Pedagogia desăvârşită

Toţi cei care într-un fel sau altul interacţionăm cu copiii în familie, la şcoală sau în diverse alte locuri, suntem interesaţi, după măsurile noastre, de formarea acestora şi urmărim să aplicăm, pe cât ne este cu putinţă, cea mai bună metodă pedagogică.

De-a lungul timpului principiile pedagogice au variat în ceea ce priveşte importanţa lor, în funcţie de cultura epocii şi de curentele de gândire dominante. Au fost vremuri în care au primat anumite aspecte pedagogice, socotite determinante în reuşita procesului pedagogic. Astfel, întâlnim fie supremaţia ascultării necondiţionate a învăţăcelului, fie a cantităţii informaţiei transmise, fie a relaţiei dintre învăţător şi elev, fie a cultivării exclusive a calităţilor elevului etc.

Astăzi, de pildă, trăim o nemai­întâlnită frenezie legată de drepturile copilului (elevului), a promovării jocului, a personalizării informaţiei, a autoeducaţiei, a supralicitării aportului mijloacelor digitale în educaţie etc. Toate aceste aspecte sunt desigur benefice până la un anumit punct. Însă absolutizarea unuia dintre principii în detrimentul celorlalte face ca în practică lucrurile să difere radical de garanţiile teoriei. În principal primatul metodei, oricare ar fi ea, va conduce în cele din urmă spre o atitudine impersonală dacă va fi ignorată calitatea personală a dascălului. Aceasta întrucât un dascăl (sau un părinte) poate avea teoretic acces la cele mai viabile metode pedagogice, dar le va aplica în funcţie de calitatea sa umană; pecetea personalităţii sale este inevitabilă în procesul pedagogic. Iar dacă această calitate este una îndoielnică, indiferent de pricipiile aplicate, nu se vor ivi rezultatele pozitive aşteptate. Orice metodă pedagogică, oricât de oportună şi cuprinzătoare ar fi, nu va putea suplini calitatea dascălului. Şi invers, un dascăl de o calitate umană ­înaltă va izbuti să formeze caractere chiar şi fără o metodă pedagogică specială.

Şi, pentru a ilustra acest principiu, voi aminti o întâmplare emblematică din viaţa Sfântului Nectarie de Pentapolis. Pe vremea când îndeplinea funcţia de director al Seminarului Teologic Rizareion din Atena, s-a întâmplat ca patru dintre elevii seminarişti să se certe şi chiar să se bată. Pedagogul şcolii i-a dus în faţa directorului. Acesta i-a mustrat cu blândeţe pe fiecare dintre ei, căutând să afle cauza certei lor. Apoi le-a spus: „N-am să pedepsesc pe nici unul dintre voi. Am să mă pedepsesc în schimb pe mine. Timp de trei zile voi posti, nu voi mânca nimic şi mă voi ruga pentru ca ura dintre voi să ia sfârşit”. Elevii au rămas înmărmuriţi! Într-adevăr, Sfântul Nectarie a postit timp de trei zile şi s-a rugat pentru ei. De atunci, puţini au fost aceia care au mai îndrăznit să-l supere cu ceva.

Iată o metodă pedagogică pe care nu o vom putea afla în nici un manual de pedagogie şi la nici un profesor ateu, oricât de şcolit ar fi în înţelepciunea lumească. În schimb, orice creştin va recunoaşte în această întâmplare nevoinţa urmării lui Hristos, inclusiv în actul pedagogic. Întrucât nimeni nu va putea forma tineri şi oameni, în general, dacă nu s-a îmbunătăţit mai întâi el însuşi prin împărtăşirea din înţelepciunea nelumească a Mântuitorului Hristos.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro