Darurile lui Dumnezeu, bucuriile tainice ale celor bineplăcuți și nedreptățile trecătoare

O expresie filocalică vor­bește în chip cuprinzător: Cine ar dori să vorbească despre binefacerile pe care Dumnezeu le împărtășește oamenilor prin sfinții și aleșii Lui, prin rugăciunile, Tainele și Ierurgiile care se săvârșesc mereu în Sfânta Biserică, ar fi asemenea celor care încearcă să numere firele de nisip de pe malul mării.

De asemenea, Sfânta Scriptură heretisește pe omul care caută să meargă neabătut pe cărarea mântuirii: Fericit bărbatul care nu a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat (Ps. 1, 1). Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina este un popas deosebit, plin de bucurie și revărsare de har, așteptat de mulți credincioși din îndepărtata Australie, din SUA și întreaga Europă, dar mai ales de locul unde Sfântul Ierarh Nectarie a întemeiat o mănăstire în care și-a pregătit sălaș pentru ziua în care s-a odihnit întru Domnul, când a fost chemat la El. Bucuria prăznuirii sale va căpăta cu siguranță o strălucire aparte în anul 2020, când se vor împlini 100 de ani de la trecerea Sfântului Nectarie la cele veșnice.

Insula pe care a îndrăgit-o, care nu i-a fost loc de exil, ci loc al mângâierilor din ultima parte a vieții, îl serbează după cuviință și, alături de Mănăstirea Sfintei Treimi întemeiată de el, mulțime de catedrale, mănăstiri şi biserici îl cinstesc pe omul lui Dumnezeu și credincioasa slugă, trecut prin vitregiile vieții pentru a se odihni întru Domnul.

Ierarhul Nectarie de la Eghina este unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Ortodoxiei. Biserica Greciei îl cinstește îndeosebi pe Sfântul Taumaturg de la Eghina, nu doar pentru că era din neamul elinilor şi așezat într-una din insulele Greciei, căutându-L pe singurul și adevăratul Împărat și Dumnezeu prin multele încercări și ispite ale vieții.

A văzut lumina zilei în anul 1846, la 1 octombrie, în Selibria sau Silivria, nu prea departe de locul în care s-a născut Sfânta Cuvioasă Parascheva (Epivata Traciei). În linie dreaptă, cele două localități se află la câțiva kilometri depărtare, fiind situate pe malul Mării Marmara, aproape de vestita cetate a Constantinopolului, cu locuri sfinte, mari duhovnici și îndrumători, cu moaște ale sfinților Bisericii Răsăritului și icoane care vorbesc despre nemărginita milostivire a lui Dumnezeu revărsată peste poporul cel binecredincios.

Oamenii, îndrumați de preoți râvnitori ai acelor vremuri, Îl căutau pe Domnul, iar copiii lor bine educați de părinți care le împărtășeau învă­țături folositoare găseau drumul cel drept în viață.

A primit la Botez numele Anastasie, fiu al învierii, și a arătat încă din copilărie o mare evlavie către cele sfinte. Mama sa îl învăța încă din vremea prunciei rugăciuni și psalmi, iar mai târziu Sfântul Nectarie mărturisea că a reținut Psalmul 50 și mai ales versetul: Învă­ța-voi pe cei fără de lege căile Tale. În copilărie, s-a bucurat de ocrotirea lui Dumnezeu prin oameni aleși. Ajuns la Constantinopol pentru a-și desăvârși educația, a lucrat în condiții grele, printre negustorii vechii cetăți. Abia având cu ce să-și ducă zilele, într-o zi i-a scris lui Dumnezeu, iar unul dintre negustori, găsind scrisoarea cu asemenea destinatar, avea să-i împlinească cererile sale. S-a străduit mult să zidească omul dinlăuntru, înstrăinându-se de neamuri, rudenii, prieteni și de tinerii de aceeași vârstă. A avut o anumită legătură cu Școala Patriarhiei Ierusalimului care funcționa în Constantinopol, la care a fost o vreme pedagog, dar în același timp a urmat liceul, fiind apoi învă­ță­tor, în insula Hios, unde îi îndemna pe tineri și pe bătrâni lucrarea virtuților.

Viața lui a fost un exemplu pentru toți ceilalți. S-a călugărit în ziua de 7 noiembrie 1876, în faimoasa Mănăstire Nea Moni, iar la un an de la intrarea pe poarta mănăstirii a fost hirotonit ierodiacon. A întâlnit acolo mărinimia unui binefăcător și, mai apoi, grija specială a Patriarhului Sofronie al Alexandriei, cu ajutorul cărora și-a terminat studiile teologice la Atena.

În anul 1885, a călătorit către Patriarhia Alexandriei, ca și către un pământ al făgăduinței, unde a primit hirotonia întru ieromonah și apoi, la scurt timp, a devenit Episcop al Pentapolei, o veche dioceză din nord-estul Libiei, al cărui titlu l-au purtat mulți ierarhi ai apostolicei Patriarhii. A fost predicator, secretar patriarhal și slujitor la o cunoscută biserică din Cairo, unde era apocrisiarh sau trimis al Patriarhului. Râvna lui, calitățile pe care le-a avut, faptul că era apropiat de oameni, slujea frumos și predica cu multă dăruire au atras asupra sa mulți dușmani, pentru că potrivnicul binelui și al nostru, în general, niciodată nu doarme. Tu postești, dar eu nu mănânc niciodată, tu priveghezi, dar eu nu dorm niciodată, dar totuși ai ceva în plus prin smerenia pe care eu nu o am, tot așa recunoștea diavolul și în cazul tânărului arhiereu Nectarie al Pentapolei.

Potrivnicii și detractorii săi au găsit un argument pe care nimeni nu avea cum să-l dovedească, și anume acela că ar fi dorit să ia locul Patriarhului. Atât de jos coborâseră așa-numiții frați întru Domnul, dar Sfântul Nectarie și-a plecat capul și s-a smerit, aducându-și aminte că nici Fiul lui Dumnezeu, Cel venit din Cer, nu a fost iubit și primit. Cum avea oare să fie iubit el, străinul venit din mahalaua Constantinopolului ca să-L slujească pe Domnul? Văzând pe cei mulți care erau împotriva lui, s-a urcat pe corabie, din același loc în care a venit altădată Maria Egipteanca, și a călătorit spre Atena, trăind singur, disprețuit și lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele.

La început a dorit să se retragă în Muntele Athos, dar mai apoi a ales să fie predicator în insula Evia, apoi director la Seminarul Rizarios, școală care pregătea viitorii preoți ai Atenei. Aici avea să fie pildă preoților din parohiile capitalei Eladei, care-l primeau uneori să slujească, dar și elevilor seminariști, viitorii slujitori ai Bisericii, prin cuvânt, faptă și iubire, prin bunătatea minunată, prin cunoașterea Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Pă­rinți, dar și a științelor profane. Către sfârșitul vieții, a întemeiat o mănăstire de călugărițe în insula Eghina, închinată Preasfintei Treimi, între anii 1904 şi 1907, iar la un an după terminarea lucrărilor, în 1908, odată cu încheierea activității ca director al seminarului, s-a retras departe de zgomotul lumii. Dar nici atunci n-au încetat grijile și greută­țile. Slujea, lucra la grădină, repara încălțămintea altora. Primea puține vizite, pentru că puțini erau prietenii lui, dar a vindecat călugări și mireni, a adus ploaia în vremea secetei, a alungat lăcustele și a făcut totul în Hristos, Care a arătat prin el lucrarea harului Sfântului Duh. Călu­gărițele de la Eghina, loc în care am poposit și eu adeseori, vorbesc mereu despre faptul că Sfântul Nectarie s-a bucurat de mângâiere din partea sfinților și mai ales din partea Maicii Domnului, care i s-au arătat și l-au încredințat că nu este singur în lupta cu valurile învolburate ale mării acestei vieți trecătoare. Scria, citea, îmbărbăta pe alții, uitând de sine. Astfel, a ajuns la un moment dat să trăiască asemenea îngerilor în trup, iar Lumina lui Hristos lumina prin el altora. Chiar și la vremea bătrâneților, în ultimele lui zile, a mai avut încă de suferit învinuiri nedrepte, minciuni și clevetiri, dar le-a răbdat pe toate știind că răsplata lui cea adevărată era aproape.

În ultima parte a vieții a fost lovit de o boală grea. În anul 1920, când a trecut la cele veșnice la Spitalul Areteo din Atena, a început să facă primele minuni. Pregătit pentru îngropare, au lăsat alături de trupul său haina pe care o purtase, iar aceasta a vindecat mai mulți oameni paralizați și cu boli grele care erau internați în același spital. S-au întâmplat minuni și pe corabia care l-a dus de la Pireu către Eghina. S-a arătat în chip minunat celor care nu l-au primit într-o biserică din apropierea portului, rămânând afară trupul lui o noapte până când, în zori, corabia avea să-l ducă în insula dragă inimii lui. A fost înmormântat acolo, lângă bisericuța pe care cu mâinile lui a ridicat-o, ocrotită de Sfânta Treime, iar la mormântul lui se făceau și încă se mai fac nenumărate minuni. Astfel s-a hotărât să fie scos din mormânt trupul care răspândea o suavă mireasmă (1953), fapt despre care se face amintire în fiecare an, în ziua de 3 septembrie.

În 1961, a fost trecut în rândul sfinților, iar mormântul lui de la Eghina a devenit unul dintre locurile de pelerinaj cele mai frecventate din Grecia și din lumea ortodoxă. Îndată după canonizarea lui, Patriarhul Justinian Marina, aflat în vizită în Grecia, s-a numărat printre primii pelerini români care au ajuns în locul binecuvântat de Dumnezeu, unde alesul ierarh și-a încheiat zilele vieții pământești. S-a zidit la Eghina una dintre cele mai frumoase biserici în stil bizantin, ridicată atât de puținii locui­tori ai insulei, cât și de mulți prieteni, admiratori și rugători către Sfântul Nectarie.

Sărbătoarea din ziua de 9 noiembrie, împreună cu aceea a aducerii moaștelor lui, la 3 septembrie, sunt prăznuite cu alese cântări, slujiri arhie­rești și cu nădejdea rugăciunilor împlinite întru Domnul.

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Sursa: ziarullumina.ro