Credinţa care mută munţii

În duminica aceasta ne întâlnim iarăşi cu un pasaj din Evanghelie care aminteşte de neputinţa omului care nu este sigur de credinţa lui, însă aşteaptă minuni din partea lui Dumnezeu. Tatăl copilului lunatic mijloceşte pentru acesta în faţa lui Dumnezeu, făcându-se exemplu de rugăciune pentru cei dragi ai noştri, care sunt la ananghie. Cu toate că impresia generală a creştinilor astăzi este că Mântuitorul considera astfel de solicitări fireşti, pericopa evanghelică de astăzi ne arată exact contrariul. Domnul se supără şi-i ceartă pe cei care-L înconjurau atunci pentru că, deşi ei ascultau permanent îndemnurile Lui spre o viaţă duhovnicească, lăsarea grijilor lumeşti şi urmarea unui mod de viaţă simplu, fără agoniseală, doar cu grija hranei zilnice şi a unui acoperiș deasupra capului, ucenicii tot rămâneau blocați în modele de viaţă şi credinţă nedemne de Învățătorul lor din Nazaret.

Expresia „O, neam necredincios! Până când vă voi răbda pe voi?” este deosebit de dură şi se referă inclusiv la noi, cei care trăim astăzi şi nu luăm aminte la miezul mesajului evanghelic. Viaţa Mântuitorului Hristos nu a fost lipsită de griji sau plină de bucurii pământeşti, ci dimpotrivă, ne apare ca o întreagă serie de dezamăgiri şi neînţelegeri. Cu puţin timp înainte de a merge pentru ultima dată la Ierusalim şi la scurtă vreme după înmulţirea pâinilor, Mântuitorul le reproşează mulţimilor care-L înconjurau că nu Îl urmează nici măcar pentru minunile pe care le săvârşea, chiar dacă şi acelea nu erau dorite de El, ci doar pentru că au mâncat pâinea înmulţită în pustie şi s-au săturat. 

Cartea profetului Daniel vorbeşte despre vedenia sa în urma petrecerii a trei săptămâni în post şi rugăciune. Astfel, profetul reuşeşte să trimită pe Îngerul Păzitor al poporului Israel, adică pe Sfântul Arhanghel Mihail, să sprijine slăbirea împărăţiei persane care îi ţinea robi pe evrei departe de ţara lor. Mântuitorul insistă asupra postului şi rugăciunii care mişcă munţi şi popoare atunci când sunt făcute cu credinţă adevărată, nu de ochii lumii sau chiar de ochii propriei conştiinţe, pentru a o păcăli.

De câte ori nu ne confruntăm noi cu neputinţa de a cere lui Dumnezeu ceva cu tărie din cauza dorinţelor noastre contrare ascunse înlăuntrul inimii noastre? Tocmai acest lucru este condamnat de către Mântuitorul în Evanghelie: duplicitatea – încercarea de a plăcea oamenilor şi lui Dumnezeu în același timp, dar în planuri diferite sau chiar opuse. De aici şi nefirescul văzut uneori chiar în interiorul comunităţilor de credincioşi, ai căror membri îşi doresc lucruri total diferite, chiar dacă demonstrativ declară că au acelaşi scop. Piatra de încercare a oricărei comunităţi este rugăciunea smerită, atunci când oamenii nu se expun pe ei înşişi, ci-L lasă pe Dumnezeu să lucreze în inimile şi casele lor. Doar ca urmare a unei astfel de rugăciuni, în anumite perioade ale anului însoţite de post, Dumnezeu răspunde, mutând munţii obişnuinţelor şi ai tabieturilor noastre.

Pr. Eugen Rogoti

Sursa: ziarullumina.ro