Teatralitatea lumii de azi

Măsura lumii se regăsea cândva în virtuți. Oamenii, chiar popoarele, încercau să se distingă prin valori-fundament, pe urmarea consecventă a unei axiologii prin care se puteau dezvolta personalități, societăți sănătoase, înlănțuiri de fapte lucrătoare de evenimente memorabile. În zilele noastre, măsura lumii pare să coboare la talentul depersonalizării individuale, al performării cât mai plastice pe scena publică a numeroase roluri asumate conștient. Importanța comunicării se transferă subtil de la conținutul mesajului la felul creativ de prezentare al acestuia. Transpare chiar o anumită disponibilitate a publicului de a arăta indulgență față de eventuale lacune ale mesajului dacă interpretarea rolului a „lăsat mască”. 

Lumea a devenit atât de teatrală că este tot mai greu să deosebești minciuna de adevăr. Un indiciu al autenticității persoanei, care izvorăște din însușirea în timp și cu trudă a unor virtuți, rămâne acela că se dezvăluie fără zgomot sau fanfaronadă. Omul virtuos nu epatează, ci, atunci când îi vine rândul, știe să concentreze în cuvinte puține esența a ceea ce vrea să spună. Este cumpătat în gesturi și vorbe pentru că nu se consideră atoateștiutor, deși e conștient că modestia nu mai stârnește aplauze. 

Plictisită parcă de propria existență, lumea de azi exaltă doar la cuvinte frumos meșteșugite, de multe ori goale de semnificație, dar rostite cu emfază dintr-o aviditate pentru câștigarea elogiului celor din jur. Disimularea, a te arăta în afară așa cum vrei să pari altora, și nu așa cum ești de fapt, devine semn de inteligență comunicativă. 

Teatralitatea nu este străină nici spațiului creștin. Pe principiul absolut al comunicării imperative, „vorbește pentru a arăta că exiști”, se întrevede și aici o efervescență în lărgirea spațiului de etalare a eului și de cultivare a investiției în propria imagine. Se disting, astfel, falsa credincioșie sau diluarea vieții duhovnicești în spiritualitate. Duhovnicia, care presupune religiozitate reală, manifestare a credinței în comuniune, apartenența la Biserică, este constrângătoare, în timp ce spiritualitatea, la modă azi, nu obligă la practici religioase, fiind doar o concentrare asupra aspectelor spirituale în locul celor pământești. Ea este deschisă improvizației, nu cere constanță în comportament, se afișează doar dacă se pretează la conjunctura socială și, în plus, sensibilizează publicul la nevoie. 

Deosebirea dintre duhovnicie și spiritualitate o face elocvent părintele Vasilios Thermos, într-o lucrare despre problemele vieții creștine contemporane. El spune că omul spiritual merge la biserică să se liniștească, în timp ce omul duhovnicesc să se roage, în comuniune, la Dumnezeu. Primul își pierde liniștea de îndată ce iese din biserică, în timp ce al doilea își păstrează seninătatea sufletului și după aceea. 

Omisiunea gravă în toată această teatralitate umană este aceea că disimularea poate da roade în fața oamenilor, nu și în fața lui Dumnezeu. Zorzoanele de limbaj, atitudinile egocentrice, falsa religiozitate sunt stări ieftine, care urâțesc fața pământului și strică relația omului cu Dumnezeu. Pe când împodobirea cu virtuți înfrumusețează lumea și atrage privirea blândă a lui Dumnezeu asupra creaturii Sale. 

Elena Gabriela Zamora

Sursa: ziarullumina.ro