„Paradoxal, boala te învață așezarea mai definit în viață”

O imagine deformată despre sine, oricât de hiperbolică ar fi, e mult mai măruntă și reducționistă față de modul în care ne-a creat și ne privește Ziditorul nostru. Pentru că, așa cum spunea un teolog, Dumnezeu vede în orice făptură căzută un potenţial sfânt. Dialogul cu profesorul dr. Alexandru Bogdan Miron, de la Institutul „Marius Nasta” din Capitală și cadru didactic la Universitatea de Medicină și Farmacie din București, ne descoperă unicitatea și bogăția persoanei umane, chiar aflată în suferință, suferință care poate fi asemenea firului de nisip ce rănește corpul unei stridii în timp ce dă naștere unei perle.

Domnule profesor, se vor­bește foarte des în socie­tatea contemporană despre imaginea de sine și gân­direa pozitivă. Aceste subiecte sunt abordate nu numai în cărțile psihologilor, ci reprezintă teme importante pentru toți. În ce fel pot influența cele două suferința și înțelegerea
corectă a ei?

Cine a studiat psihologia secolului trecut, mai exact opera lui Carl Gustav Jung, a descoperit conceptul de persona. Acest concept se referă la imaginea pe care ne-o facem despre noi înșine și o oferim în vitrina prăvăliei noastre, așadar în exteriorul nostru spre cei cu care ne întâlnim și intrăm în contact. De aceea, ispita de a fi excesiv de preocupați de imaginea noastră este una dintre încercările importante ale oricărui demers spiritual.

Eu așa interpretez pocăința, drept grija de a veșteji în per­manență imaginea trecătoare pe care mi-o construiesc despre mine. Fiindcă eu sunt mereu altul. Până la ce nivel pot merge? Până la lăuntrul meu cel mai profund, adică până descopăr ceea ce am primit de la Sfântul Botez, pe Hristos, Cel la Care mă refer, cu care doresc să fiu interlocutor direct. Așadar, cu cât suntem mai înfeudați ima­ginii noastre de sine, cu atât profilul nostru psihologic va fi mai narcisiac și va reacționa mai violent și mai dureros în contextul în care apare în viața noastră o încercare, o suferință. Capacitatea noastră de a depăși această durere va fi împuținată dacă suntem excesiv de plini de noi.

Știți că sunt în lume oameni publici care apar și au discursuri impresionante, încât ai crede că ai în față niște zmei. Și, totuși, realitatea este alta în ceea ce-i privește.

Există totuși o diferență între încrederea în forțele proprii și ceea ce eu „furnizez” publicului, celor din jurul meu.

Cred că soluția Bisericii este cea mai bună. Soluție rezumată de Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Dumnezeu e Cel care lucrează în noi după a Lui bunăvoință” (cf. Filipeni 2, 13).

Trebuie să sporim tensiunea lăuntrică a credinței personale, încât să îndepărtăm din ce în ce mai mult imaginea falsă de sine pe care ne-o creăm artificial și subiectiv. Să-L chemăm prin rugăciune, căci acesta este sensul ei, de a ne restitui chipul nostru real pe care-l descoperim numai în lumina harului lui Dumnezeu. Dimensiunea, modul dumnezeiesc de a ne scruta, adică să te vezi așa cum te vede Hristos, Creatorul tău, e singurul corect și complet. Am priceput acest lucru mai bine când am citit un text minunat scris de arhimandritul Sofronie de la Essex, care spunea că aceasta, observarea noastră cu ochiul lui Dumnezeu, e singura șansă de a nu ne evalua reduc­ționist, mic, mizer. Omul e ceva măreț, dar numai prin Dumnezeu. Altfel, să stăm și să judecăm drept cele privind identitatea noastră: Cine suntem noi de fapt? Cei care mințim, cei care furăm, cei care-i păcălim pe ceilalți și-i înșelăm? Nu cred. Referința trebuie să fie alta. Rugăciunea e singura care poate crește dimensiunea realei noastre semnificații. Altfel, totul devine o mare rușine. Suntem o rușine pentru celelalte făpturi care nu sunt capabile de atro­cități și păcate pe care le săvâr­șește omul.

Da, intuiția dumneavoastră este una adevărată. Dacă am venit pe pământ doar ca să-i facem umbră, nu știm de fapt cine suntem și unde ne aflăm, care ne este menirea.

Nu putem afla direcția și vocația noastră decât privind către, urmându-L pe Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Cu El ne vom întâlni deplin în viața viitoare, dar de revelația Lui ne putem bucura ori de câte ori Îl chemăm, Îl iubim, ne jertfim și credem în El.

Nu vi se pare că uneori trăim între dorințe prea multe și pierdem sensul firescului în viață?

Viața în lume ne pune ipso facto sub influența unor vectori care sunt activi permanent. Mărturisesc că pentru mine este imposibil să mă dezleg de toți acești vectori. Dar singura mea șansă este să mă rog ca toate grijile și condi­ționalitățile, unele închipuite, să mă amputeze de cealaltă dimensiune a mea, a cugetului în Duh, cugetului năzuitor către Dumnezeul cel viu.

Ați întâlnit pacienți care în dialogul cu dumneavoastră au ajuns la concluzia că au nevoie în viață de o anumită pauză, de o decantare, o respirație a vieții? Sau cei mai mulți caută să se vindece rapid pentru a reintra cât mai grabnic posibil în vârtejul preocupărilor de zi cu zi?

Confruntarea cu boala este o interogare a destinului tău, e o verificare a limitelor tale, e o punere în chestiune a morții, în cele din urmă. Lucru cu care ne ocupăm arareori în existența noastră. De cele mai multe ori noi respingem ideea morții și trăim ispita refulării gândului la moarte către o zonă morbidă care pentru cei mai mulți e rezervată stărilor de depresie.

Și totuși nu e așa. A te confrunta cu limitele tale și a medita la moarte și la semnificațiile ei înseamnă a te așeza mai definit în viață. Mai definit, adică începi să realizezi cine ești, al cui ești, ce răspundere ai față de viața ta…

Am cunoscut de-a lungul anilor oameni care, în suferință fiind, s-au transfigurat. Și nu vorbesc aici de durerea trecătoare, ci de boli incurabile. Știți cu ce putem face analogie în acest caz? Cu martirii din temnițele comuniste. Cei care au pătimit închisoare politică au stat unii 15 ani, alții 20 de ani. Vă dați seama, să rabzi 20 de ani de pușcărie grea, în condiții de exterminare! Pe unii temnița i-a distrus, pe alții i-a purificat. Au ieșit de acolo cristalizați. Supraviețuitori cu trupul, dar triumfători cu sufletul, cu duhul. Am avut prieteni și rude a căror mărturie m-a marcat, m-a pecetluit definitiv.

În mod sigur, acesta e mesajul autentic pe care îl dăm chiar și noi, fără a juca roluri, ci mărturisind lucrarea lui Dumnezeu pentru cei care au ajuns în relație cu noi, în contextul medical, datorită bolii. Mărturisirea este vocația noastră cea mai profundă. Trebuie să fim măcar puțin mărturisitori. Căci puținul, aici, se duce spre absolut. Fiindcă în mărturisire ai o referință unică, Dumnezeu.

În relația dumneavoastră cu pacienții, cu rezidenții, cu studenții, discutați despre toate aceste aspecte sufletești, despre relația omului cu Dumnezeu?

Foarte frecvent săvârșesc acest lucru. Fără a fi un predicator. Pentru că înțeleg să trăiesc într-un mod unitar și autentic în acord cu valorile mele. Lumea asta în care trăim e atât de plină de evenimente, de făptuiri și contexte! Suntem în relație, în interacțiune cu oameni, cu oameni vii, care au probleme. Modul în care încercăm să rezolvăm aceste probleme este decisiv, definitoriu. De el atârnă succesul și calitatea vieții pacienților noștri. Deseori facem consulturi cu mai tinerii noștri colegi în care modul de a aborda o anumită problematică și de a comunica devine exemplar.

Eu întotdeauna am crezut că o relație personală are unicitatea ei. Atunci toate se personalizează, se individualizează. Fiecare întâlnire cu un om e irepetabilă. Cum așa? Doar bolile sunt aceleași, afecțiunile au simptome identice. Da, așa este, dar fiecare pacient reprezintă o unicitate, pentru că este irepetabil.

Ați văzut? Am în biroul meu o mulțime de icoane. Ele nu sunt prețioase ca obiecte de artă, ci pentru ceea ce transmit. Fiecare sfânt are un mod aparte de a lucra. Icoanele îmi dau o căldură sufletească, îmi structurează văzduhul în sensul autenticității și al calității în comunicare pe care o am cu ceilalți. Vorbesc des cu colegii mei pe teme duhov­nicești. Uneori chiar dogmatizez, fac referire la micile mele cunoștințe teologice. Pentru mine teologia înseamnă cunoaș­terea lui Dumnezeu. Iar la capitolul acesta suntem cu toții slăbuți.

Cum pot fi dezvoltate în sufletul maturului, dar și al copilului valorile de care ați pomenit, în con­dițiile actuale, când tehnologia e atât de acaparantă pentru toți?

Aș folosi o comparație plastică. Problema pe care mi-o ridicați e asemenea paradigmei cu găina care clocește un ou din care iese un pui de lebădă. Când acesta se repede pe baltă, găina înne­bunește de groază pe mal. Am o atât de mare încredere în puterea Duhului în sensul iconomiei divine pentru toți oamenii, încât nu-mi fac mari griji nici în situația celor mici. Am și eu nepoți, deci vorbesc în cunoștință de cauză. Mânuiesc device-urile mult mai bine decât o fac eu. Nu progresul e pericolul, ci lipsa conectării la Dumnezeu. Nu trebuie să uităm un fapt: algebra, în ordine spirituală, funcționează puțin altfel. Un om înduhovnicit contrabalansează mii de oameni materialiști și decăzuți. Pentru asta lumea nu a pierit încă. Fiindcă în lume există oameni care repară dezechilibrele produse de ceilalți. Și rolul acesta de catalizator îl are, indubitabil, Biserica.

Dr. Aurelia Luchian