Vorbe mari

În discursul public actual, indignările punctuale şi ipocrite în legătură cu actele de violenţă coexistă, fără probleme, cu forme de violenţă bine fixate în mentalităţi, în obiceiuri şi în limbaj. Am descris, cu altă ocazie, preferinţa titlurilor din presă pentru tratarea conflictelor în termenii violenţei fizice elementare: a critica în orice fel pe cineva devine, în termeni jurnalistici, a da de pămînt cu insul respectiv. În transpunerea agresivă se manifestă strategia iritantă a permanentei exagerări, a încercării disperate de a dramatiza totul, de a construi senzaţionalul cu material anost. Seria metaforelor brutale e de fapt mai bogată: a critica e adeseori echivalat cu a şterge pe jos cu cineva. Exemplele sînt uşor de găsit: „Tudor Chirilă şterge pe jos cu Viorica Dăncilă“ (realitatea.net); „Corina Crețu șterge pe jos cu Dăncilă!“ (capital.ro); „Google şterge pe jos cu Dăncilă“ (national.ro); „Dan Negru şterge pe jos cu Federer“ (libertatea.ro); „Comisia de la Veneţia şterge pe jos cu sistemul judiciar din România“ (ziaruldeiasi.ro) etc. Expresia poate fi şi valorificată parodic, prin revenire la sensul literal: „Viorica Dăncilă a şters pe jos cu Timmermans (…). „Potrivit martorilor, Dăncilă a fost nevoită să şteargă pe jos cu Timmermans pentru că răsturnase o ceaşcă de cafea şi nu se pricepea să şteargă pe jos singură“ (timesnewroman.ro).

Violenţa e lăsată să irumpă în spaţiul public din interes comercial, uneori şi din nepricepere şi neadecvare la situaţie. Realizatorii de emisiuni şi redactorii au învăţat să oscileze abil între evocarea ororilor şi aparenta grijă pentru victime, familii şi public. Cei intervievaţi sînt însă mai spontani. De exemplu, o reporteriţă care adoptase stilul compasiunii avide de detalii şi al psihologismului amatoristic a găsit de cuviinţă să întrebe pe cineva din familia unei victime: „Ce aţi face dacă aţi fi acum faţă în faţă cu criminalul?“. Răspunsul „I aş scoate ochii!“ a creat o oarecare stînjeneală şi o grăbită schimbare a subiectului. Altcineva, invitat zilnic să-şi reitereze public mînia şi indignarea faţă de presupuşii vinovaţi, a declarat scurt: „Mor cu ei de gît!“. Declaraţia pare să se fi repetat: „Dacă am spus că mor cu ei de gît, mor cu ei de gît – România nu mai poate tolera așa ceva!“ (sputnik.md). Formula a fost reluată cu entuziasm de presa care, în lipsa oricărei informaţii, mizează pe spectaculosul de limbaj. Unii „literaturizează“ declaraţia, prin transpunerea la viitorul standard: „A.C. lansează noi acuzații: «Voi muri cu ei de gît!»“ (cancan.ro). Alţii plasează formula în mecanismul repetitiv şi disproporţionat al creării de senzaţional: „Dezvăluiri explozive! A.C., acuzații de mușamalizare în cazul Caracal! Nimeni nu se aștepta la asta: «Mor cu ei de gît…»“ (evzmonden.ro). Expresia este cunoscută şi nu lasă loc de îndoială asupra sensului – hotărîrea de a lupta pînă la capăt cu un duşman. E însă destul de interesantă din punctul de vedere al construcţiei eliptice: pentru că promite clar moartea declarantului nervos, cea a duşmanului fiind doar implicită. Formula e folosită în jurnalismul sportiv, mai ales în legătură cu meciurile de box: „M. vrea să-şi distrugă adversarul: «Mor cu el de gît!»“ (sport.ro). La plural, apare în angajamentele jucătorilor de fotbal: „Murim cu ei de gît, n-avem nici o scuză dacă nu batem Steaua“ (sport.ro). Atitudinea cuprinsă în formulă e uneori criticată ca autodistructivă şi contraproductivă: „intră în funcţiune «metoda»: nici eu nu obţin nimic, dar nici celălalt, pe principiul: «mor cu el de gît»“ (mediatoriautorizatiiasi.ro). Formula creează paradoxuri şi contrasensuri, cînd aşa-zisul angajament de luptă pînă la moarte e pus în directă relaţie cu viaţa şi cu succesul: „Z., în faţa meciului vieţii: «Mor cu el de gît!»; (…) „fac tot ce trebuie ca să cîştig, mor cu el de gît“ (ziare.com) şi mai ales: „E şansa vieţii mele. Mor cu el de gît!“ (prosport.ro).

Formula de ameninţare aminteşte de unele dintre asigurările furioase ale lui Ghiţă Ţircădău, fostul soţ al Ziţei, din Noaptea furtunoasă: „Dar să ştiu de bine că merg cu el de gît pînă la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de un aşa ceva“; „Lasă, cocoană! Poate că să mor şi să nu ţi-o fac!“ – şi mai ales de înverşunarea lui Crăcănel, din D’ale carnavalului: «Eu, cînd îmi trage cineva palme… eu turbez!… cu dinţii îl apuc, nu-l las nici mort pînă nu-mi spune pentru ce? pentru ce mi le-a tras?“. Orgoliul bătăios al mahalalei şi violenţa vorbelor mari persistă în forme aproape neschimbate. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Sursa: dilemaveche.ro