Nejudecarea, calea sigură către pacea inimii

Pentru părinții ascetici, nejudecarea este una dintre temele-cheie, în jurul cărora este centrată viața socială. Nejudecarea ar trebui să normeze raporturile în interiorul comunității, dar și cu cei din afara ei. Există mai multe apoftegme în Pateric care surprind câte un chip anume ori o manifestare specifică a nejudecării. Toate laolaltă sunt urmarea practică a cuvântului rostit de Hristos: „Nu judecați, pentru ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2). 

Una dintre fațetele nejudecării este surprinsă și într-o povestire de la avva Pimen. Acesta zicea: „Este scris: Mărturisește ce-au văzut ochii tăi, dar eu vă spun: chiar dacă ați atins cu mâinile voastre, să nu mărturisiți! Un frate s-a făcut de râs cu un asemenea lucru: i s-a părut lui că un alt frate păcătuia cu o femeie și, după ce s-a luptat cu sine cât s-a luptat, s-a dus și i-a lovit cu piciorul, crezând că sunt ei, zicându-le: «Încetați odată, cât o să mai continuați?» Dar n-a găsit decât niște snopi de grâu. De aceea v-am zis: chiar dacă ați atins cu mâinile voastre, nu acuzați”. 

Soluția nejudecării pe care o propune avva Pimen este una destul de simplă. Ca să poți să nu judeci, trebuie să ai o bună neîncredere în sine. Este de ajuns să îți relativizezi propria perspectivă, să ai grijă să iei distanță suficientă, să fii generos în aprecierea celorlalți și aspru cu tine însuți. Povestirea aceasta, care este una dintre cele memorabile, spune că propriile noastre patimi contribuie la construcția felului în care vedem realitatea din jurul nostru. Cu alte cuvinte, vedem ceea ce ne dorim să vedem. Chiar dacă nu suntem conștienți de convulsiile adânci, adesea subversive, din propria inimă. Posibilitatea de a fi înșelați de propriile simțuri nu poate fi niciodată exclusă. Mutarea accentului de pe tine însuți pe ceilalți și relativizarea a ceea ce percepi sunt prima treaptă pe scara nejudecării. Nu poți judeca pentru că nu știi ce se petrece cu adevărat în ceilalți, nu poți desface cu precizie ghemul complex de determinații care se află în spatele oricărui act ce ni se înfățișează. În acest caz, nejudecarea este o lucrare a minții. 

Nejudecarea poate să se nască și dintr-o mișcare a inimii. O radiografie clară a propriei persoane îți va arăta cu precizie vulnerabilități, neputințe, nevolnicii. Acestea pot să fie baza pentru îngăduința în raport cu ceilalți: suntem cu toții părtași ai aceleiași naturi imperfecte, căzute, deteriorate, avem în comun neputința, care este un motiv suficient de bun să fim îngăduitori cu ceilalți. 

Treapta cea mai înaltă a nejudecării este cea pe care mintea și inima se unesc și fac sufletul grijuliu, atent, protector cu cei din jur. Dintre asceții Patericului acolo ajunsese avva Macarie Egipteanul, despre care se spunea că „așa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot așa avva Macarie acoperea greșelile pe care le vedea, prefăcându-se că nu le vede, și pe cele pe care le auzea, prefăcându-se că nu le aude” (Macarie Egipteanul 32). Nejudecarea, practicată în felul acesta, este calea sigură către pacea inimii și, în cele din urmă, către mântuire. 

Paul Siladi

Sursa: ziarullumina.ro