila Lui, „că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 15). Evangheliile nu cruță deloc slăbiciunile apostolilor, ci le descriu astfel încât și noi să ne regăsim cu ușurință în comportamentul sau în gândirea lor. Atunci? De unde vine această greșită raportare a noastră la sfințenie?

Un posibil răspuns aflăm într-un pasaj dintr-un roman scris de un călugăr pravoslavnic, încă înainte de revoluția bolșevică: „Atâta timp cât oamenii buni sunt printre noi, mai avem încă mustrări de conștiință și ne simțim incomod în preajma lor; chipul lor ne obligă să tindem și noi spre aceleași valori. Și oricât de puțin, dar tot ne străduim să semănăm măcar cu ei, să-i imităm. E destul însă să-l faci «sfânt» pe un om bun, și totul se duce de râpă. Ne debarasăm iute de această obligație și o înlocuim cu închinarea… Sfântul este urcat pe piedestal, sub piedestal apare pe loc o tinichea, iar în tinichea se aruncă bănuții și la asta se reduce totul. Iar pentru instruirea poporului se alcătuiește «viața» sfântului, unde, cu o străduință excesivă, se adună cele mai neobișnuite evenimente din viața lui, cele mai uimitoare minuni, pentru a așeza sfântul cât mai sus, pentru a-l face cât mai puțin asemănător cu oamenii obișnuiți. Astfel, oamenii uită că sfântul a fost, de fapt, și el un om ca și ei și că, respectând proporțiile, fiecare poate deveni, în principiu, ca el” (Ieromonah Tihon, Arhiereul, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 167-168).

Iată, așadar, explicația acestei curioase intimidări a omului în fața sfințeniei. În fapt, e o viclenie a noastră, o strategie a „omului vechi” de a se sustrage lucrării sfințitoare pe motiv că „nu e de nasul lui”, ci e doar pentru oameni „speciali”. Când Dumnezeu Își arată puterea Sa în oamenii cu viață sfântă, e și pentru a pricepe noi că o aceeași putere „ne este gătită și nouă”. Sfinții nu-și „etalează” virtuțile pentru a avea noi motiv să-i admirăm sau să-i invidiem, ci pentru a ne chema alături de ei, pentru a ne încredința că locul nostru acolo este, la ospățul Împărăției. În timpul predicii de pe munte, Mântuitorul ne arată cum tot omul poate împlini poruncile Legii, concluzionând: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Aici nu ni se ridică o ștachetă de neatins, ci ni se dezvăluie firescul vieții creștine, când ne asumăm, până la ultima fibră a ființei noastre, statutul de „fii ai Celui Preaînalt” (Psalmi 81, 6).

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: ziarullumina.ro