Sfânta Duminică

După mulți, mulți ani am revenit pentru a face o săptămână de vacanță în Apuseni. Îi păstram în memorie ca pe zona cu cel mai variat farmec natural de pe întreg teritoriul României. Lucrul acesta mi s-a confirmat, chiar dacă multe s-au schimbat în răstimpul de peste 50 de ani de la prima mea descindere acolo. Acum era a treia… Pe vremea aceea cei mai mulți parcurgeau potecile cu rucsacii în spinare, trăgeau la puținele cabane sau puneau corturile. 

Mașinile nu ajungeau decât la poalele munților. Cele „mici” nu erau prea numeroase. Oamenii obișnuiți ajungeau acolo cu autobuze hârbuite sau cu mocă­nița. Acum s-au făcut drumuri până la cele mai multe dintre „obiective”. De unde, în multe locuri, un soi de invazie turistică. Din fericire, nu în toate; rămân cotloane la care accesul este mai mult sau mai puțin dificil. 

Am tras anul acesta la o mică pensiune, la care am ocupat toate cele patru camere cu familia mea. Se numește, după locul respectiv, Valea Morii și se află situată în cătunul Pleșcuța, din cunoscuta comună Vidra. Practic, pe o coastă de deal, într-o văgăună. Ultimii doi-trei kilometri au fost destul de accidentați și, ca atare, periculoși pentru pne­uri. În afară de vizitarea unor excepționale obiective turistice din zonă (Ghețarul de la Scări­șoara, Groapa Ruginoasa, izbucul de la Valea Morii, Cascada Pișoaia, Dealul cu Melci, Muzeul „Avram Iancu”, Roșia Montană, Cascada Vârciorog, plaiul de dea­supra comunei Horia), seara ne plimbam prin cătunul dimprejurul pensiunii. 

Oamenii muntelui

Într-una din seri, urcând dea­lul pe un drumeag, am dat peste o gospodărie foarte temeinic alcătuită, bine rânduită, cu acu­ratețe și tihnită frumusețe, lucru puțin uimitor pentru locul acela destul de pierdut și de accidentat, în care ai fi bănuit oameni mai degrabă săraci. Am intrat în vorbă cu stăpânul, care tocmai traversa drumul de la acareturi spre casă, și i-am lăudat înfăptuirea. M-a privit în ochi, a zâmbit și mi-a spus simplu, ca o explicație absolută: „Am trudit!” Bătrânul acela, foarte luminos la chip, are 83 de ani și trudește în continuare cât este ziua de lungă, pentru că Dumnezeu îl ține în putere (în ciuda celor șase operații!) și pentru că gospodăria o cere. Făcuse trei ani de armată la București, lucrase în construcții, numai trei ani „la stat”, în rest ca particular. Se vedea că era mândru că agonisise totul pe muncă cinstită. După cum mândru era și că „ridicase”, la viața lui, trei biserici și o școală! 

Am continuat ușorul urcuș și, tot făcând fotografii, am rămas în urma alaiului nostru. Când să-i ajung din urmă, după câteva minute, i-am găsit în fața unei case, în jurul unei bătrâne. Drumul mare (care, de fapt, era mic) trecea drept prin ograda femeii. Toți o priveau și o ascultau fascinați pe bătrână, punându-i felurite întrebări simple, de genul cum este iarna pe acolo, ce orătănii și ce animale are… Fiecare mușca cu plăcere dintr-un măr roșu ca obrazul de copil pișcat de ger, pe care tocmai îl primiseră. Cineva ținea deja în mână o pungă cu câteva ouă proaspete de la găinile ei. Cum nu ne venea să plecăm, ne-am așezat, care pe o bancă, care pe treptele casei. Ne-a întrebat dacă nu vrem un pahar de țuică. Bineînțeles că am vrut. În drum spre oiaga cu țuică a dat peste un mănunchi de crenguțe cu mure, culese de curând. S-a întors din drum ca să le dea copiilor. De o sfoară atârna o jucărie de pluș aproape nouă, un dinozaur. Când a văzut-o pe Alma, nepoțica de 3 ani, a desprins-o și i-a dăruit-o imediat și insistent. Și-a adus aminte că tocmai făcuse niște plăcinte cu brânză de Sfântă Mărie și ni le-a adus și pe acelea. Aluatul era de post, pentru că până deunăzi fusese postul Sfintei Maria, și-l folosise și atunci. Blidul cu plăcinte delicioase s-a golit imediat. Eram, totuși, o ceată de nouă hulpavi, de la 3 la 73 de ani. Pe peretele dinspre drum al casei se cățăra, în plăcut desen, un trandafir frumos înflorit. A rupt o cren­guță cu trei flori și i l-a dat fiicei mele. 

Am aflat că o cheamă Mărioara lui Adrian, că are, ca și mine, 73 de ani, pe care tocmai îi împlinise, mărturie fiind cele două torturi pe care le pregătise. 

În raiul de la țară

De un an rămăsese văduvă. Era toată în negru, cum se îmbracă definitiv femeile văduve de la țară, iar negrul acesta făcea să-i apară chipul și mai luminos decât era. Nu este săracă, dar nici bogătașă. Are patru copii, trei băieți și o fată. Un fecior a rămas lângă ea, acasă, și o ajută mai mult. Cel mic este în Germania, la lucru. Ceilalți copii, de la care are și nepoți, sunt la Timișoara și Oradea. Robotește toată ziua, pentru că o gospodărie cere multă strădanie. Are vacă, porc, multe găini… Din când în când i le mai rărește vulpea. Nu de mult îi omorâse trei. Când iernile sunt grele, „zăpada suie până la păr”. Apa trebuie adusă cu gălețile de la o fântână, aflată la aproape o sută de metri. Totul strălucea de ordine și de cură­țenie. Straturile de flori sporeau nota de rai de țară de demult. Casa-i arată ca nouă, dar de fapt este casa bătrânească, consolidată și placată cu lambriuri, vopsite în alb în partea de sus și cu ocru în cea de jos. Vecini sunt doar la peste o sută de metri. Are lumină electrică (un stâlp felinar, de iluminat public, este, de altfel, plasat chiar lângă casă), are televizor, are telefon (dar nu totdeauna și semnal). Când să plecăm, a întrebat dacă să ne dea niște slănină. Slănina este una dintre slăbiciunile mele. Ne-a dat o bucată măricică. Ne-am despărțit cu multă voie bună. Eram bucuros îndeosebi că ai mei au reușit să mai întâlnească o țărancă adevărată, ca pe vremuri. Ne gândeam că poate vom reveni în seara următoare, ceea ce nu s-a întâmplat. 

Când am ajuns acasă, Ambrozia, altă nepoată a mea, a povestit bunicii ei, Maria, care rămăsese acasă, că a întâlnit-o pe Sfânta Duminică. 

Omagiind anul acesta satul românesc, Patriarhia noastră l-a dedicat mai apropiat preoților, învățătorilor și primarilor gospodari. Dar mai presus rămâne Măria Sa, Țăranul român, din care se trag, de fapt, și acei preoți, învățători, primari, precum și puzderie din intelectualii noștri de elită. Eu și ai mei am avut darul să mai întâlnim două întrupări miraculoase, în zi de august a Anului Domnului 2019, pe dea­lurile de la Pleșcuța. Și logic este să gândim că nu vor fi fiind deloc singurii pe pământul acestei țări incadrabile, cu încă multe fru­museți tăinuite la sânul ei.

Costion Nicolescu

Sursa: ziarullumina.ro