Cuvânt despre nevoință – Arhim. Arsenie Papacioc

Postul înseamnă foarte mult și este deosebit de important pentru toată lumea, chiar și neortodoxă, chiar și pentru animale. Postul îl vindecă pe om de duhurile rele, care l-au atacat. Postul nu este numai o reținere de la mâncare, ci este și o rugăciune. Știe toată lumea, mai ales lumea medicală, că postul de mâncare este indicat la anumite intervale de timp, dar aceasta nu înseamnă să mori de foame. În închisorile comuniste, nu a fost vorba numai de lipsa de mâncare, dar te ducea și la răcitor, la regim de neomenie. Dar, ce s-a constatat: toți cei care am făcut închisoare pe timpul comunismului, pe motive religioase, ne-am vindecat de foarte multe boli, care puteau veni după aceea. Nu era o noutate pentru noi. Greutatea aceasta o duceam, pentru că este nevoie de forță. Marele Meșter l-a făcut pe om foarte bine și de aceea, printr-un post riguros, poți ține în frâu ceea ce este bine făcut. Altfel, este o mare greșeală. Trebuie o măsură peste tot.

Se spune că omul este măsura a toate („Pantos antropos…”), dacă vă este cunoscută expresia rostită de filosoful grec Protagoras, cu aproximativ patru sute de ani înainte de Hristos. Dar, începând de când are dreptate acest lucru grozav, care mai târziu l-a inspirat și pe Socrate, la câțiva ani după el? Începând din momentul existenței pe pământ a Dumnezeului-Omul, sau Omul – Dumnezeu. Pentru că Iisus Hristos era Dumnezeu – Om și atunci era Măsură a toate. Și omul poate fi, dar după un anumit efort. El poate să fie dumnezeu și atunci este măsură a toate lucrurile, în lumea creștină trăitoare și nu mă refer aici la viața din mănăstiri, sau la cei care trăiesc prin pustie, unde se vede bine această reținere de la mâncarea de dulce. Nu putem intra în aceste amănunte, care sunt greu de spus și nici nu este voie să spunem la ce se petrecea în celule, sau în pădure, în pustie. Eu am fost întrebat de foarte multe persoane, auzind că am avut o viață călugărească mai aspră  cu pușcărie, cu lanțuri și mai ales pustii, dacă s-au făcut minuni și cu mine. Dar, eu vă spun și dumneavoastră, acolo unde sunteți, că s-au făcut foarte multe minuni cu fiecare dintre noi, ținând cont de un lucru de o mare importanță, acela că noi nu suntem decât tulpină în viță. Deci, noi primim forță de la Dumnezeu, Care ne-a creat nu numai pentru noi, ci și pentru toată lumea. De aceea, dacă suferă cineva, să suferi și tu împreună cu el. Că bine s-a zis că „tragedia întregii lumi trebuie plânsă, ca pe propriile tale greșeli”. […]

Omul nepregătit, care se și nevoiește după ce termină zice: „Doamne, am făcut, acum dă-mi ce am cerut”. Adică, ce ai făcut? Și s-a înrădăcinat în lumea trăitorilor creștini, chiar între călugări, înclinarea spre nevoință, care nu este neapărat aceea care zidește și care, mai ales, desăvârșește, ci starea de prezență continuă aduce cu siguranță desăvârșirea. De aceea am spus: gândul că fără de Hristos nu se poate face nimic, te ține în viața ta sufletească și exiști. Uitați, eu, am o teamă și vă rog să mă credeți: atunci când sunt solicitat să spun cuvinte de folos, am senzația că vorbim mereu aceleași lucruri, se pun aceleași întrebări și cu oarecare reținere spun că, se constată că lucrurile se mișcă greu. Eu sunt crescut la țară, până când părinții au început să ne dea pe la școli. Mama mea s-a dus într-o duminică la biserică și ne-a spus când s-a întors: „A venit un călugăr la biserică și vai, ce frumos a vorbit”. Eu eram mărișor și am întrebat-o: „Dar ce a vorbit mamă?” „Nu știu ce a spus, dar a vorbit foarte frumos”. Vedeți, peste tot se adună informații, peste tot se adună cunoștințe, dar se stă pe loc. Vă rog să mă iertați că spun, dar aceasta ar putea să constituie învinuirea cea dintâi și cea mai dureroasă, la marea întrebare de la răspunderea cea din urmă. Adică: „Ați stat pe loc”. Pentru că, Biserica noastră, mă refer la Ortodoxie, pentru că trebuie să vorbim de Ortodoxie mai ales, nu apasă prea mult pe pedala „cunoștință”, cât mai întâi pe pedala „trăire”.