Unit în Liturghia duminicilor și a sărbătorilor

Caracterizând satul românesc, filosoful Lucian Blaga spunea: „Veșnicia s-a născut la sat“. Pentru el, „satul românesc este singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, nemuritoare, deşi aşa de terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume“. În istoria noastră satul a fost creator și promotor de valori spirituale, culturale și materiale. Lumea satului românesc este o lume cu totul deosebită, unde timpul și spațiul căpătă noi sensuri și dimensiuni, unde oamenii se nasc și trăiesc într-o strânsă armonie cu Dumnezeu, cu semenii și cu natura.

Născut deodată ca neam românesc și creștin, poporul nostru nu are o tradiție de viață precreștină, cum există la alte neamuri. În toate formele sale de manifestare se resimte prezența credinței creș­tine. Această credință în Hristos i-a dat țăranului român o înțele­gere largă a oamenilor, contrară închistării. Țăranul român dis­prețuiește pe cel care este în judecățile sale „într-o ureche”. Modul său de înțelegere îl face unic și original.

Sentimentul de cuviință sau bună-cuviință este unit cu moralitatea. Numai poporul român a văzut exemplar în om ceea ce-l definește și diferențiază mai mult de celelalte făpturi câte există pe lume. Omul nu este om decât în comuniune cu semenii săi. Tocmai de aceea, fiecare membru al comunității sătești este preocupat „să nu se facă de râs în sat”.

Satul românesc nu poate fi închipuit fără Biserică și preot. Viața satului se prezintă și astăzi, ca întotdeauna, profund împletită cu viața Bisericii. Odată intrat în mijlocul păstoriților săi, preotul trebuie să știe că pătrunde într-o cultură și civilizație pe care e obligatoriu să le înțeleagă și să le asimileze dacă le-a pierdut sau nu și le-a însușit vreodată. Fără ele nu își poate des­fășura misiunea. Cultura și civi­lizația țărănească au dat oameni de mare calitate sufletească.

La sate, oamenii sunt mai calzi, mai buni, mai ospitalieri. Cu cât sunt mai departe de noua civilizație postmodernă, cu atât ei sunt mai aproape de rădăcinile sufletului românesc. Relația cu Dumnezeu, cu semenii și cu natura este diferită la omul satului în comparație cu cel care locuiește la oraș.

Omul izolat de biserica sa este considerat străin în sat și nici un localnic nu îi va acorda încrederea și simpatia. Ceea ce poate primi este mila sau compătimirea, fiind considerat un nefericit al sorții. Din aceasta se vede omenia românească, izvorâtă din spiritualitatea ortodoxă care caracterizează toate aspectele vieții românului. Pentru români, a fi om de omenie înseamnă a fi om adevărat, a da viață și a exprima în propriul comportament adevăratele cali­tăți umane.

Armonie, echilibru, comuniune, atributele satului de la noi

Țăranul român vede prezența și lucrarea lui Dumnezeu în toate. El se roagă lui Dumnezeu să-i țină animalele din gospodărie sănătoase. El vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. În Miorița ciobanul moldovean spune: Pe un picior de plai,/ Pe o gură de rai. Părintele Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ nu uita să amintească faptul că, dacă sfințim locul unde trăim pe pământ, putem spera să primim şi un loc în ceruri,un colţişor de rai.

Relația personală caldă, umanizată a țăranului român cu Dumnezeu este exprimată și prin apelative neîntâlnite în alte limbi precum: Dumnezeu drăguțul, Măicuța Domnului. Comuniunea pe care o realizează satul românesc, izvorâtă din credința în Dumnezeu, se manifestă prin participarea tuturor la datinile, la evenimentele principale din viața fiecărei familii. Nașterea, căsătoria, dar și moartea reprezintă momente speciale în care membrii satului românesc se reunesc într-o caldă unitate. Cântecul, jocul, portul, responsabilitatea unora pentru alții demonstrează strânsa lor comuniune.

Generozitatea sufletului țăranului român a dat acestuia un simț al armoniei, al unei frumuseți echilibrate și larg cuprinzătoare. Acest lucru se vede în cântecul și portul popular. Nici un alt popor nu cântă viața și natura cum o fac portul și folclorul românesc.

Geniul popular a creat proverbele, doinele, vorbele de duh, dansurile, costumele. Toate acestea reprezintă patrimoniul material și intelectual pe care singur l-a creat, fiind înzestrat de Dumnezeu și de natura în mijlocul căreia a crescut, pe care a observat-o, a iubit-o, a îngrijit-o cu pricepere, i-a cunoscut și păstrat tainele.

Echilibrul spiritului românesc este vizibil în tot ceea ce a ieșit din mintea și mâinile țăranului nostru: portul și jocul, casa și biserica, sculptura și pictura lui. Creația populară s-a străduit să exprime complexitatea sentimentelor și a gândurilor umane, a impresiilor deosebite pe care i le-a inspirat contemplarea naturii. Grația și simplitatea creațiilor populare românești izvorăsc din însăși viața satului românesc, din viața zilnică a țăranului român. Portul spiritualizează trupul, cântecul realizează o simbioză cu peisajul românesc, iar jocul exprimă bucuria comuniunii, produsul unei inspirații personale și colective în același timp. Portul și jocul formează împreună un tot unitar, marcat de armonie, strălucind în lumina soarelui interior, al veseliei și al atenției care sporește comuniunea.

Biserica satului, expresia delicateții sufletului aflat în rugăciune

Coloritul costumelor româ­nești subliniază armonia sufletului țăranului. Dacă întâlnirea între oameni este o sărbătoare a bucuriei, românul a simțit nevoia să accentueze prin portul său această trăire. Incomparabila bogăție de motive și culori, ca și desăvârșita sa armonie, distinge etosul popular românesc de tonalitatea relativ simplă a crea­țiilor celorlalte popoare.

Casa de locuit este expresia aceluiași spirit de armonie și de grație, a aceluiași duh de sinteză între aspectul practic și deschiderea spre orizontul de vis și imaginație, spre orizontul de taină al existenței. „Românul se îmbracă și locuiește în poezie, fără a părăsi realitatea”, afirma părintele Dumitru Stăniloae.

Duhul comuniunii este prezent și în vechile biserici și mănăstiri. Chiar dacă aceste loca­șuri de cult ale noastre nu au maiestatea domurilor occidentale, ele păstrează duhul de comuniune între credincioși. Bisericile noastre sunt expresia delicateței, a transparenței omului și a fragilității operei sale în fața divinului. În toate creațiile artistice românești – eclesiastice sau laice – există o grație, o poezie, o armonie, o gândire delicată a omului care se îmbracă expresiv pentru alții sau împodobește expresiv un lucru util pentru sine și în același timp pentru comunitatea din care face parte.

În viața satului nu se manifestă nici dorințele de dominare, nici cele individualiste ale lumii orășenești sub influența Apusului. Prezența lui Dumnezeu îi unește pe toți în Liturghia duminicilor și a sărbătorilor, rugându-se toți pentru toți. Ca urmare, ei ies din biserică într-o comuniune reîmprospătată, care-i ferește de dispute viitoare și îi unește cu Dumnezeu.

Pr. Dr. Adrian Ignat

Sursa: ziarullumina.ro