Pușculița

Abia mă născusem și veneau rudele să mă vadă. Să vadă, mai precis, dacă sunt cu adevărat unul de-al lor. Ca să fiu, ar fi trebuit să am o stea în frunte, cum aveau cei mai mulți dintre ei. Dar n-aveam. N-aveam, în general, de niciunele. N-ar fi stricat ca ăia ce ne treceau pragul să vâre câte un bănuț în pușculița pe care mi-o cumpărase mama de la bâlci.

Goală, desigur, așa cum venisem și eu pe lume. Câțiva chiar s-au grăbit să azvârle niște mărunțiș înăuntru, dar i-a oprit tata, cerându-le să pună altceva în pușculiță, în nici un caz bani, cu toate că de ei aveam cea mai mare nevoie. Nu știu ce-o fi fost în capul lui! Musafirii păreau să se bucure. Mai bine, l-am auzit spunând pe unul dintre ei, nu vedeți că-i lipsește steaua din frunte? Nu merită să se îmbogățească pe seama noastră! Cel ce tocmai vorbise, profitând de faptul că înfloriseră pomii din curte și că era fereastra deschisă, a luat câteva flori de cireș de afară și le-a vârât în pușculiță. Altul a ajuns, tot așa, întinzând mâna, mai sus de vârfurile pomilor și-a prins o pasăre ce trecea exact în clipa aceea pe deasupra casei noastre. I-a dat drumul în pușculiță. Una dintre surorile bunicii, în loc să-mi lase o mamudea, cum avea de gând, a vârât în pușculiță un descântec împotriva deochiului. O să vedeți ce bine o să-i prindă într-o zi! Adevărul e că m-am folosit de descântecul ăla ani de-a rândul! Fratele mai mare al tatei, trăgător cu tunul în ultimul război mondial, și trăgător la măsea după aceea, a luat un crâmpețel din tinerețea lui petrecută pe front și l-a împins înăuntru. Se dusese vestea despre pușculița mea și veneau oameni de peste tot să lase câte ceva pentru mine. O femeie de peste gârlă a azvârlit în pușculiță niște strigături de nuntă. O să-i fie de folos mai târziu, a găsit ea de cuviință să spună.

Alta a dat fuga înspre anii ei tineri, de unde s-a întors cu câțiva grăunciori de tristețe pe care i-a azvârlit înăuntru. Ciudățenia pușculiței era că, deși erau vârâte zilnic fel de fel de lucruri în ea, nu se umplea niciodată. Și nu se umplea pentru că, în timp ce eu rămâneam mereu mic, ea se făcea tot mai mare. Creștea, aș putea spune, în locul meu. Dar părinții mei nu băgaseră încă de seamă. Lor le părea bine că vin atât de mulți oameni să mă vadă și că nu pleca nici unul dintre ei până nu lăsa ceva în pușculiță. Orice, numai bani nu, cu toate că eram foarte săraci.

Lipiți pământului de săraci. Poate că puțin și cerului. Se adunaseră mari grămezi de sărăcie la noi în curte. Aproape că nu mai aveau loc musafirii de ele. Cam venise timpul să mă însor, însă eu nu învățasem încă să mă ridic în picioare. Stăteam toată ziua cu urechea lipită de pușculiță și ascultam strigăturile de nuntă dinăuntru. Câteodată se strecura printre ele șuieratul obuzelor din tinerețea unchiului meu. Doamne, ce speriat eram de război! I se auzea prin toată casa vâjâitul. Pușculița crescuse atât de mult, încât nu mai încăpea în camera mea, se lăbărțase în toate cele trei odăi. Curând avea să ajungă mai mare decât casa.

Tata nu mai putea de bucurie. Zicea că o să fiu cel mai bogat om din lume când o să mă fac mare. Și când o să mă fac, tată?, voiam eu să-l întreb, dar nu știam încă să vorbesc. Eram tot copil de țâță! Creștea pușculița în locul meu, și musafirii soseau întruna. Cei ce apăreau seara erau foarte norocoși, pentru că-mi vedeau și steaua din frunte, care răsărea, asemenea stelelor de pe cer, numai după ce apunea soarele. Rudele nu știau nimic despre asta. Nici despre mine nu mai știau nimic, mă uitaseră. Într-o noapte, tocmai când ne spuneam rugăciunea înainte de culcare, ne-am trezit cu toții înghițiți de pușculiță. Noroc cu pasărea, care a izbit până dimineața cu ciocul în pereții ei, crezând că e vorba de coaja unui ou. Leagănul în care mă jucam s-a umplut de cioburi în zori. Ani de-a rândul, au zburat cioburile prin odăi. Așa am scăpat din burta pușculiței. Și-am sărit vesel din leagăn, începând dintr-odată să vorbesc, în vreme ce pasărea care ne salvase mi s-a așezat pe umăr și nu s-a mai oprit, până a doua zi, din cântat! Adică până azi, când privesc lung îndărătul vieții mele, încercând să-mi amintească dacă, în afară de ea, am mai avut și alți lăutari la nuntă.

Ştefan Mitroi

Sursa: ziarullumina.ro