Copiii vin din lumea în care se vede cu inima

Lumea ar arăta precum o bibliotecă părăsită, dacă nu am înțelege adevăratul rost și sens al educației pornite din suflet!

Mulţi părinţi consideră că predarea trebuie să aibă loc doar în şcoală și să fie făcută de către profesori. Ca un act al unui ritual pe care noi așa îl cunoaștem. Și, totuși, este poate una dintre cele mai false și înșelătoare premise. Predarea începe înainte de toate acasă, cu noi. De când copiii sunt mici de-o şchioapă şi încep să fie curioşi, iar noi începem să le explicăm, folosind diverse metode. Uneori, predăm stând pe spate în iarbă, vorbindu-le despre nori, păsări și boabe de ploaie. Alteori, ne înarmăm cu săbii de soc, coifuri, binoclu şi navigăm pe ape tulburi alături de piraţi, explorând istorii și poluri geografice. Deci, vedeţi? Şi noi predăm. Dar nu o facem după manuale, ci o facem după ritmul nostru interior, care trebuie să fie acelaşi cu ritmul interior al copiilor noştri. Trebuie să rezonăm împreună să ne iasă cântecul din care ei vor culege cele mai importante note în viaţă. O muzică a inimii pe care vor şti să o recunoască mereu. Chiar şi la profesori. La cei care ştiu, aşa cum spunea vulpea din „Micul prinţ”, să vadă esenţialul care este invizibil pentru ochi. A preda înseamnă să ştim că prima noastră responsabilitate este să educăm, să naştem o relaţie vie între noi şi copii. Dacă nu educăm prin predare este ca şi cum am planta o sămânţă fără să curăţăm mai întâi locul şi fără să ne gândim că ea ar trebui să încolţească. Trebuie nu doar să educăm, ci să stimulăm, să înrădăcinăm, să le dezvoltăm nişte simţuri în plus, care le vor rămâne şi le vor da aripi! Noi, mai întâi de toate şi de toţi, trebuie să avem capacitatea de a le permite să crească, să se dezvolte atât spiritual, cât şi emoţional, să îşi folosească imaginaţia şi să se bucure de copilărie, iar mai apoi de fiecare etapă, având la bază acest substrat valoros, oferit în fiecare clipă a existenţei lui. Cum se educă un copil? Cu iubire în primul rând, cu înţelegere, cu credință, cu multă răbdare şi aplecându-ne noi către ei şi lumea lor, nu ridicându-i pe ei la acelaşi nivel cu noi. Nu le grăbiţi dezvoltarea și asimilarea de informaţii. Fiecare etapă are un ritm. Ca şi plantele. Nu trebuie să ne dorim ca din sămânţă să iasă direct fructul. Am ucide planta. La fel se întâmplă şi cu copiii. Apoi, îi educăm ascultându-i şi răspunzându-le pe limba lor, prin cuvintele noastre. Doar că ei, uneori, sunt Micul prinţ şi ne încurcă, ne pierd cumva pe acolo prin lumea lor complicată pentru noi şi înaripată a copilăriei, iar nouă câteodată ne e greu să găsim cuvântul „lumină” cu care să le ieşim în întâmpinare. Sigur că ei simt şi râd, iar noi râdem împreună cu ei, deoarece ne-am amintit câte ceva de pe drumurile copilăriei. Aşa se dezvoltă inteligenţa emoţională, poate cea mai importantă dintre toate, deoarece ea ne umanizează, ne modelează şi ne îmbunează, arătându-ne şi alte ­perspective.

Fiind adulţi, poate tocmai de aceea ne este atât de greu să cuprindem toate înţelesurile pe care ei ni le cer, deoarece noi vedem într-un spectru mai redus culorile, pe când ei simt altfel viaţa. Ca pe o carte! Indiferent ce carte le veţi citi, oricât de grea vi s-ar părea vouă ca părinţi, ei vor desluşi calea şi vor găsi răspunsul, deoarece ei funcţionează extrem de firesc: înţeleg cu inima ceea ce vrem noi să spunem sau autorii cărţilor! Aşa vă puteţi explica întrebările lor profunde uneori şi faptul că îi simţim venind din alte lumi, mai bune, mai curate şi nu putem decât să ne dorim să vadă cu inima lor frumoasă, la fel, toată viaţa! Copiii ne sunt cei mai mari învăţători, deoarece, cu ajutorul lor, învăţăm noi la rândul nostru să le dăm mai departe ceea ce e frumos şi firesc, nu doar prin vorbă, cât mai ales prin faptă! Ei ne învaţă despre noi şi despre ei când ne împing limitele, când sar galaxiile după răspunsuri care ne închid de multe ori, când ne tatonează iubirea, răbdarea, înţelegerea!

Cum educăm un copil? Crescând împreună cu el, dându-ne voie să greşim şi unii şi alţii, căutând să ne ţinem de cuvânt, să le fim aproape ori de câte ori au nevoie.

Copiii ne surprind şi ne uimesc mai cu seamă prin faptul că pot să primească şi să dăruiască iubire necondiţionată, să ierte, să vindece răni cu un zâmbet, o îmbrăţişare şi cuvinte simple venite exact la timp. Copiii ştiu să ierte, să nu vadă deosebirile confesionale, să nu judece şi să nu se judece nici măcar pe ei, deoarece vin din lumea lui Antoine de Saint-Exupery, din lumea Micului prinţşi pot să vadă lucrurile invizibile, deoarece ei văd cu inima…

Ramona Sandrina Ilie

Sursa: ziarullumina.ro