Capitalul de ură și nevoia de iubire

Evenimente recente, care fac agenda publică, precum alegerile prezidențiale, dezbaterile pe marginea justiției și implicit asupra viitorului țării și al nostru sau discuțiile interminabile privind soarta urșilor ne oferă proba unei atmosfere sociale și umane, care poartă în ea o mare încărcătură de ură. Acest fapt este resimțit în toate aspectele vieții, de la simplele relații interumane la luările de poziție ale politicienilor, dar mai ales în viața de zi cu zi. Un mare capital de ură s-a acumulat tot mai mult în ultimii ani, pe fondul lipsei unor lideri care să inspire încredere, al egoismului generalizat, al lipsei de respect, al lipsei de dialog real, dar și ca o neputință a noastră de a ne gândi unii la alții, de a ne accepta și de a fi îngăduitori unii cu alții. Acest capital de ură se transmite difuz și deteriorează vizibil relațiile umane și ne face tot mai neputincioși de a mai trăi bucuria comuniunii și a întâlnirii, dar și de a gândi ca un proiect comun prezentul și viitorul. 

Din această perspectivă, exercițiul acceptării celuilalt, care rămâne esențial în construirea unei atmosfere sociale sănătoase, rămâne unul dificil, și de aceea, nu întâmplător, Sfinții Părinți spuneau că cel mai greu lucru în această lume este să ne suportăm unii pe alții. Dar totul însă începe de la felul cum privim lucrurile.

Un om poate fi un accident sau o povară în viață, dacă ne limităm doar la experiențele superficiale sau nefericite și la disconfortul pe care ni-l produce acceptarea lui, însă, în același timp, poate fi un dar al lui Dumnezeu, dacă privim lucrurile din perspectiva darurilor fiecăruia, care se întâlnesc și care dau o bogăție și mai mare, spre o viață rotundă și împlinită. Toate acestea țin însă de cantitatea de iubire și de încredere pe care o putem investi în oameni. La acest capitol, societatea noastră, chiar dacă a depășit de 30 de ani experiența dictaturii, încă mai poartă în trupul ei rănile comunismului, ale neîncrederii, și acestea se vor resimți pe distanța a multor generații de aici înainte. Ne lipsește puterea de a iubi și mai ales curajul de a ne asuma iubirea, fără de care viața nu are sens și fără de care nici o societate nu progresează la modul real.

Privită astfel, iubirea este cea mai mare expresie a libertății interioare pe care o are omul și care dă forma libertății exterioare în care crește vie orice societate. Pentru că, atunci când iubești, în primul rând respecți și te respecți și nu te privești pe tine ca măsură și început al tuturor lucrurilor. În încercarea aceasta de a defini iubirea ca exercițiu al libertății, Fericitul Augustin dădea cea mai completă definiție acestui sentiment, care le cuprinde pe toate, într-un îndemn pe cât de curajos, pe atât de dumnezeiesc: „Iubește și fă ce vrei!” Cu alte cuvinte, acest îndemn este unul de a ne face din iubire un mod de a trăi și de a ne privi viața și viitorul. 

Asumându-ne iubirea ca fel de a fi, ne asumăm libertatea în cel mai înalt nivel, când a face ce vrei echivalează la modul absolut cu a face ce trebuie. Pentru că, atunci când iubim, nu ne mai permitem nici excesul, nici ura, nici egoismul, ci doar puterea de a ne bucura pentru ceilalți și de a ne jertfi pentru ei. A ne asuma iubirea ca mod de gândire înseamnă a nu mai fi mărginiți în propriul egoism, ci a deveni conștienți că tot ceea ce facem și gândim trebuie să facem avându-i în minte pe cei din jurul nostru și, de ce nu, și pe cei care vor veni după noi. Din această perspectivă, iubirea garantează prezentul, dar mai presus de toate pregătește cu grijă viitorul.

Totuși iubirea rămâne proiectul personal al fiecăruia, pe care trebuie să îl asumăm cât mai mult în ființa noastră și să îl traducem în fapte de viață, care vor da în final și măsura societății în care trăim. Chiar dacă așteptăm lideri capabili să întrupeze aceste calități și să fie transmițători ai iubirii ei, nu o pot face în contextul în care publicul spre care se adresează este măcinat de ură, dar o pot face fiind ceva mai responsabili cu cei pe care îi reprezintă și pentru care trebuie să inspire în primul rând încredere și onestitate. Dar pentru început le putem cere să nu mai fie transmițători ai acestui capital al urii.

Cu toate acestea, iubirea nu anulează spiritul critic și nu lasă omul fără nici un fel de reacție, ci dimpotrivă. Așa că, dacă criticăm, să o facem din iubire pentru a îndrepta, dacă ne revoltăm să o facem doar în numele iubirii și al responsabilității, dacă strigăm, să fie din iubire pentru dreptate și adevăr, dar mai presus de toate să nu uităm că iubirea ne cheamă să iertăm și să renunțăm la acel capital al urii care ne răpește bucuria de a mai fi oameni.

Pr. Bogdan Ivanov

Sursa: ziarullumina.ro