Gheorghe Eminovici și Mihai, fiul

Se împlinesc 170 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu, despre care s-a scris atât de mult, dar parcă niciodată suficient, căci, pe măsură ce îi aprofundăm biografia și opera, descoperim noi valențe ale vieții sale zbuciumate, dar și ale creației sale excepționale. Cum 2020 a fost proclamat de Patriarhia Română drept „An omagial al pastorației părinților și copiilor”, în materialul de față ne propunem să readucem în atenție câteva date despre tatăl lui Eminescu. 

Gheorghe Eminovici s-a născut la data de 10 februarie 1812, în satul Călinești din ținutul Sucevei, fiind primul din cei 7 copii ai cântărețului bisericesc Vasile Eminovici și ai soției sale, Ioana, născută Sărghei. Vasile a stăruit ca feciorii lui să învețe o brumă de carte cu dascălul Ioniță din Suceava, probabil un coleg sau prieten de breaslă cu el. Trecut de 16 ani, Gheorghe a plecat de-acasă, urmând să-și rostuiască viața după a sa chibzuință, devenind diac la curtea boierului Mustaţă, apoi administrator al moşiei Dumbrăveni a boierului Balş, care mijlocește la domnitorul Mihail Sturza ca să-i dea rangul de sluger.

Pe 29 iunie 1840, slugerul Eminovici, de 28 de ani, s-a căsătorit cu Raluca Iurașcu, soții locuind inițial într-un imobil aflat în proximitatea Bisericii Uspenia din Botoșani, unde s-a născut Mihai. La un an de la căsătorie, domnul țării îl ridică pe tânărul Eminovici la rangul de căminar. Până-n 1847, când Gheorghe Eminovici hotărăște să cumpere de la boierii Petrino moșia Ipoteștilor, i s-au născut primii șase din cei 11 copii. Cu o așa familie numeroasă, căminarul începe să construiască o casă nouă pe moșia recent achizi­ționată, mutându-se definitiv aici abia în 1857. 

Deși intransigent, tatăl Eminovici a stăruit ca odraslele sale să învețe carte fie în țară, fie în străinătate, cu un sacrificiu major pentru aceasta: pierderea moșiei. Chiar dacă poetul nu a făcut multe referiri la tatăl său în opera lui literară – probabil neacceptându-i gândirea pragmatică și năzuința ca toți cei șase feciori să-și croiască un viitor sigur prin meserii bănoase -, totuși a înțeles jertfa bătrânului părinte, care în 1878 se vede nevoit să vândă moșia de la Ipotești, leagănul copilăriei poetului. Aflat la București, Mihai încearcă să-l ajute financiar ca să nu înstrăineze locul atâtor amintiri, dar fără sorți de izbândă. Eminovici este obligat să renunțe la Ipoteşti spre a-şi plăti datoriile, dar convine cu noul proprietar, Cristea Marinovici, să rămână administratorul moșiei, funcție ce a ocupat-o până la sfârșitul vieții sale, 1884. 

Moartea soției, în 1877, pierderea moșiei, în 1878, evenimente dramatice precedate de nenorocirea dispa­riției succesive a câtorva dintre copii (în 1845 îi moare prunca Ruxandra, de câteva zile; în 1855, Maria, la 8 ani neîmpliniți; în 1863, Ilie, la doar 17 ani, răpus de tifos; în 1873, Iorgu, la 29 de ani; în fine, în 1874 moare Șerban, la numai 33 de ani, doborât de tuberculoză), toate șubrezesc iremediabil sănătatea căminarului Eminovici. Prin 1880, fiul Mihai, aflat în București, i-a aranjat o internare la un spital pentru tratament. Probabil dorind să-și vadă tatăl iarăși stăpân pe pământul Ipoteștilor, prin februarie, Eminescu i-a scris fratelui Nicu, expri­mându-și dorința de a încerca din nou să răscumpere fosta moșie a familiei; intenția nu s-a mai concretizat, căci, după doar un an, poetul, istovit de muncă și de lăcomia celor ce-l exploatau, dădea primele semne de boală. Între timp, în primăvara lui 1883, tatăl i-a trimis o scrisoare, anunțându-l că Nicu s-a îmbolnăvit grav și rugându-l să-i caute un azil în Capitală; lucrul nu s-a împlinit, deoarece pe la jumătatea lui iunie nefericele poet era deja spitalizat în sanatoriul doctorului Șuțu. Măcinat de durere și tristețe, septuagenarul căminar, însoțit de fiul Matei, a sosit în București, spre a-și vedea fiul internat. Din pricina precarității resurselor sale materiale, nu s-a încumetat să-l ia acasă, ci l-a rugat pe Titu Maiorescu să se îngrijească de sănătatea acestuia. Plecat către ținutul Botoșanilor, cu sufletul zdrobit de durere că nu-și putea ajuta fiul, Eminovici s-a topit pe picioare, dându-și obștescul sfârșit la Ipotești, pe 8 ianuarie 1884. Mihai, internat încă din octombrie 1883 la institutul Döbling, de lângă Viena, nu a putut fi prezent la prohodire. 

Înmormântat în tihna curții de la Ipotești, lângă bisericuța familiei, alături de buna lui soție, Gheorghe Eminovici a rămas în conștiința viitorimii ca un tată familist, credincios și harnic, care a jertfit tot ce avea mai de preț pentru educația și sprijinul copiilor săi.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: ziarullumina.ro