Unde e matca, acolo merg albinele!

Nu sunt puţini şi nici lipsiţi de grai cei care invocă societatea noastră civilă, încercând să dobândească notorietate şi putere în România. Însă această societate este una extrem de variată, ca să nu spun contradictorie şi fragmentată în gândire şi voinţă. Societatea este un termen pe care îl poţi invoca şi folosi drept paravan oricând, dar nu întotdeauna vocea ei reprezintă un reper demn de luat în seamă.

Fiindcă societatea civilă poate fi şi chiar este de multe ori manipulată, înşelată, cunoaşte stări de convulsii şi rătăciri.

Nu veţi întâlni societatea civilă la sfinţirea unei catedrale, nici închinându-se la racla moaştelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou sau ale Sfintei Cuvioase Parascheva. Nu, acolo e prezentă Biserica, nu altcineva.

Biserica este un alt duh, nici măcar paralel cu societatea. Ultima e ceva foarte confuz şi lipsit de organizare. Biserica, poporul creştin, dimpotrivă. Biserica urmează nu pe cei care se erijează în a fi portavocea societăţii civile, ci pe ierarhii, preoţii, care toţi sunt călăuziţi de Hristos, Capul Bisericii. Parabola de astăzi ne vorbeşte tocmai despre acest fir care leagă nevăzut pe slujitorii Sfintelor Altare de ceilalţi membri ai Bisericii, posesori ai preoţiei universale.

Prin anii 1987-1988, în zona Timişoarei se făcea un mic comerţ de frontieră. Un bărbat pe nume Nicolae, apicultor pensionar, mergea de câteva ori pe săptămână în Serbia. Trecea podul peste Dunăre cu bicicleta lui, unde avea într-o sacoşă 2-3 borcane cu miere. Le ducea peste fluviu în Serbia şi le vindea fie românilor, fie sârbilor care trăiau pe celălalt mal al apei, cărora nu ştiu din ce motiv le muriseră albinele.

Într-o zi, un grănicer român pe nume Ion, care era din sat cu Nicolae, i-a spus: „Nea Nicule, gata, de astăzi înainte, nu mai ai voie să treci cu miere dincolo…” Bătrânul, mirat, l-a întrebat: „De ce, măi Nelule, să nu mai trec?” „Pentru că ceea ce faci dumneata e contrabandă, bătrâne…” Nicolae era încurcat, dar grănicerul o ţinea una şi bună: „Nu pricepi omule că e ordin de sus. Gata, nu mai ai voie să treci şi pace. E contrabandă”.

Ţăranul nostru s-a uitat lung la grănicer şi i-a spus doar atât: „Bine”. Însă a doua zi, bătrânul Nicolae era din nou cu bicicleta în vamă. Dar de data asta fără borcanele cu miere. Jandarmul întreabă: „Unde te duci, omule?” „Iaca să mă plimb, peste Dunăre.” „Păi cum să te plimbi aşa?” „Da, mă plimb aşa.” „Păi, nu ai miere?” „Nu, nu am. Nu ai zis că nu este voie cu miere?”

Şi a trecut Nicolae Dunărea aşa timp de mai multe luni. Grănicerii se uitau…, bătrânul se ducea, se întorcea…

Au trecut anii, a venit 1989, libertatea. Grănicerul nostru nu mai era jandarm, se pensionase. Şi într-o zi s-a întâlnit la fântână cu Nicolae apicultorul. Şi l-a întrebat: „Bătrâne, spune-mi şi mie ca să nu mor prost, acum nu mai sunt în uniformă, ce făceai, de ce treceai Dunărea, aşa, fără borcanele alea cu miere?”

Nicolae i-a răspuns: „Te-ai născut fără să ştii nimic şi la fel se pare că o să şi mori, dar eu îţi spun~. Atunci bătrânul băgă mâna în buzunar şi scoase o cutie de chibrituri. „Aici puneam regina, matca stupului. Iar albinele treceau Dunărea după mine, mă. Ai înţeles? Albinele merg acolo unde e regina lor. Pentru că unde duci icoana, acolo duci duhul. Unde este Hristos, acolo este şi Biserica, acolo este poporul creştin!”

Augustin Păunoiu

Sursa: ziarullumina.ro