„Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli?” (II Corinteni 6: 14-16)

Între 11-13 septembrie 2011, a avut loc la München, în Germania, cea de-a 11 – a Întâlnire pentru „pace”, care este derulată de Organizaţia comunităţii romano-catolice Saint Egidio şi de comunitatea religioasă locală, unde se desfăşoară întâlnirea. La respectiva întâlnire au luat parte reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi ai comunităţilor creştine, precum şi reprezentanţi ai altor religii din lume.

Conform comunicatului reprezentanţei Bisericii Eladei la Uniunea Europeană: „O întâlnire interesantă a reprezentanţilor bisericilor şi ai religiilor, a politicienilor, a dascălilor academicieni şi a unor distinşi membri ai diferitelor sectoare sociale a avut loc la München, în Bavaria”. Responsabilitatea organizării a avut-o comunitatea „Saint Egidio”, mişcare care a început din 1986 la Assissi, în Italia, când precedentul „ighemon” al Vaticanului – din punct de vedere canonic inexistent – Ioan Paul al II – lea, a convocat o întâlnire mondială a liderilor religioşi, pentru a se ruga pentru „pace”. Invitat la întâlnirea de la München a fost Preasfinţitul Mitropolit de Ahaia, kir Athanasios, Directorul Biroului Reprezentanţei Bisericii Eladei în UE, Preafericitul Patriarh al României, kir Daniel, Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Germaniei, kir Augustinos (Patriarhia Constantinopolului), Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Zimbabwe, kir Serafim (Patriarhia Alexandriei), Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Halepi, kir Pavlos (Patriarhia Antiohiei), Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Minsk, kir Filaret (Patriarhia Moscovei), Preasfinţitul Mitropolit de Constantia – Ammohost, kir Vasilios (Biserica Ciprului) şi Preasfinţitul Episcop de Kruga, kir Antonie (Biserica Albaniei).

În anul 2012, congresul va avea loc la Sarajevo. Anunţarea locaţiei următoarei întâlniri au făcut-o la fel de „emoţionaţi” „Episcopul” romano-catolic al actualei capitale a Bosniei – Herţegovina şi „Marele” Muftiu.

Pe perioada întâlnirii, care s-a deschis în prezenţa preşedintelui Republicii Federale Germania, domnul Christian Wulff, a vorbit cancelarul Germaniei, doamna A. Merkel, care a cerut rugăciunea tuturor religiilor pentru „a fi ajutate” toate guvernele europene.

Puţin mai la nord, în oraşul suedez Fisksätra, din districtul Nacka, lângă Stockholm, imamul Aguan Olguan împreună cu reprezentanţii comunităţii romano-catolice şi ai comunităţii luterane din Suedia, şi cu lozinca „Avem un Dumnezeu comun – De la intoleranţă la panreligie”, iniţiază o construcţie mixtă Guds Hus, care înseamnă „casa lui Dumnezeu”, ce va fi gata în anul 2015, care va adăposti sub acelaşi acoperiş – pentru credincioşii celor trei comunităţi religioase ale lor, o biserică creştină şi un templu musulman, având un centru comun pentru tineret şi un spaţiu comun pentru copii.

Nu există un succes mai mare al vicleanului balaur, al abjectului duşman al adevărului şi al mântuirii, al vechiului demon, ce ne loveşte acolo unde suntem vulnerabili, ca tragicele manifestări de mai sus ale ecumenismului sincretist, care, sub pretextul aşa-numitei păci, subminează şi anulează cu totul adevărul Revelaţiei în Hristos a Unicului şi Adevăratului Mântuitor al lumii. Cu măreţie, dumnezeiescul Pavel „prooroceşte” şi stigmatizează ruşinea şi crima canonică a ecumenismului sincretist, care constituie ultima rătăcire şi abjectul înaintemergător al lui Antihrist. Prin urmare, au perfectă dreptate cei care protestează, stau împotrivă şi au semnat şi semnează Mărturisirea împotriva ecumenismului izgonitor de Dumnezeu [antiteist], hidos şi criminal, această pan-erezie demonică.

Orice om cu capul pe umeri se întreabă: Oare există pace şi mântuire fără Hristos? Se poate ajunge la o societate irenică între oameni, atunci când în chip demonic ei neagă Înţelepciunea şi Iubirea Întrupată a lui Dumnezeu-Tatăl, elogiind demonica bătaie de joc a aşa-numitei înţelegeri reciproce în minciună şi rătăcire? Cum este posibil ca episcopii creştini să accepte rugăciunile în comun cu diabolicii adepţi ai falselor religii scornite de oameni, al căror mentor, inspirator şi lider autoritar este diavolul?

Şi-l imaginează măcar o dată vreunul dintre ierarhii ortodocşi participanţi pe dumnezeiescul Grigorie Teologul, rugându-se în comun ,,pentru pacea lumii” şi dialogând cu reprezentanţii ereziei ariene, care cuprinsese atunci întreg Constantinopolul? Cu ce se deosebeşte reprobabilul şi răufăcătorul Arie de falsul profet al islamului – Mahomed sau de nou-arătatul ereziarh Charles Russell al Companiei de broşuri ,,Turnul de veghere”, de vreme ce toţi trei au fost unelte demonice pentru subminarea Persoanei divino-umane a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat şi deformarea şi distrugerea mesajului Lui evanghelic.

Cum poţi să te rogi împreună şi mai ales unui aşa-zis dumnezeu comun inexistent, când mărturisirea principială a falsei religii a islamului este că nu există Dumnezeu Treimic şi că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu cel Întrupat este o creatură şi un simplu vestitor al mesajului Lui? (Coran, Femeile 4:156-169). Cum poţi să te rogi împreună cu ticăloşii de rabini ai evreismului, care au transformat credinţa în Dumnezeul Vechiului Testament în luciferism şi satanolatrie, introducând în iudaism cabalismul şi talmudismul, care cu încăpăţânare şi îndărătnicie hulesc pe Preaneprihănitul Fiu al lui Dumnezeu Întrupat, aşteptând ca fals Mesia al lor pe Antihrist ce va să vină? Cum poţi să te rogi împreună cu comunitatea protestantă post-reformată din Olanda, al cărei preot paroh din Gorinchem, Klaas Hendrikse, a scris cartea cu titlul: ,,Crezând într-un Dumnezeu inexistent”?

Încălcarea nedisimulată, evidentă şi demonstrabilă a Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane ale Bisericii celei Una, Sfinte, Universale şi Apostolice a lui Hristos constituie pentru cei de mai sus o ruşine şi o cădere pe care doar sângele muceniciei poate să o spele, pentru că în cunoştinţă de cauză şi în mod conştient trădează şi dispreţuiesc cuvântul Întemeietorului şi Mântuitorului lumii: „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5: 23).

Indiferent de falsele flecăreli demonice despre falsa pace şi falsa coexistenţă ale groaznicei panerezii a ecumenismului sincretist, veşnicul, imuabilul şi inegalabilul cuvânt al Dumnezeului în-Trei-Sfânt, precum şi Ortodoxia şi ortopraxia martirilor şi eroilor neprihănitei noastre Credinţe ne cheamă să ne aliem nu cu slugarnicii şi de bună voie sclavi falsificatori ai adevărului, ci cu vitejii la cuget mărturisitori şi părtaşi ai căii crucii-învierii Începătorului şi Plinitorului Credinţei. Să nu uităm că pe perioada celor cinci secole de sclavie a neamului au existat conducători religioşi şi conducători ai neamului, dar şi ceata cea dumnezeiască şi slăvită şi de Dumnezeu-vestitoare a neomartirilor .

+ Mitropolitul Serafim de Pireu

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)

sursa:  pelerin ortodox

CATOLICII SUNT ERETICI!

PAPA VREA SĂ NE SUPUNĂ, DAR NU-I VA MERGE!

1. Predica, fraţii mei creştini, pe care o auziţi în fiecare duminică la Dumnezeiasca Liturghie, este o slujire sfântă. Sfinţii Apostoli şi toţi Părinţii Bisericii ne învaţă că trebuie să propovăduim cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca creştinii să afle frumuseţile credinţei lor şi să poată să se confrunte cu ereticii. Şi mai ales în această epocă în care trăim, mai mult decât în oricare altă epocă anterioară, ereziile s-au înmulţit şi ereticii s-au obrăznicit şi vor să ne impună minciuna lor şi să ne supună. De aceea şi predicile mele vreau să fie împotriva ereziilor pentru întărirea credinţei creştinilor din turma mea.

2. În predica mea de astăzi vreau să vă spun câteva generalităţi despre istoria papismului şi vă rog să luaţi aminte la ele. Dintru început, fraţii mei creştini, am fost cu toţii uniţi. În Apus şi în Răsărit am fost cu toţii ortodocşi. Papii din Apus erau ortodocşi. Toţi ştim din istoria Bisericii noastre cât de mult Roma cea veche a susţinut luptele Sfinţilor Părinţi şi îndeosebi luptele Marelui Atanasie împotriva ereziilor. Şi Roma cea veche avea comuniune şi unitate cu Roma cea nouă, Constantinopolul, şi cu toate Patriarhiile Ortodoxe.

3. Dar pe avanscenă au apărut francii. Cine au fost aceştia? Aceştia erau un popor barbar şi necivilizat, cu armată şi putere mare şi cu un plan bine pus la punct pentru a domina. Au vrut să pună stăpânire pe Europa, au vrut să ocupe tronul papal şi să reconstituie Imperiul Apusean, după care să nimicească Imperiul de Răsărit, aşa-numita romanitate. Aceşti franci au fost iniţial închinători la idoli şi apoi au devenit creştini. Însă, cu toate că deveniseră creştini şi o făceau pe ortodocşii, nu părăsiseră superstiţiile lor franco-idololatre şi au voit să amestece Ortodoxia cu acestea. Ca ortodocşi, cum se prezentau, aveau propria lor ierarhie şi voiau să ocupe mai ales tronul papal şi să se impună în creştinătatea Apuseană.

4. Ca să vedeţi, fraţilor, dacă aceşti franci sunt sau nu sunt ortodocşi, vă spun următoarele: În anul 794 d. Hr., ierarhia lor a condamnat Sinodul al VII-lea Ecumenic, acel Sinod care a legiferat să cinstim sfintele icoane. Şi în anul 809 d.Hr., iarăşi, ierarhia francilor a adăugat în Crez ,,Filioque-le”, adică erezia că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, nu doar de la Tatăl, aşa cum ne-a spus Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 15, 26).

Atunci, toţi ortodocşii, şi din Răsărit şi din Apus, au protestat faţă de acest lucru. Şi mai ales ortodoxul papă al Romei de atunci, Leon al III-lea, ca reacţie şi protest, a sculptat pe două plăci de argint Simbolul de Credinţă, fără adaosul ,,Filioque” şi l-a aşezat în Biserica Sfântului Petru, ,,pentru păzirea credinţei ortodoxe”, aşa cum a scris. Şi nu doar atât, ci la Sinodul la VIII-lea Ecumenic, din anul 879 d. Hr., ortodocşii din Răsărit, sub conducerea Sfântului Fotie, şi ortodocşii din Apus, sub conducerea papei Ioan al VIII-lea, au condamnat adaosul ,,Filioque” şi i-au anatematizat pe francii, care au cutezat acest adaos. Se vede acum că francii sunt eterodocşi şi eretici. Aşadar, în Apus şi în Răsărit îi avem pe de o parte pe ortodocşi, iar pe de altă parte în Apus îi avem pe ereticii franci.

5. În această epocă la care ne referim, episcopii franci au dezlănţuit groaznice persecuţii împotriva episcopilor ortodocşi, acuzându-i că au căzut în greşeli şi că nu au o teologie bună, în timp ce teologia lor – cea francă, este bună şi corectă. În sfârşit, creştinii mei, ca să nu mă lungesc, în anul 1014 d. Hr., francii au reuşit să se impună pe tronul papal ortodox al Apusului şi să-şi facă propriul lor papă italo-franc, pe Benedict al VIII-lea. Acesta, ca unul ce provenea dintre franci, a adăugat în Simbolul Credinţei ,,Filioque-le” şi astfel, prin acest act al său, s-a despărţit de Patriarhiile Ortodoxe ale Răsăritului. Papa Apusului nu este ortodox, ca cei anteriori lui, ci este un papă franc eretic. S-a despărţit de Biserică şi el şi întreaga lui ierarhie şi toţi creştinii Apusului, care sunt uniţi cu el. Este vorba de o schismă, care a devenit definitivă în anul 1054 d. Hr., de când datează şi anatemele.

6. Din cele de mai sus pe care le-am spus pe scurt, fraţi creştini, se vede foarte clar, în primul rând că romano-catolicii de astăzi, aşa cum se numesc, nu sunt aceiaşi cu vechii creştini ortodocşi ai Apusului. Aceia erau într-adevăr ortodocşi (dreptslăvitori), dar cei de astăzi sunt kakodocşi (rău-slăvitori), sunt eretici. Sunt franci, pentru că un papă franc a pus stăpânire pe ei şi le-a falsificat Crezul. Şi ei au acceptat şi încă acceptă asta. Şi noi le spunem şi îi rugăm să renunţe la ereziile france şi să ne unim iarăşi ca ortodocşi, dar ei până acum nu arată nici o pocăinţă. Şi nu numai că papii franci nu se pocăiesc, dar sunt şi obraznici şi fac paşi spre noi, urmărind să ne facă şi pe noi să ne frâncim, adică să acceptăm şi noi rătăcirile lor. Asta înseamnă pentru ei ,,unire”.

Un alt lucru care se vede din cele pe care le-am spus mai sus este că romano-catolicii nu sunt Biserică. Biserica, fraţii mei, este UNA, aşa cum unul este Adevărul, iar minciunile sunt multe. Romano-catolicii cu ereziile lor france s-au despărţit de Biserică şi au fost anatematizaţi de către Patriarhiile Ortodoxe. Aşadar nu constituie Biserică, nu au sfinţi. Sunt doar o putere lumească şi politică, care urmăreşte o dominaţie mondială, ca şi francii de demult, din care au provenit. Astfel se explică vizitele şi intervenţiile papei în Europa Răsăriteană, în Balcani şi în spaţiul Ortodoxiei. Vrea să ne supună. Nu-i va merge!

Cu multe rugăciuni,

+ Ieremia, Mitropolit de Gortina şi Megalopol

TRADUCERE: FRĂŢIA ORTODOXĂ MISIONARĂ “SFINŢII TREI NOI IERARHI”

sursa: Pelerin Ortodox

Cum problematica ecumenică este la noi puternic polarizată şi controversată, situaţie la care a contribuit masiv cazul Corneanu din 2008 şi poziţia ambiguă a Sinodului, aducerea în discuţie a rezultatelor dialogului recent dintre Ortodoxie şi Catolicism necesită un plus de prudenţă. Or, prudenţa înseamnă aici grija de a explica şi interpreta conţinuturi deosebit de complexe care, pentru a putea fi puse corect în pagină, necesită pur şi simplu ştiinţă de carte, adică familiarizarea cu datele Tradiţiei şi cu evoluţia teologică a ultimului secol la nivel ortodox şi interconfesional. Numai astfel se poate evita amintita polarizare, acest efort de interpretare nedorind să alimenteze nici ecumenismul facil al unora, dar nici antiecumenismul feroce al altora. Calea de mijloc se dovedeşte, pentru a câta oară, cu adevărat împărătească. Evident, calea de mijloc nu trebuie la rândul ei confundată cu proverbiala „imparţialitate” a românului!

Înainte de orice, o întrebare simplă, pentru unii chiar poate prea simplă: la ce bun dialogul ecumenic? Altfel spus, ce speră Ortodoxia să „găsească” prin intermediul dialogului cu Bisericile şi confesiunile heterodoxe? Este prezenţa ortodoxă în dialogul ecumenic o dovadă indirectă că îi „lipseşte” ceva? Dacă nu „dau” şi nu „primesc” nimic, de ce se mai duc reprezentanţii ortodocşi la tot felul de întâlniri, conferinţe şi congrese? Nu este ecumenismul Ortodoxiei în aceste condiţii, pentru a cita zicerea preferată de Ţuţea, o „aflare în treabă”?

Ei bine, cu riscul de a relua un loc comun, însă plin de sens, faptul că vocea Bisericii Ortodoxe, interpreta privilegiată a Revelaţiei scripturistice şi păstrătoarea fidelă a Tradiţiei apostolice de-a lungul secolelor, reprezintă partea esenţială a misiunii sau mărturiei în lume. Cine este atât de intimă cu Adevărul mântuitor precum Ortodoxia, nu poate ţine exclusiv pentru sine accesul către Acesta. Este în fapt şi înţelesul îndemnului repetat al Mântuitorului către ucenici de a merge în mijlocul lumii, de a lumina pe cei pe care îi întâlnesc, de a face lucrători talanţii primiţi sau de a oferi exemplul vieţii lor (cf. Matei 5, 13-16; Matei 16, 15 etc.). Pe scurt, potrivit Evangheliei, ceea ce primeşti în dar trebuie să dai mai departe ca dar (cf. Matei 10, 8).

Contrar caracterului ezoteric, rezervat exclusiv iniţiaţilor, al multor religii precreştine, Biserica lui Hristos se naşte prin darul-jertfă al Mântuitorului şi trăieşte mai departe din acest schimb permanent de daruri. Comuniunea eclesială este expresia viziunii fundamentale a darului şi al dăruitorului, motiv pentru care izolarea, egoismul, încrâncenarea sau refuzul de a da mai departe ceea ce ai primit (gratuit!), reprezintă tot atâtea indicii ale unei maladii spirituale. Ieşind din circuitul darurilor şi pretinzând că este singurul şi chiar ultimul destinatar al acestora (mentalitate tipică „profeţilor apocaliptici” de ieri şi de azi), creştinul cu astfel de simptome devine incapabil să mai cultive duhul comuniunii cu alţi contemporani având altă opinie. Cu atât mai greu, dacă nu imposibil, va fi dialogul cu cei de altă credinţă sau care pur şi simplu nu au niciuna, aşa cum este cazul multora dintre cei de azi.

Revenind la rostul prezenţei Ortodoxiei în dezbaterea ecumenică şi mai cu seamă în dialogul cu Biserica Romano-Catolică, primul şi cel mai important aspect este aşadar cel al mărturiei, al transmiterii darurilor. Să fim însă clari: dăruind, făcând pe alţii părtaşi la propriul său tezaur, Biserica Ortodoxă nu ignoră faptul că între ea şi partenerii de dialog există divergenţe dogmatice imposibil de trecut cu vederea sau relativizat. Or, pentru a cunoaşte care este poziţia neortodocşilor faţă de ortodoxie în sensul credinţei adevărate şi care sunt şansele ca aceasta să fie acceptată după secole de separaţie, dialogul este unica modalitate. Doar prin dialog putem argumenta propria noastră ortodoxie şi tot doar prin dialog o pot cunoaşte cei care nu sunt în unitate deplină cu noi. Cu alte cuvinte, în chestiunea ecumenismului nu dialogul ca atare este problema. Nu putem acuza faptul că dorim să ne facem cunoscuţi. Aceia care se exprimă categoric împotriva oricărei forme de comunicare cu cei de altă credinţă merg chiar până la refuzul contactului uman minim, ceea ce echivalează indirect cu punerea sub semnul întrebării a statutului antropologic al celor care, totuşi, sunt asemeni nouă creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O astfel de atitudine radicală nu oferă o soluţie reală încât să ne putem depune vizibil mărturia în mijlocul lumii actuale. Concret, cum putem spera în convertirea inimilor şi minţilor neortodocşilor dacă noi ţinem Ortodoxia sub lăcatele interdicţiilor de tot felul? Cum să fie pătruns de duhul liturgic şi de adierea spirituală a vieţii ortodoxe cel care este ţinut în pridvorul bisericii, la distanţă, într-un fel de carantină confesională? Dacă bizantinii ar fi procedat astfel cu musafirii lor, trimişii lui Vladimir din anul 888 nu ar fi ales niciodată Ortodoxia!

Pe scurt, repetând cele spuse deja, nu dialogul, ci rezultatele acestuia pot reprezenta o problemă. Or, marea dificultate pe care o întâmpină dialogul ecumenic, inclusiv cel ortodoxo-catolic, este slaba receptare a documentelor de poziţie la care se ajunge după ani de muncă susţinută din partea teologilor, istoricilor şi, precum în cazul lui filioque, a filologilor. Aceste texte sunt rareori dezbătute public şi rămân de regulă netraduse la nivelul mediu de înţelegere al credincioşilor fără educaţie specială în domeniu dar care, asemeni clerului, sunt trupul lui Hristos, Biserica. Lipsa de interes pentru implicarea în procesul de gândire teologică – consistând în bună parte, să nu uităm, în viaţa de rugăciune – a întregii Biserici duce în cele din urmă la transformarea unor documente care îşi propun refacerea unităţii pierdute în exact contrariul lor. De aici decurge toată inflaţia retorică pe care o cunoaştem atât de bine. Ierarhia este acuzată că „negociază” dreapta-credinţă, că „trădează” jurământul de la Hirotonie, că „vinde” asemeni lui Iuda sufletul dogmatic al Bisericii etc. Dând replica grupurilor care o contestă, aceaşi ierarhie face apel mai curând la argumentul de autoritate, invocând ascultarea, şi mai deloc la funcţia pastoral-învăţătorească. Nu este suficient să acuzi ignoranţa, presupusă sau reală, a unui „apărător” al Ortodoxiei, ci trebuie să ai răbdarea de a înţelege miezul poziţiei sale aşa cum acesta trebuie să aibă răbdare de a asculta opinia altora. Iată cum nu doar între confesiuni, ci şi în interiorul aceleiaşi familii de credinţă dialogul este indispensabil, fără alternativă reală.

Ajungem în cele din urmă la momentul celei de a XI-a Sesiuni plenare a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, găzduită în perioada 16-23 octombrie 2009 de către Biserica Ortodoxă autocefală a Ciprului. Întâlnirea a fost prefaţată în Grecia de o polemică zgomotoasă între adversarii şi susţinătorii dialogului, spiritul oriental fiind în elementul său. În câteva cuvinte, dacă pentru susţinătorii dialogului tematica în discuţie este oportună şi conformă deciziilor panortodoxe luate deja în urmă cu peste două decenii, pentru adversari astfel de întâlniri sunt inoportune şi chiar periculoase. Din păcate, polemica nu a reuşit să intre în substanţa subiectului, singura sa „reuşită” fiind sublinierea încă o dată, de parcă mai era nevoie, a polarizării opiniilor. Cât priveşte documentul discutat la Paphos, acesta vine în continuarea celui discutat la Ravenna şi are drept temă „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în timpul primului mileniu”. Dată fiind complexitatea istorică şi canonico-dogmatică a temei, dar şi lipsa de consens din sânul delegaţilor ortodocşi pe marginea conţinutului ideii primaţiale, conflictul dintre Constantinopol şi Moscova izbucnind în câteva reprize, lectura textului a fost lentă şi timpul s-a dovedit insuficient. Este motivul pentru care s-a decis continuarea şi încheierea discuţiilor pe marginea documentului în luna septembrie a anului viitor, la Viena. Urmează aşadar în mai puţin de un an să avem forma definitivă a documentului, ceea ce justifică încă de acum revenirea pe larg asupra temei.

Text publicat în Lumea credinţei (ianuarie 2010), pp. 32-34.

sursa: Radu Preda

Azi, 15/10/2009, conform unui comunicat de presă al şedinţei de azi a Ierarhiei, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a abordat tema participării Bisericii Greciei la Dialoguri. Comunicatul de presă spune: „Sfântul Sinod al Ierarhiei îşi va continua lucrările astăzi după-amiază la orele 17.30, pentru a studia tema participării Bisericii noastre la dialogurile inter-ortodoxe şi inter-creştine. Preşedintele şi membri Comisiei Sinodale pentru teme inter-ortodoxe şi inter-creştine vor aduce la cunoştinţă Ierarhiei cele referitoare la această temă.” Mai multe detalii pe razbointrucuvant.ro .

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos a adoptat astăzi o poziţie oficială cu privire la întrunirea Comisiei Mixte de Dialog între ortodocşi şi romano-catolici în Cipru. Sfânta Chinotită a hotărât următoarele:

1. Sfântul Munte, de-a lungul veacurilor, rămâne prin harul lui Hristos păzitor credincios al Sfintei Credinţe Ortodoxe, pe care de Dumnezeu propovăduitorii Apostoli au predat-o Bisericii şi de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi, prin Sfintele Sinoade Ecumenice au păstrat-o de-a lungul veacurilor nefalsificată. Această Predanie au păzit-o cu fidelitate şi părinţii aghioriţi dinaintea noastră.

2. Fiind informaţi că are să se întrunească foarte curând, în Cipru, Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Romano-Catolici, ce va dezbate tema „Rolul episcopului Romei în comuniunea bisericilor în primul mileniu”, Sfânta noastră Chinotită, necunoscând tematica exactă a Dialogului respectiv, îşi exprimă profunda nelinişte şi problematizare pentru faptul că se discută primatul papal înainte ca papismul să fi renunţat la dogmele lui eretice şi la caracterul său lumesc (Statul Vatican). Singura condiţie pentru discutarea temei primatului este revenirea romano-catolicilor la credinţa ortodoxă şi la sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe şi nu „unitate în diversitatea” dogmelor.

3. Biserica Ortodoxă este acea singură Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, precum a declarat aceasta, în preacinstita şi Sfânta Biserică a Protatului, şi Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Kir Bartolomeu, pe 21.08.2008, în timpul vizitei sale în Sfântul Munte. Acelaşi lucru îl credem şi noi şi vom rămâne statornici în toate câte Sfinţii noştri Părinţi au propovăduit.

Toţi reprezentanţii şi Întâistătătorii celor douăzeci de Mănăstiri din Sfântul Munte Athos, adunaţi în Sinaxă Comună.

(traducere: ierom. Fotie; sursa: romfea.gr)

Astăzi, 15.07.09, a început la Lyon în Franţa cea de-a treisprezecea Adunare Generală a Conferinţei Bisericilor Europene (15 – 21 iulie 2009) cu tema ‘Chemaţi la o singură speranţă în Hristos’. Întâistătorul Bisericii Ortodoxe din Albania, Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei şi Vice-Preşedinte al Conferinţei va deschide Conferinţa cu un referat pe tema „În calitate de creştini îndrăznim să sperăm”. În mod deosebit se va referi la nevoia de colaborare şi de dialog între Bisericile Creştine din Europa, pentru realizarea scopului comun, care nu este altul decât promovarea mesajului lui Hristos în societatea contemporană. Acesta este de altfel şi aspiraţia declarată a Conferinţei, care a împlinit cincizeci de ani de activitate. (A se citi: realizarea în plan religios a ceea ce se pregăteşte deja în plan politic – o guvernare mondială cu „o religie a viitorului”, tot mondială. Dar foarte probabil că ar fi fost problematic dacă această Conferinţă s-ar fi numit, mai transparent, dar in acord cu realele ei intentii, „Chemaţi la o singură credinţă în Hristos”: o credinţă pluri-religioasă sau una ortodoxă?)

Afisul filmului propagandistic Hope, recomandat de organizatorii Conferintei de la Lyon participantilor pentru a fi diseminat in tarile de provenienta.

Printre cei care participa la realizarea filmului se numara, din partea ortodcsilor romani, pr. Constantin Necula. Co-participant alaturi de acesta sunt si cateva figuri feminine, “episcopese” ale unor denominatiuni protestante. Astfel, a doua figura dinspre stanga, ultimul rand, chiar langa pr. Necula, se numeste Margot Kaessmann, conduce ca “episcop” Luteranii Evanghelici din Germania si o adevarata vedeta “carismatica” de TV. Iata asadar care este fie si numai unul dintre “fratii episcopi” si interlocutorii proeminenti ai ierarhilor ortodocsi din CEC (CBE); iata cu ce “biserici crestine” isi doresc PF Daniel si IPS Irineu (secondati de soldatei credinciosi de tipul pr. Necula) sa se/ne uneasca pentru a fi mai… europeni! Inca nu ne trazneste Dumnezeu? Inca ne mai rabda sacrilegiile?

Observam, de asemenea, ca aceasta unire este prezentata in mod similar in care este creionata, in enciclica Papei Benedict, realizarea fraternitatii intregii umanitati: pe baza valorilor fundamentale universale ale dreptatii, pacii si a dialogului. Hristos este folosit doar ca acoperire pentru naivii (fara scuze, totusi) care mai cred si acum in buna credinta a arhitectilor noii ordini mondiale…

(a se vedea si scurtele noastre glosari pe marginea unei stiri din ziarul Lumina referitoare la acest eveniment, la: Da, putem sa-l reinviem pe Stalin! Acum la scara planetara)

(instantanee de la intalniri anterioare ale CEC: Sibiu, 2007 si Trondheim, 2003)

Creştinismul, spune Anastasie al Albaniei, este religia păcii, iubirii şi reconcilierii şi poate să-i ajute pe europeni să înfrunte dificilele probleme ale conjuncturii actuale.

Noi, Prea Fericite, ştim din catehismul Bisericii noastre că adevăratul creştinism sau Ortodoxia este Biserica, nu „bisericile”, pentru că – privind mai în profunzime – din punct de vedere dogmatic expresia Biserica Creştin-Ortodoxă este un dublu-pleonasm; şi aceasta pentru că există o singură Biserică, un singur creştinism şi o singură Ortodoxie. Şi „În calitate de creştini, îndrăznim să sperăm”, numai atunci când avem dreapta credinţă cu toţii. Când şi celelalte 126 de „biserici” (protestanţi, anglicani şi vechi-catolici) şi celelalte 43 de organisme religioase participante vor primi Sfântul Botez în Biserica Una pe care o mărturisim în Crez, numai atunci vom îndrăzni să sperăm. Pentru că speranţa creştină presupune credinţa – cum va spune mâine Patriarhul României - dar nu una oarecare, ci dreapta-credinţă (Ortodoxia).

Se mai accentuează că scopul de bază al Conferinţei este o prezenţă dinamică a Bisericilor în evoluţia Europei şi o mărturie mai convingătoare a speranţei creştine în lumea contemporană. La Conferinţă vor susţine referate Patriarhul Daniel al României (mâine, 16 iulie, cu titlul ‘Speranţa se naşte din credinţă şi se manifestă prin iubire’), Patriarhul Ecumenic Bartolomeu (duminică, 19 iulie) şi alţii.

În cadrul lucrărilor Conferinţei se vor revizui structurile organizatorice ale Conferinţei, se va hotârî programul pentru următorii şase ani (2009-2015) şi se va prezenta bilanţul pe anteriorii şase ani, bilanţ care a fost catalogat ca pozitiv. La Conferinţă participă 126 de „Biserici” din toată Europa (ortodocşi, protestanţi, anglicani şi vechi-catolici), şi alte 43 de organisme religioase.

Împlinirea tocmai în acest an a 735 de ani de la falsul Sinod unionist de la… Lyon din 1274 şi participarea ecumenistă a Patriarhului României la cea de-a treisprezecea Adunare Generală a Conferinţei Bisericilor Europene, care are loc tot la Lyon, între 15 – 21 iulie 2009, ne poate binecuvânta tuturor o meditaţie asupra paginii de istorie pe care a scris-o Sinodul de la Lyon (din 1274) în marea carte de istorie a monahilor nevoitori în Sfântul Munte al Athonului.

Împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), pentru a obţine intervenţia papei Grigorie al X-lea (1271-1276) şi mai târziu a lui Ioan al XX-lea (1276-1277) pe lângă Carol Andegavico pentru a-şi opri atacurile împotriva Bizanţului, a purces la unirea celor două biserici, care a fost proclamată pe 6 iunie 1274 în urma Sinodului de la Lyon din Franţa. Însă această faptă a împăratului a declanşat un război intern care a durat până în 1281, pentru că atât clerul, cât şi poporul, se împotriveau puternic acestei politici unioniste. Împăratul întrebuinţa împotriva celor ce se opuneau măsuri deosebit de aspre: impozite grele şi confiscări de averi, pedepse şi umilinţe publice. Ajutat şi de patriarhul latinocugetător Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), a încercat să impună unirea cu forţa. Victimele acestei prigoane au fost şi monahii de la Sfântul Munte Athos. Prezentăm în continuare într-o traducere inedită din limba bulgară:

PĂTIMIREA SFINŢILOR 26 DE CUVIOŞI MUCENICI
DE LA MĂNĂSTIREA ZOGRAFU DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Pe când împărăţea (la Constantinopol) împăratul bizantin Alexios Duka Murzdufla latinii – cu mare oaste – au cuprins Constantinopolul şi alte multe oraşe şi sate din Bizanţ.

Mulţi ani (1204-1261), Imperiul Bizantin a fost sub stăpânirea latinilor catolici şi se afla într-o stare jalnică[1]. Astfel era şi atunci când latinii catolici au fost alungaţi din Constantinopol în vremea împăratului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282). Supărat şi văzând insistentele lor încercări de a ataca din nou imperiul, Mihail Paleologul a trimis o mare reprezentanţă către papa Romei cu scrisori secrete scrise de el însuşi, în care – printre altele – scria:

„Pentru toate câte V-au făcut trufaşii sciţi (bulgarii) noi nu suntem vinovaţi, deoarece le-au făcut din propria lor iniţiativă. De aceea şi noi ne temem de ei. Noi însă, bine urmând şi mai înainte Bisericii Romane, nu am încetat să credem, să mărturisim şi să cugetăm ca şi Voi. Rugămu-Vă aşadar să ne ajutaţi ca unii ce suntem de aceeaşi credinţă cu Voi… Dacă nu veţi alerga a ne ajuta şi a ne apăra, atunci numele Nostru va dispărea de pe pământ, iar Voi veţi fi certaţi pentru aceasta de Dumnezeu Atotţiitorul”.

Când trimişii au ajuns la Roma, toţi conducătorii apuseni s-au înarmat şi au hotărât să pornească spre Constantinopol, dar nu ca să-l ajute pe Mihail Paleologul cel de un cuget cu ei, ci ca să-l nimicească. În drumul lor spre Constantinopol au intrat în Muntele Athos cel cu nume sfânt şi au început să vâneze pe toţi cei ce trăiau acolo. Latinii catolici au năpădit mai întâi asupra Lavrei Sfântului Atanasie şi le-au propus monahilor să se unească cu credinţa lor pentru a avea împărtăşire cu ei. Monahii s-au temut şi nu au înţeles bine cuvintele Apostolului: „Lăsaţi loc mâniei” şi prin mijlocirea unui afurisit ieromonah al lor au primit această propunere, s-au unit cu ei şi astfel şi-au salvat vieţile. Mai târziu însă, Dumnezeu i-a certat şi i-a pedepsit pe aceşti monahi [2].

După aceea, latinii catolici au mers la Lavra Ivirului şi au cerut monahilor de acolo să se unească şi ei cu dânşii. Monahii acestei mănăstiri nu numai că nu au primit aceasta, dar i-au şi dojenit pe necredincioşi şi după cuvântul Apostolului i-au anatematizat (Gal. 1,8) pentru inovaţia lor. Când au auzit aceasta cei fără de lege s-au mâniat din cale afară şi i-au scos afară din mănăstire pe toţi fraţii şi umflându-i pe o corabie pe cei mai bătrâni i-au înecat în mare. Astfel, fericiţii monahi au luat cununa muceniciei şi a mărturisirii pentru că nu au cedat în faţa celor fără de lege. Pe cei mai tineri dintre ei, care se născuseră în Iviria (Georgia), i-au dus robi în Italia, unde după ce i-au dezbrăcat de hainele călugăreşti i-au vândut evreilor.

De la Lavra Ivirului latinii catolici au mers la Lavra Vatopedi. Aici au găsit numai monahi bolnavi şi foarte bătrâni. Când i-au întrebat despre ceilalţi, ei le-au răspuns:

- Se ascund în gropi şi în tufişuri ca să-şi păstreze credinţa şi ca să nu se întineze cu nelegiuiţii.

După ce i-au ucis pe aceşti Sfinţi Mărturisitori, latinii catolici au dat năvală imediat împrejurul mănăstirii. Când l-au găsit pe întâistătător împreună cu alţi monahi, la început i-au sfătuit „politicos” se devină de acelaşi cuget cu ei. Dar unul dintre monahi le-a spus: „Mai bine să bineplăcem lui Hristos, decât lui Antihrist”. Ei au răspuns: „Oare noi nu suntem ai lui Hristos, ci ai lui Antihrist?”. Sfântul le-a zis: „Da, pentru că oricine se împotriveşte Evangheliei lui Hristos este Antihrist şi el însuşi este cel care vă ajută acum. Ce împărtăşire poate să existe între lumină şi întuneric? Noi niciodată nu vom trece la voi!”

Pnevmatomahii, când au auzit toate acestea, şi-au înfundat urechile şi nu numai că nu au crezut în adevărul credinţei ortodoxe, dar şi-au întins mâinile lor cele fărădelege asupra păzitorilor Legii şi i-au spânzurat pe toţi aceşti monahi chiar în locul în care i-au găsit. De atunci şi până astăzi acest loc se numeşte Furkovunio, adică muntele spânzurătorilor.

După aceasta, latinii catolici au trecut de cealaltă parte a Sfântului Munte şi s-au apropiat de Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care se numeşte şi Zografu. Stareţul acestei mănăstiri, Cuviosul Toma, aflase cu câteva zile mai înainte de năvălirea necredincioşilor eretici în Sfântul Munte, ca şi de muncile pe care le-au suferit fraţii săi monahi.

El era încurajat de următoarea minune: Un monah bătrân şi îmbunătăţit trăia în via mănăstirii, care se află la jumătate de oră depărtare în partea de Sud-Vest a mănăstirii. Acesta avea în chilia sa o icoană a Maicii Domnului înaintea căreia în fiecare zi tămâia şi citea Imnul Acatist (al Bunei Vestiri), pe care grecii îl numesc „heretismii”. De aceea şi până astăzi acest loc se numeşte „Herovo”. Atunci când de Dumnezeu urâţii catolici au năvălit în Sfântul Munte cu gânduri rele şi au ieşit din corăbiile lor, acest bătrân plăcut lui Dumnezeu, spunând după obiceiul lui înaintea icoanei Maicii Domnului „Bucură-te!”, a auzit din sfânta icoană următoarele cuvinte: „Bucură-te şi tu, Bătrâne! Dar fugi repede de aici ca să nu te găsească nenorocirea! Mergi şi spune fraţilor din mănăstire să se zăvorască, deoarece catolicii cei de Dumnezeu urâţi au năvălit în acest loc binecuvântat de mine şi sunt deja aproape”. Bătrânul a căzut înaintea icoanei şi a zis: „Cum pot eu, o, Stăpână, să te las pe tine, Apărătoarea mea?” Glasul din icoană i-a răspuns la aceste cuvinte: „Nu te îngriji de mine, ci mergi mai repede!”

Când Bătrânul a pornit spre mănăstire ca să vestească ceea ce i-a poruncit Apărătoarea Athosului, icoana prin mijlocirea unei negrăite puteri îl depăşi, veni în mănăstire şi se aşeză deasupra porţilor ei. Când a ajuns la porţi şi a văzut deasupra lor sfânta icoană, s-a minunat Bătrânul şi a povestit tuturor despre descoperirea ce i se făcu. Monahii, când au văzut icoana Născătoarei de Dumnezeu şi au auzit despre această preaslăvită minune, au slăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică.

Iar stareţul, aflând din acestea ce nenorocire avea să vină asupra fraţilor mănăstirii, începu să-i sfătuiască să privegheze şi să nu se teamă. Le spunea:

- Părinţilor şi fraţilor! Toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit un duh al robiei, ca din nou să vă temeţi, ci Duhul înfierii L-aţi primit. Noi ne numim şi suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iar dacă pătimim împreună cu El, împreună cu El vom şi fi slăviţi, pentru că cred că pătimirile vremii de acum nu sunt nimic faţă de acea slavă ce ni se va descoperi(Cf. Rom. 8: 14-18). De aceea, vă spun împreună cu Apostolul: Câţi sunteţi puternici cu Duhul şi nu vă temeţi de munci rămâneţi cu mine în Sfânta Mănăstire. Câţi însă vă temeţi, ascundeţi-vă puţin timp împreună cu vasele Bisericii până va trece urgia ereticilor, ca nu cumva să cădeţi şi să huliţi din puţinătate de suflet.

Atunci, câţiva din cei care se temeau de munci s-au ascuns în gropi, în peşteri şi în tufişuri, iar sfântul stareţ împreună cu ceilalţi monahi s-au închis în turn. Au făcut aceasta nu de frică, ci pentru a folosi timpul rămas – chiar dacă puţin – spre mustrarea nelegiuitului eres. Chinuitorii au înconjurat mănăstirea din toate părţile şi au început a striga la monahii din turn:

- Deschide-ne, Doamne, deschide!

Preacuviosul stareţ le-a răspuns:

- Nu vă ştim! De unde sunteţi?

Chinuitorii au continuat:

- Suntem robii lui Hristos şi am venit să vă luminăm şi pe voi întunecaţii şi rătăciţii ca
să vă întoarceţi pe calea cea dreaptă

Sfântul le-a spus iarăşi:

- Îndepărtaţi-vă de la noi, voi care lucraţi fărădelegea, pentru că spune Apostolul: Chiar dacă şi înger din cer v-ar binevesti altceva decât v-am binevestit noi, să fie anatema! (Gal. 1:8). Ce alt dascăl mai vreţi? Alt dascăl vor doar aceia care în chip vădit fac nebunii. Spuneţi-ne învăţătura voastră şi dacă aceasta este de la Dumnezeu, noi ne vom uni cu voi şi vă vom primi ca pe nişte fraţi. Dacă însă nu e de la Dumnezeu, plecaţi de la noi!

La acestea ereticii au răspuns:

- Noi suntem de la Dumnezeu şi credem în Domnul Iisus Hristos şi propovăduim Sfânta Evanghelie. Suntem trimişii Prea Fericitului Papă al Romei, care este Capul Bisericii, ca să vă spunem şi vouă celor fără de minte ceea ce voi nu înţelegeţi, ca să vă înţelepţiţi şi să cunoaşteţi rânduielile bisericeşti şi să citiţi corect în Sfântul Simbol al Credinţei – „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul…” - că Preasfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul, iar la proscomidie să aduceţi azimă, iar nu pâini; preoţii voştri să-şi radă bărbile ca să nu păcătuiască în dumnezeiasca slujbă, deoarece ei sunt mirii Bisericii. Dacă îndepliniţi toate acestea, veţi lua iertare de la Atotţiitorul, iar noi de bucurie pentru a voastră pocăinţă vă vom milui. Dacă nu, vă vom distruge fără milă, ca să nu mai trăiţi degeaba pe pământ.

După ce au spus aceste blasfemii şi altele asemenea acestora, ereticii aşteptau răspunsul cuvioşilor. Aceştia le-au răspuns înapoi:

- Noi vrem să aflăm Adevărul şi nu dăm importanţă smintelilor şi nebuniilor voastre, pentru că nu ne temem de ameninţările voastre. Scris este că numai de Dumnezeu trebuie să ne temem, în timp ce de oameni nu trebuie să ne temem. De aceea vă spunem cu îndrăzneală: Nimeni nu poate să ni se împotrivească, dacă Dumnezeu, Care este drept şi iubeşte dreptatea este cu noi. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie spune: „Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Şi iarăşi: „Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mângâietor ca să fie cu voi în veci – Duhul Adevărului”. Şi iarăşi: „Acestea vi le-am spus pe când eram cu voi. Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aminti toate cele ce v-am spus”.

Cuvioşii Părinţi, ca să dovedească adevărul şi să astupe gurile celor ce spun că „Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul” au repetat de câteva ori aceste cuvinte. În afara acestora au adăugat şi alte dovezi, spunând:

- Dacă nu credeţi acestora, o, pnevmatomahilor, aflaţi de la Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului Ioan, care L-a văzut pe Sfântul Duh, pogorându-Se ca un porumbel din cer şi rămânând peste Fiul. Învăţaţi-vă din aceasta că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl. Această învăţătură o are Maica noastră, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi îi adapă pe toţi fiii ei cu cele care curg nu din Eden, ci din dumnezeiasca lui Hristos gură care spune: „Propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea” şi „cel care va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel care nu va crede se va osândi”. Şi iarăşi: „Pentru că vă spun: orice păcat şi hulă se vor ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta”. Şi „cel care va spune cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar cel care va spune împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici aici, nici în veacul ce va să fie”. Pentru că toţi Proorocii, Apostolii şi Dascălii, învăţaţi de Duhul Sfânt, au botezat, au propovăduit şi au învăţat pe oameni să recunoască pe cei patru Evanghelişti din cele patru margini ale lumii, adică pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan, iar cel care va adăuga un al cincilea evanghelist, să fie anatema. „Cel care va sminti pe vreunul din aceşti fraţi ai Mei prea mici – zice Mântuitorul – va fi vrednic de muncă”. Dar cel care va sminti întreaga lume – cum faceţi voi – cum se va îndreptăţi ca să scape de dreapta pedeapsă? Care din cele şapte de Dumnezeu alese Soboare spune că Sfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul? Şi care dintre acestea a legiuit că trebuie să aducem azimă şi să ne tăiem părul şi bărbile cum vreţi voi? Tu, pnevmatomahule (luptătorule împotriva Duhului), care eşti plin de alte şapte duhuri viclene, în care Hristos ne înveţi să credem? Tu nu Evanghelia propovăduieşti, ci învăţătura lui Antihrist. Un al cincilea evanghelist nu aflăm; în afară de Mahomed saracinul, înaintemergătorul lui Antihrist care înainte de eresul vostru cel de moarte purtător a semănat zâzanie. Cât priveşte jertfele voastre cele moarte săvârşite cu azimă, acesta este obicei iudaic. Dar voi veţi zice: Nu cumva Hristos nu încins şi cu toiag în mână – după Scripturi – a mâncat Paştile? Da, vom spune şi noi: El a mâncat Paştile, dar l-a desfiinţat după cum a făcut şi cu tăierea împrejur şi cu altele. Apoi (după Paştile cele iudaice), când a şezut cu cei doisprezece ucenici ai Săi în foişorul din Sion, a legiuit Paştile Sale. La Cină, El a luat pâine, a binecuvântat-o, a împărţit-o ucenicilor Săi şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Iată adevărata Taină. S-a scris: A luat pâine [3], adică pâine dospită şi nu azimă după cum faceţi voi în chip nelegiuit şi liturghisiţi, întărind eresul lui Apolinarie.

Aceste cuvinte ale fericiţilor bărbaţi au fost atât de neplăcute catolicilor pe cât de neplăcute sunt pentru lup pietrele azvârlite cu praştia. De aceea, alergând, au dat foc din toate părţile sfintei mănăstiri. Pricina tuturor acestor pătimiri însă, era nelegiuitul şi necredinciosul Paleolog, acest nou Nabucodonosor.

Cuvioşii şi de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi fiind înconjuraţi de foc în turn, înălţau către Hristos Dumnezeu ultima lor rugăciune asemenea celor trei sfinţi tineri (din cuptor):

- Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Unule Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care ca un miel neprihănit Te-ai dat pe Tine însuţi spre junghiere pentru neamul omenesc, Tu, Doamne, Care Ţi-ai vărsat Preacuratul Tău Sânge pentru Biserica Ta şi ai zis că nici puterile iadului nu o vor birui, păzeşte această Biserică a Ta de lupii care o nimicesc. Înmulţeşte, Doamne, moştenirea Ta în toată lumea, de la o margine la alta a pământului. Alegerea Preasfintei Maicii Tale păzeşte-o pururea neclintită şi nebiruită; pe cei ce trăiesc în ea sfinţeşte-i, proslăveşte-i împreună cu tine şi miluieşte-i; locaşurile Sfinţilor Tăi ridică-le din nou spre slava ta şi spre a noastră pomenire. Primeşte această rugăciune din buzele noastre întru miros de bună-mireasmă şi milostiv fii nouă, după cum ca un milostiv ai primit jertfa lui Avraam şi arderile de tot ale lui Ieftae, ca un bun şi iubitor de oameni.

Iar după sfârşitul acestei rugăciuni s-a auzit un glas din cer:

- Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri!

Când au auzit acest glas neaşteptat, chinuitorii s-au înfricoşat foarte, dar întunericul care acoperea ochii lor cei înţelegători nu le-a îngăduit să priceapă minunea, deoarece Sfântul Duh hulit de ei nu a împrăştiat acest întuneric. Astfel, fericiţii Părinţi şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. Au fost omorâţi prin foc la anul 1276, iar după un manuscris grecesc ce se află în Protaton, la Iviron şi Vatopedi la 10 octombrie 1280.

Sfinţii Mucenici Zografiţi sunt 26 la număr, dintre care 22 de monahi şi 4 laici, ale căror nume sunt necunoscute. Numele monahilor însă sunt următoarele: Toma, Varsanufie, Chiril, Miheea, Simon, Ilarion, Iacov, Iov, Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cosma, Serghie, Mina, Iosif, Ioanichie, Pavel, Antonie, Eftimie, Dometian şi Partenie eclesiarhul. Primul dintre ei – Toma – era stareţul şi el discutase cu catolicii papistaşi, iar ultimul – Partenie eclesiarhul – a rămas în turnul cel înfierbântat şi a fost coborât pe pământ viu. El a povestit fraţilor întorşi toate cele ce s-au întâmplat în turn. După ce a trăit încă treizeci de zile şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu pe 10 noiembrie şi a luat cununa muceniciei împreună cu fraţii săi deja adormiţi.

Când şi-au sfârşit nelegiuirea, catolicii cei fără de lege s-au împrăştiat plini de sălbăticie în tot Sfântul Munte, aşa încât nici o mănăstire, turn, schit sau chilie călugărească nu le-a scăpat. Au distrus şi au ars toate, iar averile mănăstirilor le-au furat. În cele din urmă au năvălit cu multe stricăciuni şi asupra Protatonului… Au făcut şi aici mari vărsări de sânge, distrugând şi arzând toate aşezările. După multe schingiuiri, l-au spânzurat pe preacuviosul Protos [4] [Sfantul Cosma, n.n.] inaintea Protatonului, în partea dinspre mare, la locul numit Halkos.

De aici, nelegiuiţii catolici au trecut în cealaltă parte a Athosului, către sud, unde monahii mănăstirii Xiropotamu i-au primit cu ramuri în mâini şi i-au heretisit cu cuvintele: Pacea lui Hristos să fie cu voi! Catolicii le-au răspuns: Este şi va fi! Şi au intrat imediat împreună cu monahii în mănăstire. Aici au dăruit o parte din comorile furate şi s-au declarat ctitori ai acestei mănăstiri. Monahii (ce sminteală!) s-au unit cu ereticii! Dar Dumnezeu, în timpul rugăciunii, când au rostit ecfonisul „Pentru Arhiepiscopul nostru din Roma şi pentru binecredinciosul nostru Împărat…” a căutat din cer şi a cutremurat pământul. Locul unde se aflau nevrednicii monahi, ca şi zidurile mănăstirii şi toate clădirile s-au dărâmat ca şi zidurile Ierihonului în timpul lui Iosua Navi. A rămas înclinat doar o parte dintr-un zid spre a servi ca învăţătură generaţiilor viitoare. Mulţi din catolici au murit pe loc în acest cutremur. Alţii însă, văzând această înfricoşătoare minune, au fugit ruşinaţi şi înfricoşaţi la corăbiile lor. Alţii însă pocăindu-se au rămas şi s-au făcut monahi în Athos. Ruşinaţi de Dumnezeu, monahii mănăstirii Xiropotamu şi-au înţeles fărădelegea, plângeau cu amar şi ca nişte pui fără cuiburi rătăceau prin păduri şi prin munţi fără a avea unde să-şi plece capetele, pentru că mănăstirea lor era distrusă cu desăvârşire din cauza fărădelegilor lor. Tot atunci a încetat şi minunea care până atunci avea loc în această mănăstire întru cinstea şi slava Sfinţilor 40 de Mucenici. Iată care era această minune!

Când pururea pomenitul şi fericitul împărat Romano Lecapenul a zidit şi a împodobit catoliconul (biserica mare) mănăstirii a chemat un arhiereu pentru sfinţire. În timpul sfinţirii, când arhiereul a zis cuvintele „în numele celor 40 de Mucenici…” s-a întâmplat o minune. În partea de jos a Sfintei Mese a răsărit o mânătarcă mare cu 40 de picioruşe şi 40 de pălăriuţe, în formă de măr, după numărul Sfinţilor Mucenici. Odată răsărită, această mânătarcă a început să se întindă în jurul Sfintei Mese. Pentru această preaslăvită minune toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe mucenicii Lui. Toţi bolnavii care se aflau atunci acolo şi au mâncat din acea plantă s-au vindecat pe loc. Vestea despre această minune s-a întins în toată împrejurimea. Bolnavii care veneau aici pentru mânătărci ca să se tămăduiască se vindecau, iar toţi care nu puteau să vină la mănăstire, trimiţând daruri, primeau părticele din acea plantă de Dumnezeu dăruită, pe care mâncându-le se tămăduiau. De multa lume care venea aici, planta se termina pe 9 martie, când Biserica prăznuieşte pomenirea celor 40 de Mucenici, pentru a răsări tot atunci din nou. Această minune întrecea minunea de la Scăldătoarea oilor – Vitezda. Acolo se tămăduia doar cel care intra primul în apă (după tulburarea ei), pe când planta aceasta îi vindeca pe toţi şi pretutindeni pe cei care gustau din ea. Pe cât de binefăcătoare era minunea, pe atât diavolul – vrăjmaşul creştinismului ortodox, care dintru început urăşte binele – deoarece nu putea să sufere vederea acestei minuni, începu să se frământe până când în cele din urmă i se îndeplinise voia. El i-a amăgit pe sărmanii monahi să se unească la aceeaşi masă cu pnevmatomahii. De atunci, din pricina aceasta, minunea a încetat.

Aşa pedepseşte Dumnezeu pe cei ce urăsc adevărul. Astfel i-au răsplătit nelegiuiţii pnevmatomahi pe de Dumnezeu urâţii monahi pentru împărtăşirea cu ei. Orice jertfă a necredincioşilor e neplăcută lui Dumnezeu. Dacă ei cred că vor fi în numărul celor aleşi, iată că Dumnezeu le arată contrariul. Pentru ceea ce au făcut aceşti nelegiuiţi nu au dreptul să se mândrească, căci după cum au fost ruşinaţi atunci, astfel vor fi ruşinaţi şi la a doua Venire a lui Hristos. Ortodocşii însă, chiar dacă pătimesc în această lume, nădăjduiesc să primească bunurile gătite lor de către Hristos Dumnezeu, lucru care cu adevărat se va împlini…

După plecarea pnevmatomahilor, monahii ascunşi au ieşit din ascunzătorile lor şi s-au întors la aşezările lor distruse şi arse. Au plâns cu amar pe fraţii lor morţi. Tot Muntele Athos, asemenea Rahilei, îşi plângea copiii. Şi cine n-ar fi plâns văzând toate aceste grozăvii? Bocetul şi plângerea ajunseră până la cer, când monahii – împreună cu David – spuneau:

„Dumnezeule, venit-au neamurile cele de altă lege în locurile Preacuratei Maicii Tale, întinat-au Biserica Ta cea sfântă, dat-au trupurile cuvioşilor robilor Tăi mâncare păsărilor şi fiarelor, vărsat-au sângele lor ca apa în jurul locaşurilor lor şi nu era cine să-i îngroape. Varsă urgia Ta peste neamurile care Te hulesc şi peste ţările care s-au lepădat de credinţa ortodoxă. Degrab să ne întâmpine pe noi îndurările Tale, căci am sărăcit foarte. Ajută-ne nouă, Dumnezeule Mântuitorul nostru, pentru slava numelui Tău. Doamne, izbăveşte-ne pe noi pentru numele Tău, curăţeşte păcatele noastre ca să nu zică nicicând cei de altă credinţă: Unde este Dumnezeul lor? Şi să vadă ochii noştri răzbunarea lor, pentru că au vărsat sângele robilor Tăi. Iar noi robii Tăi Te vom slăvi, Dumnzeule, în veac şi vom vesti din neam în neam slava Ta, slăvitele mărturisiri şi Predanii ale Sfinţilor Părinţilor noştri”.

Nelegiuitul împărat Mihail Paleologul, care plănuia să vină în Sfântul Munte şi să distrugă Ortodoxia de aici, nu a reuşit, pentru că împărăţia sa a căzut degrab… Într-o expediţie împotriva lui Ioan Duşan, craiul Serbiei, s-a îmbolnăvit, iar în decembrie 1282 a murit în tabăra sa, lângă oraşul Ber, neunit cu Biserica apuseană şi afurisit de cea Răsăriteană.

Fiul său, Andronic Paleologul, care era cu el, din cauza constrângerii poporului, nu îndrăzni să-l îngroape pe tatăl său cu onoruri împărăteşti, ci a poruncit să fie îngropat noaptea într-o mănăstire din apropiere. Văduva lui Mihail, Teodora, a fost nevoită să editeze o enciclică în care face o adevărată mărturisire a credinţei ortodoxe:

„Împărăţia mea – scrie ea – urăşte şi consideră urâciune această lucrare – unirea – care de curând s-a întâmplat în Biserică şi a tulburat-o în întregime… După cum Biserica lui Dumnezeu l-a judecat pe patriarhul Vekkos pentru dogmele sale urâte lui Dumnezeu şi împreună cu el şi pe Melitiniot şi pe Metohiti – cei de un cuget cu el – şi i-a afurisit, astfel şi Împărăţia mea… din toate preferă frica de Dumnezeu şi ascultarea faţă de Biserică, consfinţeşte şi primeşte această hotărâre şi nimeni nu mă va obliga să fac pomeniri pentru sufletul soţului şi domnului meu.”

Pomenirea Mucenicilor care au mărturisit atunci se prăznuieşte împreună cu toţi sfinţii pustnici aghioriţi în prima Duminică după Duminica Tuturor Sfinţilor. În mod deosebit însă se prăznuieşte pomenirea Cuvioşilor Mucenici Iviriţi în Sfânta Mănăstire Iviron şi a Vatopedinilor în Sfânta Mănăstire Vatopedi. De aceea, cu vrednicie şi cu dreptate este ca pomenirea Cuvioşilor noştri Mucenici să se prăznuiască şi în Mănăstirea noastră deosebi… Aceasta au simţit-o şi au vrut-o înşişi fraţii… Şi această dorinţă a lor s-a îndeplinit când cu bunăvoinţa lui Dumnezeu – contrar aşteptărilor – Mănăstirea noastră a trecut de la idioritmie la viaţa chinovială. Atunci a început să se prăznuiască vrednica de cinste pomenire a acestor sfinţi conform dorinţei lor pe care au exprimat-o în rugăciunea lor către Domnul cu puţin timp mai înainte de a muri în văpaie: „Doamne, ridică locaşurile sfinţilor Tăi spre slava Ta şi a noastră pomenire!”.

Turnul unde au mărturisit Sfinţii Cuvioşi Mucenici şi unde a rămas întreagă şi nestricată icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu „Înainte-vestitoarea” s-a păstrat în parte până în 1873. Deoarece turnul acoperea aripa nordică a mănăstirii şi se primejduia să cadă de mulţimea anilor se impunea dărâmarea lui. Dar pentru a fi păstrată pentru totdeauna amintirea nevoinţei martirice a mucenicilor, toţi fraţii Mănăstirii Zografu au hotărât într-un suflet să ridice în acelaşi loc un monument, lucru care s-a şi întâmplat în acelaşi an 1873. Monumentul trebuia să fie sfinţit în ziua serbării pomenirii Mucenicilor. În ajun, după apusul soarelui, a început privegherea de toată noaptea. Noaptea era fără lună şi pe cer se zăreau doar stelele. De jur împrejur împărăţea tăcerea. În timpul slujbei – exact la miezul nopţii – când după întâia Catismă a început să se citească „Viaţa şi martiriul Sfinţilor Mucenici Zografiţi”, deodată, deasupra bisericii s-a arătat un stâlp de foc. Acesta lumina mănăstirea şi toată împrejurimea cu o lumină atât de puternică încât se puteau zări şi cele mai mici lucruri. Acest stâlp minunat a rămas deasupra bisericii pentru 3-4 minute şi apoi s-a mutat din nou pentru câteva minute deasupra monumentului. A început apoi să se înalţe şi, prefăcându-se în formă de cerc, încununa de sus ca o cunună monumentul şi locul unde au fost martirizaţi Sfinţii Mucenici. Această preaslăvită minune a continuat aproximativ 15 minute. Martorii oculari ai acestei minuni au fost părinţii şi fraţii mănăstirii, dar şi mulţi dintre închinători – pustnicii şi locuitorii schiturilor de primprejur care veniseră la Zografu pentru praznic.

Astfel, Atotputernicul Dumnezeu – prin acest semn ceresc arătat deasupra monumentului ce marchează sfântul loc martiric al monahilor mărturisitori în această zi a pomenirii lor – a arătat lămurit tuturor cât de bineplăcută Îi este nevoinţa acestor luptători pentru credinţa cea adevărată şi credincioşia lor faţă de Sfânta Biserică Ortodoxă… Preacurata, Preabinecuvântata, pururea Fecioara, Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, care prin mijlocirea icoanei sale a prevestit pe nevoitorii ei monahi despre năvălirea nepoftiţilor, sălbaticilor şi lui Dumnezeu urâţilor catolici, a mărturisit astfel deosebita ei bunăvoinţă faţă de toţi cei care o cinstesc în chip ortodox şi a arătat cât de urâţi ei şi dumnezeiescului ei Fiu sunt cei care prin foc şi cu săbii şi prin orice fel de siluire propovăduiesc împreună cu credinţa ortodoxă şi ghiveciul nedreptelor lor învăţături şi rătăciri.

(traducere din limba bulgară de monahii Arsenie şi Leontie în Mănăstirea Zografu din cartea „Vieţile sfinţilor bulgari”, Ed. Sf. Mănăstiri a Sf. Mare Mc. Gheorghe – Zografu, Sfântul Munte, 2002, pp. 59-76)

NOTE:

[1] Expediţiile cruciate, care la suprafaţă aveau ca scop eliberarea Locurilor Sfinte din Palestina de barbari, în realitate au fost folosite de către papii Romei pentru îndeplinirea scopurilor lor – să supună Răsăritul ortodox stăpânirii spirituale a Romei. Papalitatea îi întrebuinţa pe cruciaţi pentru a sădi romano-catolicismul în aceste ţări. Clericii catolici au transmis ura lor faţă de Răsăritul ortodox şi cruciaţilor, aşa încât ortodocşii au pătimit de la latinii catolici tot atât de mari stricăciuni câte au suferit mai apoi şi din partea turcilor. Creştinii ortodocşi s-au îngrozit de necinstirile şi profanările pe care le-au făcut cruciaţii în sfintele locaşuri. La căderea Tesalonicului (1185) şi a acestei Cetăţi imperiale (1204), fanatismul latinilor catolici a ajuns la astfel de măsuri că ar fi greu de crezut de către cineva, dacă nu ar fi existat documente apreciabile şi vrednice de crezare care să dovedească răutăţile cruciaţilor.

Conform relatării istoricului grec Nichita Honiatis (sec. XII – XIII) „latinii aruncau la pământ icoanele lui Hristos şi ale Sfinţilor Lui, le călcau în picioare – după ce luau de pe ele podoabele – şi le aruncau la răspântii sau le foloseau pentru întreţinerea focului în loc de lemne. Unii dintre ei se urcau pe Sfânta Masă, dansau deasupra ei, cântând ca nişte barbari…cântări... Unul dintre comandanţi intră cu calul în biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Mirul care izvora din mormântul mucenicului îl scoteau în vase şi oale, îl puneau în tigăi pentru a prăji peştele şi îşi lustruiau cizmele ş.a. În biserică vorbeau cu glas tare, strigau urât, îi prindeau pe credincioşi de gât pentru a întrerupe sfintele cântări, cântau cântări ruşinoase şi lătrau ca nişte câini.” Alţi scriitori bisericeşti din această perioadă, ca mitropolitul Evstratie al Tesalonicului, completează relatările despre urgiile latinilor catolici în Tesalonic.

Căderea Constantinopolului a fost de asemenea însoţită de înfricoşătoare episoade de fanatism religios. Din nou, după mărturia lui Nichita Honiatis, contemporan acestui eveniment, sacrilegiile latinilor catolici au fost incredibile. „Moaştele diferiţilor Sfinţi Mucenici erau împrăştiate în fel de fel de locuri necurate. Cinstitul Trup şi Sânge al lui Hristos îl aruncau şi îl vărsau pe pământ. Luaseră Sfintele Vase pentru întrebuinţarea lor casnică. Preţioasa Sfântă Masă a Bisericii Sfânta Sofia cruciaţii au făcut-o bucăţi şi au împărţit-o între ei… Pretutindeni pe unde treceau cavalerii apuseni făceau urgii nemaiauzite”. Dacă papii au făcut vreodată observaţii asupra siluirilor latinilor catolici în Răsărit, aceasta nu a fost decât o manevră diplomatică din partea lor. În expediţiile lor, papii vedeau o strălucită modalitate de a-şi întări autoritatea lor spirituală şi în Răsărit şi de a catoliciza popoarele ortodoxe de aici.

(După P.I. Maliţki, „Istoria Bisericii creştine”, Sofia, 1932, vol. III, pp. 4-6)

[2] După o tradiţie locală monahii afurisiţi care s-au unit şi au liturghisit cu catolicii au fost îngropaţi într-o peşteră pe ţărmul regiunii ce aparţine Marii Lavre într-un loc ascuns pentru a nu fi văzuţi de oameni. După cum mărturisesc unele relatări vrednice de crezare şi anumite fotografii, până şi astăzi cadavrele lor zac acolo neputrezite şi înnegrite la culoare asemenea cărbunelui, iar feţele lor au o înfăţişare groaznică, demonică, spre înfricoşare şi pildă tuturor celor ce le văd şi spre amintirea apostaziei lor.

[3] În textele evanghelice (Mt. 26:26; Mc. 14:22; Lc. 22:19), ca şi în Epistola Sf. Ap. Pavel către Corinteni (I Cor. 11:23), când Mântuitorul a întemeiat Taina Euharistiei, se întrebuinţează explicit cuvântul „artos” care în greceşte înseamnă „pâine dospită”. Pentru pâinea-azimă în Sfânta Scriptură se întrebuinţează cuvântul „azimon” (Lc. 22:1). Deoarece Cina cea de Taină s-a terminat în noaptea dinspre 13 spre 14 Nissan, în care zi – conform literaturii rabinice – nu se îngăduia a se mânca pâine dospită până la apusul soarelui, la această Cină s-a folosit pâine dospită. În Biserica Ortodoxă şi astăzi, ca întotdeauna de altfel, Taina Euharistiei se săvârşeşte cu pâine dospită.

La început pâinea Dumnezeieştii Euharistii care se folosea în Apus era ca şi în Răsărit pâine normală în componenţa căreia intra şi drojdia. Iezuitul P. Sirmon mărturiseşte că în Apus, ca şi în Răsărit, pâinea era în uz în primele nouă secole şi că Biserica romană a denaturat vechea rânduială în perioada dintre începutul sec. al IX-lea până în prima jumătate a secolului al XI-lea. Întrebuinţarea azimelor la catolici este rezultatul unei influenţe iudaica mai noi.

[4] Protos (gr. πρωτος = primul) se numeşte şeful administrativ bisericesc al mănăstirilor athonite, pe care le administra împreună cu alţi bătrâni de la alte mănăstiri ca „primus inter pares” (primul între egali). În a doua jumătate a secolului XVII, Sfântul Munte era administrat deja de Sinaxa Bătrânilor, iar începând cu secolul XVIII de Sfânta Chinotită (Comunitate) care este constituită din reprezentanţii tuturor mănăstirilor principale ale Sfântului Munte, la număr de 20.

sursa: Război întru cuvânt

Pe data de 29 iunie Papa Benedict a semnat enciclica sociala “Caritas in veritate”, in care apar cateva afirmatii socante pentru progresismul lor. Astfel, Papa crede ca…

“Pentru gestionarea economiei mondiale, pentru asanarea economiilor lovite de criza, pentru prevenirea agravarii crizei si a adancirii deze­chilibrelor, este urgenta infiintarea unei reale Autoritati politice mondiale“. In opinia Suveranului Pontif, aceasta entitate, care ar constitui “un grad superior de organizatie la scara internationala, pentru gestionarea globalizarii”, ar trebui “sa procedeze la o dezirabila dezarmare integrala, la asigurarea securitatii alimentare, la protejarea mediului si la reglarea fluxurilor migratorii”. Totodata, enciclica papala, devenita o traditie in Biserica Catolica de peste un secol, solicita construirea unei ordini sociale care sa se conformeze ordinii morale, “interconectarii dintre sferele morale si sociale, legaturii dintre sferele civile, economice si politice, asa cum se prevede in Carta Natiunilor Unite”. Autoritatea “trebuie sa fie subordonata realizarii binelui comun”, “sa fie recunoscuta de toata lumea si sa se bucure de putere efectiva pentru a fi in masura sa ofere fiecaruia securitate, respect, justitie si drepturi”, se mai spune in text (Cf. Ziua).

Intr-adevar, aceste conceptii sunt identice cu principiile dreptatii sociale de tip social-democrat, cele care au stat la baza marilor “reforme” din sec. XX care au dus la cresterea controlului statal in dauna libertatii persoanelor si comunitatilor. Exemplul cel mai cunoscut si mai revendicat in zilele noastre este New Deal, vestitul program de contracarare a crizei economice din anii ‘30 ai secolului trecut. In zilele noastre, exponentii acestui masiv program similar unuia de mituire electorala a oamenilor amenintati de criza sunt liderii socialisti Barack Obama, Gordon Brown, Lula da Silva, J. M. Barroso, N. Sarkozy precum si ceilalti lideri inregimentati obiectivelor expuse in cadrul ultimului G20 (Cf. Presa Ortodoxa: În galop către falimentul mondial. Explicaţiile reale ale crizei economice).

Dupa cum observa si romano-catolicul Raymond J. de Souza, Papa Benedict pledeaza pentru o masiva redistribuire a averilor, sisteme de asigurari sociale protective, intarirea uniunilor sindicale si, in general, pentru o revigorare a sistemului welfare state din occident (Cf. National Post). Or, acest model social este unul de pura inspiratie socialista, si, mai mult ecat atat, dovedit a fi falimentar si cu efecte sociale perverse de neocolit. Mai mult, pastrand populismul cu caracter religios observat si cu alte ocazii, Papa Benedict afirma ca aceste masuri trebuie luate pentru ca oamenii (de fapt, barbatii si femeile, ca sa fie corect politic) sa nu mai fie tratati ca parti oarecare ale masinariilor economice, ci ca fiinte de demnitate umana deplina si egala. Nobile deziderate! Dar, oare, nu voiau si Marx, Engels si chiar Lenin sa elibereze omul din exploatarea sa de catre om, de alienare, de angoasa de a nu se gasi in ordinea sociala dreapta? Evident, toate masurile preconizate mai sus au nevoie de o interventie statala masiva, si neaparat, organizata la nivel planetar.

Daca pana in acest moment am observat o serie de declaratii si actiuni ale liderilor politici ai marilor puteri care reclamau cat mai fatis instaurarea unui guvern mondial cu principii socialiste, Vaticanul a dat, prin recenta declaratie a Papei Benedict, primul semnal puternic al alinierii depline a institutiilor clericale la construirea acestei ultime utopii. E drept ca semnale ale inhamarii marilor religii la scopurile globaliste (“realizarea unitatii spirituale a tuturor oamenilor“) ale elitelor masonice au curs cu abundenta in ultima vreme (vezi, de pilda: Lucrările Congresului Liderilor Religiilor Mondiale şi Tradiţionale; Religiile, noua ordine si noua criza; Obama – discurs “religios” la Cairo; ”Religiile” – angrenate intens in procesul de legitimare a “guvernarii globale”; Patriarhul ecumenic la Parlamentul european, nota Razboi intru Cuvant), insa declaratia sefului Vaticanului surprinde prin cel putin trei caracteristici generale:

1. Solemnitatea si caracterul oficial si de autoritate al declaratiei. Afirmatiile Papei Benedict au fost facute in cadrul unei enciclice sociale, un document teologic de 150 pagini, finalizat, ni se spune, dupa doi ani si jumatatate de munca. Aceasta este, asadar, parerea oficiala a Bisericii Catolice asupra problemelor cu care se confrunta societatea actuala, stiind prea bine ca papa, in ecleziologia catolica, este capul “Bisericii” si ca afirmatiile sale oficiale pe chestiuni de credinta sunt pretins infailibile. (Dupa cum aflam chiar din Enciclopedia Catolica, o enciclica este in primul rand un document destinat primatilor, arhiepiscopilor si episcopilor Bisericii Universale, precum si credinciosilor, abordand o problema de actualitate pentru a o transa printr-un cuvant de autoritate. Enciclica, acest tip de scrisoare apostolica, dupa cum o caracterizeaza sursa citata, a fost din ce in ce mai folosita in ultimele trei pontificate, reprezenand modul cel mai frecvent mod de luare de atitudine a Vaticanului. In ceea ce priveste caracterul de autoritate dogmatica intrinsec enciclicelor, acestea nu contin in mod automat greutatea unei pronuntari papale ex-catedra si nici a unei autoritati infailibile. Cu toate acestea, Enciclopedia Catolica afirma ca autoritatea infailibila poate decurge din contextul documentului, precum si a tipului de limbaj folosit in enciclica).

Asadar, Papa Benedict a recurs la un instrument pragmatic in a promova conceptiile masonice ale elitelor mondiale in structura Bisericii Catolice. Neriscand o pronuntare ex-cathedra, a ales forma unei enciclice, o forma de prestigiu si autoritate indeajuns de mare pentru a da greutate istorica acestui cuvant papal, lasand insa judecarea caracterului infailibil sa reiasa din tipul de adresare folosit. Asadar, prin Papa Benedict, Biserica Catolica si-a afirmat viziunea categorica a necesitatii instaurarii unei autoritati mondiale politice efective.

2. Caracterul imperativ si concret al instaurarii autoritatii politice mondiale. Liderii politici au fost destul de vagi in declaratiile legate de instaurarea unui guvern mondial, referindu-se la el ca la o necesitate istorica, fara sa insiste insa, mai indeaproape, asupra formei si caracterului pe care ar putea sa il ia. De fapt, guvernul mondial pare a fi, ca altadata comunismul, o stafie care bantuie lumea. Ii lipseste deocamdata caracterul de concretete, de iminenta legica si determinista pe care i-a dat-o un Marx. Dar cine, in timpurile noastre, pare ca isi asuma rolul esential al profetului care sa anunte imperioasa necesitate a nasterii sale? Unul din primele personaje-simbol de talie mondiala (cu exceptia jurnalistilor si liderilor de opinie, a filosofilor si a altor manipulatori de cuvinte) care a dat un raspunsul clar este, iata, papa, un lider ultra-vizibil al unui cult cu peste un bilion de aderenti, aproximativ 1/6 din totalul populatiei si detinand, mai ales, un capital simbolic urias, deci si o posibilitate imensa de a influenta opinia publica mondiala.

Si, spre deosebire de declaratiile vagi ale politicienilor, Papa Benedict nu ezita sa sublinieze si sa puna accentul pe aspectele concrete ale unei astfel de autoritati:

“Pentru gestionarea economiei mondiale, pentru asanarea economiilor lovite de criza, pentru prevenirea agravarii crizei si a adancirii dezechilibrelor, este urgenta infiintarea unei reale Autoritati politice mondiale”… Autoritatea “trebuie sa fie subordonata realizarii binelui comun”, “sa fie recunoscuta de toata lumea si sa se bucure de putere efectiva pentru a fi in masura sa ofere fiecaruia securitate, respect, justitie si drepturi”… Autoritatea va detine de asemenea “capacitatea de a face sa-i fie respectate deciziile de catre diferitele parti“, la fel ca “masurile coordonate adoptate de catre diverse forumuri internationale”.

Practic, in enciclica intitulata “Caritas in veritate”, Papa Benedict se refera la instaurarea unui stat mondial efectiv, cu putere reala de coercitie. Caci ce poate insemna “capacitatea de a face sa-i fie respectate deciziile” decat ca aceasta autoritate politica mondiala va detine puterea coercitiva de a-si pune in aplicare scopurile?

3. Autoritatea mondiala nu este nici ONU, nici UE, ci o entitate politica noua. Avand in vedere faptul ca acestei autoritati i se cere, de catre Papa Benedict, sa aiba putere reala, de coercitie, ca mecanism de aplicare a deciziilor sale, reiese ca ea va fi diferita de Organizatia Natiunilor Unite si de Uniunea Europeana, o entitate politica dotata cu toate caracteristice suveranitatii statale. ONU este o organizatie care intruneste toate statele lumii, dar care nu are deloc instrumentele necesare implementarii deciziilor sale. Rezolutiile sale nu au caracter de drept international, de facto, fiind incalcate cu usurinta de membrii sai.

Spre deosebire de ONU, UE, construita in alta filosofie si cu alte metode, a reusit sa aglutineze statele europene si sa le inghita intr-o mreaja a reglementarilor si institutiilor supra-statale care le-a golit de suveranitate nationala efectiva. Reglementarile europene, care au in multe cazuri un caracter totalitar (in sensul unei reglementari exhaustive asupra tuturor aspectelor vietii politice, sociale, culturale, economice) se aplica obligatoriu in statele membre. Ceea ce lipseste insa deocamdata Uniunii Europene este capacitatea de cuprindere mondiala (fatalmente, oricat s-ar largi, Europa este doar Europa) si latura puternic coercitiva, adica existenta acelei politii si acelei armate care sa completeze caracterul de supra-stat si sa confere aurei totalitare si latura politieneasca. In orice caz, latura politieneasca este in plina constructie si in U.E.

In enciclica papala de fata, observam ca se vorbeste special de o entitate politica ce va fi caracterizata prin 1) cuprinderea mondiala si 2) prin existenta unei forte coercitive care sa garanteze ca nu va fi niciun loc autonom si indepenent de autoritatea mondiala pe acest sarman glob pamantesc.

Contextul in care a fost data publicitatii aceasta enciclica este si el foarte important.

Am analizat recent semnificatia ultimului G20, institutie de intrunire si de luat decizii globale (care a depasit in importanta mai vechiul G8, forma restransa de intrunire a unor mari puteri si al carui deces oficial este pe cale de a fi anuntat), memorabil pentru predica antihristica tinuta de primul mininstru Gordon Brown nicaieri altundeva decat in Catedrala Saint Paul. Atunci s-au evidentiat obiectivele trasate de elita mondiala: schitarea unei structuri de control financiar globale, a unei monezi mondiale si a unei banci mondiale. Discursul lui G. Brown a venit sa completeze aceasta schita a noii ordini mondiale prin conferirea unei doctrine de tip nou, neintalnit in ideologiile progresist-utopice de pana acum (caracterizate de materialism stiintific) – o interpretare hiliasta si sincretista a preceptelor evanghelice. Un socialism religios, adica.

Ei bine, enciclica Papei vine sa aprobe aceasta viziune si chiar sa puncteze mai departe de ambitiile devoalate pana acum de liderii mondiali. Acest lucru va da un imbold ideologic puternic urmatoarei intruniri G20, care va avea loc in aceasta toamna. Pe de alta parte, asistam la reconfigurari ale relatiilor de tip diplomatic intre statele lumii dar si intre marile confesiuni crestine.

In ceea ce priveste politica internationala, asistam de la trecerea de la un model confrontational, competitional, la unul al “armoniei si bunei intelegeri intre state si popoare”. Astfel, de la etapa razboiului rece de pe vremea comunismului, trecand prin etapa devalmasiei globale si a “jandarmului mondial SUA” (dar si a modelului tip UE, foarte apropiat de doctrina Obama), am ajuns la o etapa care este doar schitata, deocamdata: aceea a consensului global intre toate puterile lumii obtinut prin evolutia spectaculoasa si charismatica a unui lider “providential” (gen Obama).

Astfel, chiar in aceste zile a avut loc vizita presedintelui american Barack Obama in Rusia. Intrebat fiind de un jurnalist cu privire la doctrina Obama asupra politicii extrene americane, liderul american a creionat noua imagine pe care SUA vrea sa si-o imprime lumii, strans legata de stilul acestui personaj-cheie in dezvoltarea noii ordini mondiale: astfel, SUA ar deveni nu o forta hegemonica (cum a fost jocul propagandistic din timpul mandatului Bush), ci un catalizator, prin negociere, al noilor puteri mondiale (Rusia, China, India etc.) pentru a indeplini, impreuna, aceleasi obiective politice: combaterea incalzirii globale, combaterea terorismului (obiectiv asumat si de UE), combaterea crizei economice (fiind aratata cu degetul libertatea economica) precum si alte “combateri” care necesita, nu-i asa, abdicarea de la libertatile civile, de la suveranitatea nationala si de la relatiile economice libere de control.

Mai mult, Obama a vorbit despre resetarea relatiilor dintre SUA si Rusia, ceea ce ar marca un eveniment istoric. Practic, daca pana acum, de bine de rau, elitele mondiale dadeau impresia unei bipolaritati (razboiul rece), sau multipolaritati (situatia incerta dupa anii ‘90, cu SUA, de o parte, Rusia de cealalta, China, Japonia, India, Brazilia, undeva intr-o zona gri si UE ca entitate mondiala “model”, aflata totusi in siajul SUA), de acum toate se inscriu, asumat si oficial, pe acelasi drum “istoric”: al intemeierii noii ordini mondiale, sau al autoritatii mondiale “reale”. Undeva, in margine, exista “baietii rai” ai acestei povesti propagandistice de amploare: Iranul, Coreea de Nord si “teroristii” din muntii Pakistanului.

Paralel cu aceste reconfigurari de politica externa, are loc o reconfigurare a relatiilor dintre Biserica Ortodoxa si “Biserica” romano-catolica. De fapt, o reconfigurare are loc chiar in cadrul Bisericii Ortodoxe. Odata cu noul patriarh Kirill al Rusiei, exista semnale tot mai puternice de apropiere si re-negociere intre Patriarhia Moscovei si cea a Constantinopolului. Finalitatea acestor apropieri rezida in organizarea Marelui Sinod Pan-Ortodox ale carui auspicii se anunta deja a fi catastrofale pentru ortodoxie prin obiectivele reformatoare si moderniste asumate. In mod cert, intai-statatorii ortodocsi, cum au si aratat, de altfel, in precedenta intrunire pan-ortodoxa, vor gira, la randul lor, crearea autoritatii mondiale politice, reale si cu putere efectiva de aplicare a deciziilor…

Vechile neintelegeri, asadar, intre patriarhatele ortodoxe, se vor a fi rapid rezolvate, de aceea una din temele pe care s-a discutat inainte de Marele Sinod a fost legat chiar de starea canonica a diasporei ortodoxe, teren pe care au izbucnit mai multe conflicte intre Constantinopol si Moscova. Se cauta, asadar, rezolvarea problemelor ce tin de interesele si puterea fiecarui scaun patriarhal.

Pe de alta parte, relatiile dintre diferitele patriarhii ortodoxe si Vatican se incalzesc pe zi ce trece. Fara sa mai punem la socoteala Constantinopolul, al carui patriarh este un obisnuit al messelor catolice, exista semnale puternice de prietenie care au fost emise catre Vatican de catre patriarhiile sau capitalele din Rusia, Romania, Ucraina si Bielorusia. Atat de institutiile politice cat si de institutiile ecleziastice. Practic,vizite dipomatice au fost inregistrate, in ultimii doi ani, de catre aproape toti sefii de stat respectivi, fiecare vizita soldandu-se si cu o invitatie adresata Papei de a vizita tarile in cauza. Invitatiile au fost reiterate uneori de institutiile clericale autohtone. Recent, si Moscova a inceput sa se apropie de Vatican la nivel de stat. La noi in tara, relatiile cu Vaticanul au fost punctate in mod deosebit, datorita faptului ca s-au celebrat 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al Doilea. Ambasadorul roman de la Vatican a aratat ca este posibila inclusiv o vizita a Papei Benedict in Romania, undeva in a doua parte a anului 2009.

Biserica Ortodoxa Rusa s-a apropiat si ea puternic de Vatican, motivand (motivatie ce se regaseste si in justificarile ecumenismelor facute de patriarhul nostru) colaborarea cu catolicii prin necesitatea combaterii secularismului si imoralitatii. Dar acest lucru inseamna ca Biserica Ortodoxa nu este Biserica deplina, de vreme ce are nevoie de instrumente precum ecumenismul si de relatii cu ereticii pentru a da marturia evanghelica lumii. Este o mare amagire si inselare, care, din pacate, are succes la multi oameni de buna credinta dar naivi, a spune ca, pentru a combate unele flageluri, e nevoie sa alegem un rau mai mic, anume acela al unirii cu ereticii. De fapt, asistam la aceeasi logica a sistemului care lucreaza la doua maini: pe de o parte avem amenintarea, raul (terorismul, secularismul), pe de alta avem iesirea, solutia (suspendarea libertatilor civile, totalitarismul, si ecumenismul, sau unitatea intru minciuna dintre religii).

Iata asadar cateva din implicatiile enciclicei sociale a Papei Benedict, precum si contextul politic international si confesional in care a aparut aceasta. Clamarea papala a unei autoritati mondiale “reale si efective” are loc intr-un context de schimbare a paradigmei politicii internationale de la una de tip competitional la una de tip consensual, resuscitata de un lider charismatic, si intr-un context de reconfigurare a relatiilor interne ale Bisericii Ortodoxe suprapuse peste o apropiere tot mai accelerata de Vatican.

Elitele mondiale, politice si clericale, vorbesc necontenit si obsesiv de pace, intelegere si justitie sociala. Lumea a intrat intr-o febrila pregatire, politica si “spirituala”. O pregatire a celui asteptat, a celui care va reprezenta solutia intruparii acestor idealuri utopice care, nu-i asa, promit instaurarea Raiului pe pamant. Pregatire pentru cine? Autoritate mondiala pregatita pentru cine?

Ioan Bucur

Sursa: Război întru cuvânt

Parintele Rafail Noica despre Filioque si Biserica

“(…) Aş zice în primul rând că trebuie să gândim personal, şi nu obiectiv... Ca să răspund celui care a trecut prin yoga, prin “Biserica” Unită şi, revenind, cum a zis frumos, “acasă”, la Ortodoxie. Cuvântul ăsta l-am auzit de la atâţia apuseni (…) – vedeţi şi în viaţa Sfântului Seraphim Rose - atâţia, venind la Ortodoxie, au simţit că au revenit acasă. Pentru mine, care am trecut prin protestantism, era oarecum firesc, că doar mă născusem în Ortodoxie, eram botezat ortodox. Dar aceştia, care de o mie de ani nu cunoscuseră Ortodoxia, cum de au revenit acasă? Asta nu făcea decât să mă întărească în ceea ce trăisem eu revenind la Ortodoxie: Ortodoxia nu este o altă Biserică sau una mai desăvărşită… sau cea mai desăvârşită; este firea omului! Adevărat înţeleasă, Ortodoxia este revenirea acasă.

(…) Tainele – ne zic Sfinţii Părinţi – sunt numai în Biserică. Şi aş vrea să se înţeleagă lucrul ăsta mai deplin. Când văd în tot felul de contexte secvenţa [sintagma] asta: „Biserică creştin-ortodoxă“ este, nu ştiu cum să zic, triplu pleonasm sau dublu pleonasm. Adică cele trei sunt sinonime: dacă e Biserică, nu poate fi decât creştină; dacă e creştinism, numai ortodox. Tot restul este o deformare.

Însă tare aş vrea să se citească mai mult cărţulia aia a lui Homiakov, care s’a tipărit aicea, la Alba Iulia, pe care am recomandat-o şi altcândva, greu de înţeles pentru gândirea noastră obiectivă şi nepersonală, însă aş vrea să se citească mai mult, şi să dea Dumnezeu să se înţeleagă mai adânc. Homiakov zice lucru foarte important acolo: noi putem judeca înăuntrul Bisericii noastre, cu criteriile pe care ni le-a dat Domnul şi pe care ni le dă Biserica, dar nu putem judeca în afara Bisericii.

Ştim, dacă avem credinţa în Biserică şi în Sfinţii Părinţi – Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, şi în Sfinţii Părinţi ai ei, şi Sinoade – că în afara Bisericii nu sunt Taine, dar asta nu înseamnă că ştiu că nimeni din afară nu se poate mântui, fiindcă eu nu ştiu ce poate şi ce nu poate Dumnezeu în afara Bisericii. Că altfel ce s-a întâmplat cu cei dinainte de Hristos? Melchisedec, marele preot care slujea lui Dumnezeu, după al cărui cin este Însuşi Hristos – nu că Melchisedec este după cinul preoţiei lui Hristos, ci preoţia lui Hristos, Mesia, Dumnezeu întrupat, este după cinul lui Melchisedec! - cine l-a botezat pe Melchisedec, cine l-a hirotonit? Nu ştiu ce poate face Dumnezeu şi ce nu poate – Dumnezeu văd că îşi îngăduie să nu poată ceea ce nu vreau eu, şi cu mine nu poate. De ce? Fiindcă nu vreau eu. […]

Noi nu ştim ce poate Dumnezeu în afară; şi când Părinţii zic că în afara Bisericii nu este Taină şi că Mântuire nu este cu putinţă, totuşi trebuie să gândim şi să înţelegem nu într-un sens… obiectiv, ca un obiect, care se aplică, precum o lege, absolut pretutindenea, ci trebuie să înţelegem totuşi că Dumnezeu este Persoană, că Dumnezeu este Dumnezeul tuturor oamenilor, oricine ar fi, şi că, pe de o parte, El nu lasă să se nască oameni pe pământ fiindcă… n-are surcele ca să aprindă focul în iad – şi atunci i-ar trebui suflete de om - dar ce face Dumnezeu dincolo de Biserică nu e de competenţa noastră să judecăm. Sau cum spunea cineva în Apus, „noi ştim unde este Biserica, dar nu ştim unde nu este” - şi cuvântul ăsta trebuie înţeles drept. Ce vrea să zică este: „eu ştiu unde să găsesc Tainele fără greş, dar ce poate sau nu poate Dumnezeu în alte condiţii - nu mă pronunţ; dar nu acolo caut eu“. (…)

Filioque este foarte subtil, fiindcă reprezintă o culme [a ratacirii, conform finalului, n.n.] greu de înţeles majorităţii. Dacă nu l-am fi avut pe părintele Sofronie nu ştiu ce aş fi înţeles din asta. Filioque reprezintă un punct infinitezimal de unde începe o răscruce, o despărţire de drumuri, radical diferite. În ce sens?

O istorie întreagă omul a încercat să caute pe Dumnezeu, şi sunt mai multe lucruri pe care greu le-a înţeles, dar mai cu precădere Persoana. Persoana s’a confundat cu individul. […] Zicea Părintele Sofronie că tot ce este păgânism se diferenţiază de Biserică prin…[raportarea la…] Persoană. Persoana este linia de despărţire. Acelaşi lucru desparte Biserica de erezii: Persoana. […]

Filosofia omului nu trebuie să pună deasupra Persoanei, Generalul sau Randuiala sau ceva obiectiv sau ceva abstract. Nu Omenirea trăieşte, ci omul; nu Dumnezeirea trăieşte, ci Tatăl, şi Fiul, şi Duhul Sfânt, ca Persoane. Cu Filioque, esenţa certei între Biserică şi Roma este… Filioque, pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba: în crezul catolic s-a adăugat, la partea Duhului Sfânt, „şi întru Duhul Sfânt Carele din Tatăl şi din Fiul purcede” – ceea ce, pe de-o parte, nu avem în Scriptură, Hristos zice că purcede din Tatăl, pe de altă parte, iarăşi, experienţa Părinţilor care au ajuns la trăirea dogmatică, la viziunea Luminii şi aşa mai departe, şi pentru care formulele astea nu erau formule abstracte, ci o viaţă pe care o trăiau şi vibra în ei, şi căreia, în Sinoadele lor, au încercat să îi dea o expresie în graiul ăsta sărac omenesc, grai lumesc în care au încercat să exprime cele vecinice şi, până la urmă, inexprimabile.

[…] Cu Filioque, cu purcederea Duhului din Tatal si din Fiul, trebuie să înţelegem ce-i purcedere. Fiindcă tot catolicismul este cel care confundă între trimitere şi purcedere, cum am văzut în diferite articole teologice de-ale lor, cum că dacă Fiul trimite pe Duhul Sfânt, deci Duhul purcede de la Fiul. Atuncea “purcede” si de la Maica Domnului, si de la sfinti? (…) Dar nu-i asta. A purcede, in Treime, este echivalent, pentru Fiul, cu a naste. Pentru Fiul avem ceva ce Descoperirea dumnezeiască o numeşte “naştere” [din Tatăl, n.n.] şi de-aia Îl numim Fiu. Există o analogie oarecare între Naşterea Fiului cea mai înainte de veci şi naşterea noastră în trup. Şi noi ne numim “fii” sau”fiice”, fiindcă [ne] naştem. Pentru Duhul Sfânt n-avem analogie în experienţa noastră şi n-avem nici expresie pentru felul Lui de a fiinţa în vecinicie, nici pentru El. (…) Tatăl Îi este Duhului nu Tată, [ci] îi este… Purcezător; ce-o fi insemnand asta? Dar aşa cum Fiul [Se] naşte din Tatăl, aşa Duhul purcede din Tatăl; şi cum Fiul nu poate naşte – o naştere nu se poate din două mame sau doi taţi… (…) În ale Duhului, unde nu este nevoie de această lege a geneticii, Se naşte numai dintr-o Persoană… Şi aşa cum Naşterea este dintru O Persoană, tot aşa purcederea este dintru O Persoană. (…)

Dacă Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din Fiul [cum zic catolicii, n.n.]… şi dogmaticienii Bisericii au reproşat Romei: păi, cum, din două Principii? (…) Şi catolicismul răspunde: Nu din două Principii, ci ca dintr-Un singur Principiu – din Tatăl şi din Fiul. Care-i principiul comun Tatălui şi Fiului? Esenţa. Dumnezeirea. Deci Duhul Sfânt purcede din “Dumnezeire” şi nu din Dumnezeu-Persoana Tatălui? Iarăşi picăm în impersonalism. (…)

Dacă din Dumnezeirea - aş zice, impersonală – [ar] purcede Duhul, după cum ziceam, ne întoarcem iarăşi pe linia gândirii impersonale, şi este primul pas de la culmea dogmelor înapoi în gândirea păgână, gândirea asta întunecată, în care nu este urmă de mântuire şi care [se] termină cu iadul. Înţeleg acuma Filioque concretizând în sine, potenţial, toate ereziile care au fost, ba şi toate rătăcirile păgânismului, de la căderea lui Adam, pe linia lui Cain şi până astăzi. Aşa că Filioque nu este un lucru mic şi nu este o joacă, este culmea tuturor rătăcirilor – într-un singur cuvânt“.

(Extras din conferinţa: “Cuvântul prorocesc şi experienţa harului“, Alba-Iulia, 15 noiembrie 2007, folosind partial transcrierea de aici).

Sursa: Razboi intru cuvânt

În luna Aprilie 2009, la o sinaxă bisericească ţinută în oraşul grecesc Volos, s’a alcătuit următoarea “Mărturisire de credinţă” împotriva ecumenismului, după modelul acelor mărturisiri de credinţă din trecut pe care Biserica le-a dat atunci când s-a confruntat cu o erezie.

Până acum (la începutul lunii Iunie), Mărturisirea a fost iscălită de 4 mitropoliţi, 39 de egumeni, stareţi, ieromonahi şi monahi din Sfântul Munte, 11 egumeni, 9 arhimandriţi, 9 protoierei, 11 preoţi parohi şi 22 de intelectuali (teologi, profesori etc.) greci. Lista actualizată de semnături poate fi urmărită aici: http://www.impantokratoros.gr/ABF82395.el.aspx

P.S. Circulă de câteva zile pe internet o altă versiune a acestui text. Fără să caute a o defăima sau să aibe pretenţia că e mai bună, traducerea de faţă, realizată independent, încearcă să redea textul Mărturisirii mai potrivit graiului bisericesc.

***

MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ

împotriva ecumenismului

Dată la Sinaxa dreptslăvitorilor preoţi şi monahi din Volos (Grecia) în Aprilie 2009

Cei dintre noi care, prin harul lui Dumnezeu, am crescut în dogmele cele bine-cinstitoare şi urmăm întru toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească, credem că:

Singura cale de mântuire a oamenilor[1] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, ce rămân în Trupul Său, Sfânta Biserică. Hristos este singura şi adevărata Lumină[2]; nu sânt alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care să ne mântuiască: „Şi nu este întru nimeni altul mântuirea, căci nu este subt cer nici un alt nume dat între oameni, întru carele trebuie să ne mântuim noi.”[3] Toate celelalte credinţe, toate religiile care nesocotesc şi nu mărturisesc că Hristos „au venit în trup”[4] sânt plăsmuiri omeneşti şi lucrări ale Diavolului,[5] care nu duc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi înşală pe oameni şi îi duc la pieire. Fiind Creştini ce credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu orice altă credinţă, nici măcar cu aşa-zisele religii monotheiste, Iudaismul şi Mahomedanismul, care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica cea întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas tare şi neclintită în mântuitorul adevăr învăţat de Hristos, predanisit de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Ea nu s’a plecat sub cumplitele prigoane ale Iudeilor, mai întâi, şi mai apoi ale idolatrilor, din întâiile trei veacuri; a adus o mulţime de mucenici şi a ieşit biruitoare, dovedindu-şi astfel obârşia dumnezeiască. După cum minunat a spus Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Nimic nu e mai puternic ca Biserica… dacă te lupţi cu un om, biruieşti sau eşti biruit; de te lupţi însă împotriva Bisericii, nu-i cu putinţă să câştigi, căci Dumnezeu e mai tare decât toate.”[6]

După încetarea prigoanelor şi biruinţa Bisericii asupra vrăjmaşilor săi din afară – adică asupra Iudeilor şi idolatrilor – vrăjmaşii din lăuntru ai Bisericii au început să se înmulţească şi să se întărească. O felurime de erezii s’au ivit, căutând să supună şi să măsluiască credinţa înmânată, încât credincioşii să se zăpăcească şi credinţa lor în Evanghelie şi predanii să slăbească. Arătând starea de fapt din Biserică ce ţinea de peste patruzeci de ani – chiar şi administrativ – pricinuită de erezia lui Arie, Marele Vasilie spunea: „Dogmele Părinţilor s’au nesocotit cu totul, apostoleştile predanii s’au vestejit, născocirile celor noi se urmează în biserici; pentru aceasta, oamenii s’au făcut cuvântători meşteşugiţi în loc să fie cuvântători-de-Dumnezeu; înţelepciunea lumii pare să dea la o parte lauda în Cruce. Păstorii sânt izgoniţi şi în locul lor se pun lupi grei, care sfâşie turma lui Hristos.”[7]

Ce s’a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile – s’a întâmplat şi cu cei din lăuntru – ereziile. Prin mari şi luminaţi Sfinţi Părinţi, Biserica a lămurit şi a întărit credinţa dreptslăvitoare, prin hotărârile Sinoadelor Locale şi Ecumenice în privinţa anumitor învăţături îndoielnice, cu împreună-glăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) în toate cele ale credinţei. Sântem, aşadar, în afara primejdiei de a greşi când urmăm Sfinţilor Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „urmând Sfinţilor Părinţilor noştri” şi „neschimbând hotarele aşezate de Părinţii noştri” se fac o linie dreaptă, neclintită, şi o chezăşie pentru credinţa şi felul dreptslăvitor de viaţă. Astfel, poziţiile de căpătâi ale Mărturisirii noastre sânt următoarele:

1. Ţinem, fără schimbare şi fără clintire, toate cele statornicite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate cele primite de aceştia şi osândim toate cele osândite de aceştia; încă, ne ferim de părtăşia cu cei ce înnoiesc în cele ale credinţei. Nici nu adăugăm, nici nu înlăturăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Aşa cum de-Dumnezeu-purtătorul Sfânt Ignatie al Antiohiei scria în epistolia sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Oricine grăieşte împotriva celor ce s’au hotărât – chiar de ar fi vrednic crezării, chiar de ar posti, chiar de s’ar păzi în feciorie, chiar de ar face semne, să îţi fie ca un lup în blană de oaie, ce caută stricarea oilor.” Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel „oricine va binevesti vouă afară de ceea ce aţi luat, anáthema să fie,” observă că Apostolul „n’a zis «de vă va vesti ceva potrivnic» sau «de va răsturna toate», ci «chiar de vă va binevesti şi cel mai mic lucru care nu vi s’a predanisit, chiar de vi-l va şopti doar, anathema să fie».”[8] Cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic, vestind clerului Constantinopolei hotărârile sale împotriva iconoclaştilor, scria: „Am urmat predaniei Bisericii Soborniceşti, şi n’am făcut nici o înlăturare sau prisosinţă, ci, învăţaţi fiind în chip apostolicesc, ţinem predaniile ce le-am primit, cinstind şi primind toate cele primite de Sfânta Biserică Sobornicească din anii cei dintâi, nescrise şi scrise… căci adevărata şi dreapta judecată a Bisericii nu îngăduie înnoiri în lăuntrul său, nici încercări de a înlătura ceva. Urmând, aşadar, legile Părinţilor noştri, primind harul Duhului celui Unul, am păzit după cuviinţă, fără înnoiri sau scăderi, toate cele ale Bisericii.”[9]

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade, şi noi lepădăm şi anathematizăm toate ereziile ivite de-a lungul istoriei Bisericii. Din vechile erezii care au dăinuit până astăzi, osândim Arianismul (ce dăinuieşte în mincinoşii Martori ai lui Iehova) şi Monofizitismul – forma extremă a lui Evtíhie şi cea mai moderată a lui Sevír şi Dioscór – potrivit hotărârilor celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic de la Halkidón (Calcedon) şi hristologiei marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli precum Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, Marele Fotie şi din cântările noastre liturgice.

2. Proclamăm că Papismul este pântecele ereziilor şi rătăcirilor. Învăţătura lui „Filioque” – adică purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul – este potrivnică tuturor celor învăţate despre Sfântul Duh de Însuşi Hristos. Întreaga ceată a Părinţilor, în Sinoade şi în parte, socoteşte Papismul o erezie deoarece, în afară de Filioque, a zămislit o sumedenie de alte rătăciri, precum întâietatea (primatul) şi negreşelnicia (infailibilitatea) Papei, azimile (pâinea nedospită), focul curăţitor (Purgatoriul), neprihănita zămislire (imaculata concepţie) a Născătoarei-de-Dumnezeu, harul zidit (graţia creată), cumpărarea iertării (indulgenţele)… a schimbat aproape toate învăţăturile şi obiceiurile în privinţa botezului, mirungerii, dumnezeieştii împărtăşiri şi a celorlalte Taine, şi a prefăcut Biserica într’un stat secular.

Papismul din zilele noastre s’a abătut şi mai mult decât Papismul medieval de la învăţătura Bisericii, până într’acolo că a ajuns să nu mai aibă nici o legătură cu vechea Biserică Apuseană. A adus o puzderie de noi exagerări în „Mariologia” sa, precum învăţătura că Născătoarea-de-Dumnezeu este împreună-răscumpărătoare (coredemptrix) a neamului omenesc. A întărit „Mişcarea harismatică” a grupurilor Penticostale (aşa-zis adunate în Duh). A primit alte înnoiri aduse dumnezeieştii închinări, precum dansuri şi instrumente muzicale. A scurtat şi, în esenţă, a distrus Dumnezeiasca Liturghie. În ce priveşte ecumenismul, a pus temeliile unei pan-religii la Conciliul al Doilea de la Vatican, prin recunoaşterea „vieţii duhovniceşti” a oamenilor de alte credinţe. Minimalismul dogmatic a dus la o înmicşorare a cerinţelor etice, plecând de la legătura dintre dogmă şi etică (morală), ale cărei urmări sânt căderile etice ale unor clerici de frunte şi creşterea abaterilor etice, precum homosexualitatea şi pedofilia, în rândul clericilor.[10] Continuând susţinerea „Uniei” – acea caricatură de Orthodoxie, cu care îi înşală şi atrage pe credincioşi – Papismul zădărniceşte dialogul şi îşi contrazice aşa-zisa dorinţă sinceră de unire.

Îndeobşte vorbind, în Papism s’a petrecut o schimbare adâncă şi o întoarcere spre Protestantism după Conciliul al Doilea de la Vatican, ajungându-se chiar la înfierea feluritor mişcări „duhovniceşti” ale „Noului Veac” („New Age”).

Potrivit Sfântului Simeon al Thessalonicului, Mistagogul, Papismul a pricinuit mai multă vătămare Bisericii decât toate ereziile şi schismele la un loc. Noi, Dreptslăvitorii, avem părtăşie cu Papii de dinaintea Schismei şi îi pomenim pe mulţi ca sfinţi. Papii de după Schismă sânt eretici; au încetat să mai fie urmaşi ai Scaunului Romei; nu mai au succesiune apostolească, deoarece nu mai au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Pentru aceasta, cu fiecare astfel de Papă, „nu doar că nu avem părtăşie, ci îl şi numim eretic.” Din pricina hulei lor împotriva Sfântului Duh, prin învăţătura lui Filioque, au pierdut Sfântul Duh şi, astfel, toate ale lor sânt lipsite de har. Nici una din Tainele lor nu este lucrătoare, după Sfântul Simeon. „Înnoitorii, dară, hulesc şi se depărtează cu totul de Duh, hulind împotriva Duhului Sfânt, prin urmare toate ale lor sânt fără har, încât au siluit şi au înjosit harul Duhului… de aceea Sfântul Duh nu este printre ei şi nu este nimic duhovnicesc la ei, căci toate ale lor sânt noi şi stricate şi protivnice dumnezeieştii predanii.”[11]

3. Aceleaşi lucruri se aplică într’o măsură şi mai mare Protestantismului, care, ca odraslă a Papismului, a moştenit multe erezii, dar a şi adăugat mult mai multe. A lepădat predania, primind doar Sfânta Scriptură (Sola Scriptura), pe care o şi tâlcuieşte greşit; a desfiinţat preoţia ca un har tainic aparte, precum şi cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; a defăimat-o pe Preasfânta Maică Născătoare-de-Dumnezeu; a lepădat monahismul; dintre Sfintele Taine, primeşte doar botezul şi dumnezeiasca împărtăşire, dar schimbând învăţătura şi obiceiul Bisericii în ce le priveşte; învaţă deplina înainte-rânduire (predestinarea) (Calvinismul) şi îndreptăţirea doar prin credinţă. Şi încă, latura mai „progresistă” a adus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor – ce sânt primiţi chiar şi la preoţie. Însă, mai presus de toate, duce lipsă de eclesiologie, căci înţelesul de Biserică potrivit Predaniei Dreptslăvitoare nu există la ei.

4. Singura cale prin care părtăşia noastră cu ereticii poate fi refăcută este dacă aceştia se vor lepăda de rătăcirile lor şi se vor pocăi, ca să poată fi o adevărată unire şi pace: o unire în Adevăr, şi nu în rătăcire şi erezie. Pentru aducerea ereticilor în Biserică, scumpătatea canonică cere ca aceştia să fie primiţi prin botez. „Botezul” lor de dinainte, săvârşit în afara Bisericii fără întreita afundare şi ridicare a omului ce se botează în apă anume sfinţită, săvârşit de un preot neorthodox, nu este nicidecum un botez. Lipseşte harul Sfântului Duh (Care nu rămâne în schisme şi erezii) şi, pentru aceasta, nu avem nimic care să ne unească laolaltă, după cum arată Marele Vasilie: „Cât despre cei ce s’au depărtat de Biserică, aceştia nu mai au harul Sfântul Duh asupra lor, căci curgerea sa a încetat pentru cei ce au încetat a avea urmarea (apostolicească)… Cât despre cei ce s’au rupt, care acum au ajuns mireni, nu mai au putere nici să boteze, nici să hirotonească prin punerea mâinilor, fiind de acum neputincioşi să dea harul Sfântului Duh, din care au căzut.”[12]

De aceea, noua încercare a ecumeniştilor de a ne face să credem că avem acelaşi botez cu ereticii este neîntemeiată şi şubredă, ca şi afirmaţia că prin această inexistentă unime de botez se poate susţine unimea Bisericii, despre care se zice că ar fi oriunde este botez.[13] Omul intră însă în Biserică şi se face mădular al ei nu prin orice botez, ci doar prin acel un singur botez, săvârşit întocmai pretutindeni şi de preoţi ce au preoţia Bisericii.

5. Câtă vreme ereticii vor stărui în rătăcirea lor, ne vom feri de părtăşia cu dânşii, îndeosebi la rugăciuni împreună. Sfintele canoane, în întregime, opresc nu doar împreună-slujirea şi rugăciunea laolaltă în biserici (cu ereticii), ci chiar şi rugăciunile împreună în locuri osebite de biserici. Poziţia neîngăduitoare a Bisericii faţă de eretici izvorăşte din dragoste adevărată şi grijă nemincinoasă pentru mântuirea lor, şi din grijă pastorală ca turma credincioşilor să nu fie cuprinsă de erezii. Tot cel ce iubeşte, vădeşte adevărul şi nu lasă pe celălalt în minciună; altminteri, orice dragoste şi înţelegere cu el ar fi doar măsluită şi mincinoasă. Sânt războaie bune şi păci rele. „…căci mai vrednic de laudă e un război decât o pace care ne desparte de Dumnezeu,” spune Sfântul Grigorie de-Dumnezeu-Cuvântătorul.[14] Iar Sfântul Ioan Gură-de-Aur ne povăţuieşte: „De vei vedea defăimată buna-cinstire, să nu alegi împăcarea în locul adevărului, ci să stai neclintit până la moarte… fără să trădezi nicicum adevărul.” Iar în alt loc, ne povăţuieşte cu tărie: „Să nu recunoşti nici o dogmă în afara celor legiuite, sub chipul dragostei.”[15] Această poziţie a Părinţilor a fost ţinută şi de marele apărător şi mărturisitor al credinţei dreptslăvitoare împotriva Latinilor, Sfântul Marcu al Efesului, care îşi încheia mărturisirea sa de credinţă de la Florenţa cu următoarele cuvinte: „Toţi dascălii Bisericii, toate soboarele şi toate dumnezeieştile scripturi ne îndeamnă să ne ţinem departe de cei cu alte credinţe şi să ne ferim de la părtăşia cu dânşii. Ar trebui, dar, să nesocotesc toate acestea şi să urmez celor ce caută unirea în chipul unei păci plăsmuite? Celor ce au măsluit sfinţitul şi dumnezeiescul Simvol (Crezul) şi l-au adus pe Fiul ca a doua pricină a Sfântului Duh? (…) Să nu fie nouă aşa, o, bunule Mângâietor, şi să nu cad vreodată în gânduri necuviincioase, ci, urmând învăţăturii Tale şi fericiţilor ce s’au însuflat de la Tine, să mă alătur Părinţilor, aducând, dacă nimic altceva, măcar atât: bună-cinstire.”[16]

6. Până la începuturile veacului al 20-lea, Biserica a avut o poziţie statornică şi neclintită de lepădare şi osândire a tuturor ereziilor, după cum se zice limpede în Sinodiconul Dreptei-slăviri, ce se rosteşte în Duminica Orthodoxiei. Ereziile şi ereticii sânt anathematizaţi, fiecare în chip anume; mai mult, pentru a nu lăsa prilej la ceva să scape de sub anathemă, la sfârşitul slujbei se află o anathemă obştească: „Tuturor ereticilor, anathema.”

Din nefericire, această poziţie statornică, neclintită şi credincioasă a Bisericii a început, o dată cu cei dintâi ani ai veacului al 20-lea, să fie treptat părăsită, după enciclica dată de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către toate bisericile lui Hristos,” care, pentru întâia dată, a înfăţişat oficial ereziile drept „biserici” ce nu s’au înstrăinat de Biserică, ci sânt apropiate şi înrudite cu ea. Enciclica îndruma ca „dragostea dintre Biserici să fie, mai presus de toate, din nou aprinsă şi din nou întărită, fără ca acestea să se mai socotească unele pe altele străine şi depărtate, ci mai degrabă înrudite şi apropiate în Hristos, împreună-adunate şi împreună-moştenitoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos.”[17]

Calea e acum deschisă pentru înfierea, întărirea şi propăşirea în sânul Bisericii Orthodoxe a unei născociri la început Protestante şi care are acum încuviinţare Papală – erezia Ecumenismului, acea pan-erezie ce primeşte şi legiuieşte toate ereziile ca „biserici” şi defaimă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti. Odrăslită, propovăduită şi silită acum de Patriarhi şi episcopi, ea este o nouă dogmă în privinţa Bisericii, o nouă ecleziologie. Potrivit ei, nici o Biserică nu este îndreptăţită să pretindă doar pentru sine însuşirea de Biserică sobornicească şi adevărată. În schimb, fiecare dintre ele ar fi o bucată, o parte, şi nu Biserica întreagă; toate împreună alcătuiesc Biserica.

Toate hotarele aşezate de Părinţi au fost răsturnate; nu mai este linie despărţitoare între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Până şi ereziile sânt acum „biserici”; de fapt, multe dintre ele – precum cea Papală – sânt acum privite ca „biserici surori,” cărora Dumnezeu le-a încredinţat, împreună cu noi, grija mântuirii oamenilor.[18] Harul Sfântului Duh este acum şi în erezii, şi, prin urmare, botezurile lor – ca şi toate celelalte „taine” – sânt socotite lucrătoare. Toţi cei ce s’au botezat, neţinându-se seamă de erezia în care se află, sânt socotiţi acum mădulare ale Trupului lui Hristos, Biserica. Osândirile şi anathemele Sinoadelor nu mai sânt drepte şi ar trebui înlăturate din cărţile liturgice. Ne-am aşezat de acum în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am trădat, de fapt – prin însăşi încuviinţarea noastră de a lua parte – conştiinţa bisericească. Am înlăturat dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti – dogma lui „ún Domn, ó credinţă, ún botez.”[19]

7. Acest sincretism inter-creştin a crescut acum într’un sincretism inter-religios, care pune semnul egal între toate celelalte credinţe şi buna-cinstire cea una a lui Dumnezeu, de Dumnezeu descoperită prin Hristos, cunoaşterea dumnezeiască şi viaţa cea întru Hristos. Prin urmare, nu se atacă doar dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti în privinţa ereziilor, ci şi dogma de căpetenie despre Descoperirea cea una şi singura mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în legătură cu religiile lumii. Este cea mai cumplită rătăcire, cea mai mare erezie a tuturor veacurilor.

8. Credem şi mărturisim că doar în Hristos este putinţă de mântuire. Credinţele lumii şi ereziile duc toate la pierzanie. Biserica Orthodoxă nu este doar adevărata Biserică, este singura Biserică. Doar ea a rămas credincioasă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor; doar ea, aşadar, întruchipează adevărata catholicească (sobornicească) Biserică a lui Hristos. Potrivit cuviosului Stareţ Iustin Popovici, ecumenismul este numele de obşte pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene; numele lor de obşte este acela de „a-tot-erezie” (pan-erezie).[20]

Această a-tot-erezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, preoţi, monahi şi mireni orthodocşi. Ei o învaţă „cu capul descoperit”; o întrebuinţează şi o silesc cu fapta, având părtăşie cu ereticii în toate chipurile cu putinţă – în rugăciuni împreună, prin schimburi de vizite, prin împreună-lucrări pastorale – aşezându-se, astfel, de fapt, în afara Bisericii. Poziţia noastră, potrivit hotărârilor canonice ale Sinoadelor şi pildei Sfinţilor, este vădită. Fiecare trebuie acum să îşi ia asupră răspunderea.

9. Mai sânt, de bună seamă, şi răspunderi obşteşti, de căpetenie în cugetul ecumenist al arhiereilor şi theologilor noştri, în faţa pliromei dreptslăvitoare şi a turmei lor. Acestora le spunem, cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste, că această poziţie şi deschiderea lor către toate îndeletnicirile ecumeniste sânt de osândit în toate privinţele, deoarece:

a) pun la îndoială cu fapta predania şi credinţa noastră patristică şi dreptslăvitoare;

b) sădesc îndoială în inima turmei lor şi îi neliniştesc pe mulţi, împingându-i spre dezbinare şi schismă, şi

c) duc o parte a turmei în rătăcire şi, prin aceasta, la nimicire duhovnicească.

Declarăm, aşadar, că din pricinile mai înainte amintite, cei ce se mişcă în această nechibzuinţă ecumenistă, orice treaptă ar avea în trupul bisericesc, sânt potrivnici predaniei Sfinţilor noştri şi, prin urmare, stau împotriva acestora.

Din această pricină, poziţia lor trebuie osândită şi lepădată de întregul Arhiereilor şi al norodului credincios.

NOTĂ:

Toţi acei dintre clerici, monahi, monahii şi mireni doresc să ia parte la această mărturisire dreptslăvitoare, pot declara, în scris:

„Primesc Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi iscălesc la ea.”

Pot trimite această declaraţie, arătând numele şi poziţia bisericească, monahală sau profesională la următoarea adresă:

Revista THEODROMIA, P.O.Box 1602, Thessaloniki 541 24, Greece; fax: +30.2310.276590; email palimpce@otenet.gr

Mărturisirea de Credinţă de mai sus a fost iscălită până acum (3 Iunie 2009) de următorii:

Mitropolitul Serafim al Kitherei şi Antikitherei

Mitropolitul Cosma al Etoliei şi Akarnaniei

Mitropolitul Serafim al Pireului

Mitropolitul Ieremia al Gortinei şi Megalopolisului

Arhimandritul Iosif, Igumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu, Sfântul Munte

Protoiereul Gheorghios Metallinos, profesor emerit al Şcolii Universitare de Theologie din Athena

Protoiereul Theodoros Zisis, profesor emerit al Şcolii Universitare de Theologie din Thessalonic

Arhimandritul Marcu Manolis, proistamen (conducător) duhovnicesc al „Uniunii Orthodoxe Pan-Ellinice”

Arhimandritul Athanasie, Igumenul Sfintei Mănăstiri Stavrovunion, Cipru

Arhimandritul Timothei Sakkas, Igumenul Sfintei Mănăstiri Parakliti, Oropos

Arhimadritul Chiril Kehaghioglu, Igumenul Sfintei Mănăstiri Pantokrator, Melissohori, Langadas

Arhimandritul Sarandie Sarandos, parohul Sfintei Biserici a Adormirii Născătoarei-de-Dumnezeu, Amarusion

Arhimandritul Maxim Karavas, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Paraschevi, Milohori, Ptolemais

Arhimandritul Grigorie Haginikolau, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Arhimandritul Athanasie Anastasiu, Igumenul Sfintei Mănăstiri Marea Meteoră

Arhimandritul Theoclit Volkas, Igumenul Sfintei Sihăstrii a Sfântului Arsenie Cappadokianul, Halkidiki

Arhimandritul Hrisostom, Igumenul Sfintei Chinovii a Cuviosului Nicodim, Pentalofos, Gumenissa

Arhimandritul Theodor Diamantis, Igumenul Sfintei Mănăstirii Panaghia Molivdoskepasti, Koniţa

Arhimandritul Palama Kirillides, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Naşterii Maicii Domnului, Kallipetra, Veria

Arhimandritul Lavrentie Gratsias, Sfânta Mitropolie a Florinei, Prespei şi Eordeei

Arhimandritul Meletie Vadrahanis, Sfânta Mitropolie a Florinei, Prespei şi Eordeei

Arhimandritul Pavel Dimitrakopulos, Sfânta Mănăstire a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, Muţiala, Veria

Arhimandritul Ignatie Kalaitsopulos, Sfânta Mănăstire a Sfinte Paraschevi, Milohori, Ptolemais

Arhimandritul Simeon Gheorghiades, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Arhimandritul Augustin Siarras, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Arhimandritul Amvrosie Ghionis, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Gheronda (stareţul) Grigorie Ieromonahul, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Evstratie Ieromonahul, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Filipp Ieromonahul, Coliba Marelui Athanasie, Mănăstirea Sfânta Anna Mică, Sfântul Munte

Ieromonahul Athanasie, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Ieromonahul Nicodim, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Ieromonahul Nifon, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Ieromonahul Hrisosotom Kartsonas, Coliba Sfântului Gheorghe, Mănăstirea Sfânta Anna Mică, Sfântul Munte

Ieromonahul Onufrie, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Ieromonahul Hrisanth, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Ieromonahul Azaria, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Ieromonahul Gavriil, Sf. Chilie Panaghia Gorgoepikoos, Sfânta Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Ieromonahul Panteleimon, Sf. Chilie a Sfântului Panteleimon, Sfânta Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Ieromonahul Tihon, Sf. Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Protoiereul Lambros Fotopulos, parohul Sfintei Biserici a Sfântului Cosma Etolul, Amarusion, Attica

Protoiereul Ioannis Fotopulos, parohul Sfintei Biserici a Sfintei Paraschevi, Attica

Protoiereul Athanasios Minas, Lutraki, Corinthia

Protoiereul Eleftherios Palamas, Sfântul Hristofor, Ptolemais

Protoiereul Konstantinos Migdalis, parohul Sf. Biserici a Sfântului Constantin, Volos

Protoiereul Photios Vezinias, profesor, Sfânta Mitropolie a Lagadasului

Protoiereul Antonios Vusdekis, parohul Sf. Biserici a Sfântului Nicolae, Nikea, Pireu

Preotul Dionisios Tatsis, pedagog, Koniţa

Preotul Dimitros Psarris, parohul Sf. Biserici a Atotputernicilor Arhangheli, Sesklon, Aesonia

Preotul Efthimios Antoniades, Sfânta Mitropolie a Larisei

Preotul Anastasios Gotsopulos, parohul Sf. Biserici a Sfântului Nicolae, Patre

Preotul Gheorghios Papagheorghiu, Sfânta Mitropolie a Dimitriadei

Preotul Peter Hirsch, Petrokerasa, Halkidiki

Preotul Theophanis Manuras, parohul Sf. Biserici a Sfântului Athanasie, Velestino, Magnesia

Ierodiaconul Theológ Kostopulos, Sf. Mănăstire a Sfintei Treimi, Ana Ghazea, Volos

Preotul Pashalis Ghinudis, Sfânta Mitropolie a Larisei

Preotul Gheorghios Diamantopulos, Lavrion, Sfânta Mitropolie a Mesogeei

Preotul Vasilios Kokolakis, parohul Sf. Biserici a Cinstitei Cruci, Holarghos, Attica

Preotul Petros Pantazis, parohul Sf. Biserici a Schimbării la Faţă, Halandriu

Ierodiacon Iraclidie Kleanthus, Sfânta Mitropolie a Tamasei

Ierodiacon Antonie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohoriu

Gheronda (stareţul) Theolipt Monahul, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Gavriil Monahul, Chilia Sfântului Hristodul, Karies, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Ilarion Monahul, lângă Arsanaua Konstamonitului, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Daniil Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Acachie Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Ştefan Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Pavel Monahul, Sf. Chilie a Sfinţilor Apostoli, Schitul Xenofont, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Onufrie Monahul, Sf. Chilie a Naşterii Maicii Domnului, Sf. Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Nectarie Monahul, Sf. Chilie Izvorul Tămăduirii, Sf. Mănăstire Kutlumusiu, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Isaac Monahul, Sf. Chilie a Zămislirii Născătoarei-de-Dumnezeu, Sf. Mănăstire Stavronikita, Sfântul Munte

Monahul Arsenie Vliagoftis, Sf. Sihăstrie a Sfântului Arsenie Cappadokianul, Halkidiki

Monahul Gheorghie, Sf. Chilie a Naşterii Maicii Domnului, Sf. Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Monahul Hristofor, Sf. Chilie a Sfinţilor Apostoli, Schitul Xenofont, Sfântul Munte

Monahul Maxim, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Monahul Dosithei, Kathisma Sf. Mănăstiri Kutlumusiu, Sfântul Munte

Monahul Spiridon, Chilia Sfântului Nicolae, Sf. Mănăstire Kutlumusiu

Monahul Damaschin Aghioritul, Sf. Chilie a Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Mănăstire Karakallu

Monahul Savva Lavriotul, Sf. Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte

Monahul Theofil Aghioritul, Sf. Chilie Sambri, Sfântul Munte

Monahul Paisie, Sf. Chilie a Sfinţilor Arhangheli „Savvaion,” Sfântul Munte

Monahul Heruvim, Sf. Chilie a Sfinţilor Arhangheli şi Sfântului Ioan Cucuzel, Sfântul Munte

Monahul Nicodim, Sf. Chilie a Sfântului Nectarie, Kapsala, Sfântul Munte

Monahul Dosithei, Sf. Mănăstire a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, Sohos, Langada

Monahul Hariton, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Nicodim, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Averchie, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Pródrom, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Arsenie, Sf. Colibă a Cuviosului Gherasim, Schitul Sf. Panteleimon, Sf. Mănăstire Kutlumusiu, Sfântul Munte

Monahul Evstratie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Arsenie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Ignatie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Mihail, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Nectarie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Rafail, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Mardarie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Dionisie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Dimitrie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Pahomie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Luca, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahia Mariam, Igumena Sf. Mănăstiri a Sfântului Lavrentie, Fili

Monahia Hristonimfa, Sf. Mănăstire a Sfântului Lavrentie, Fili

Monahia Lavrentia, Sf. Mănăstire a Sfântului Lavrentie, Fili

Nikolaos Vasiliadis, theolog şi scriitor, Frăţia Theologică „Sotirios”

Despina Anastasiadu Gheorguda, Nipiaghogos, educatoare, consilier educaţional primar

Panaghiota Antsu, filolog şi theolog, Thessalonic

Gheorghios Gheorgudas, doctor în theologie, consilier educaţional primar

Ioannis Dekliomis, theolog, Thessalonic

Stefanos Ziogas, profesor de filologie, Thessalonic

Dimitrios Karaghiannidis, antrenor, Thessalonic

Vasilios Kermeniotis, profesor, Ptolemaida

Agathi Kiriakidu-Theodosiu, filolog, Thessalonic

Gavriil Lampsidis, jurnalist, Thessalonic

Sotirios Lisikatos, theolog şi filolog, Thessalonic

Hristina Bulaki-Zisi, profesor-asistent primar la Şcoala de Theologie A.P.Th.

Dimitrios Mavridis, matematician, Thessalonic

Konstantinos Nusis, filolog şi theolog, Volos

Lavrentios Ntetsiortsio, publicist şi scriitor, preşedintele Uniunii Filo-orthodoxe „Cosmas Flamiatos,” Eghion

Andreas Papavasiliu, doctor în theologie, inspector primar de educaţie secundară, Cipru

Panaghiotis Simatis, profesor de theologie, secretarul Uniunii Filo-orthodoxe „Cosmas Flamiatos,” Eghion

Konstantinos Stavrinidis, Athena

Marina Stravaku, filolog, Thessalonic

Afrati Strakali-Tzoanopúlu, filolog, Thessalonic

Malamati Strakali-Papaioánnu, filolog, Thessalonic

Dimitrios Zisis, consilier educaţional şi theolog, Kastoria

[1] Vezi tratatul lui Ghennadie II Sholarios, Patriarhul Constantinopolei, „Despre singura cale de mântuire a oamenilor,” în Gheorghios Sholarios „Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios,” vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[2] Ioan 8:12 „Eu sânt lumina lumii; cela ce urmează mie nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.” Şi Ioan 3:19 „Lumina au venit în lume, şi au iubit oamenii mai mult întunerecul decât lumina.”

[3] Faptele Apostolilor 4:12.

[4] 1 Ioan 4:2-3 „Tot duhul carele mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, dela Dumnezeu este,

1Jn 4:3 Şi tot duhul carele nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, dela Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni, şi acum iată în lume este.”

[5] Vezi Didahiile (Învăţăturile) Sfântului Cosma Etolul, în I Menunos, „Învăţăturile şi viaţa lui Cosma Etolul,” ed. Tinos, Athena, didahia A1, 37, p. 142: „Toate credinţele sânt mincinoase şi măsluite, toate sânt ale Diavolului. Aceasta am înţeles-o ca fiind adevărată, dumnezeiească, cerească, dreaptă, desăvârşită, pentru mine şi pentru voi, cum că credinţa binecinstitorilor şi dreptslăvitorilor creştini este bună şi sfântă, şi că trebuie să credem şi să ne botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”

[6] „Omilie înaintea surghiunului” 1, ΕΠΕ 33, 186.

[7] Epistolia 90, „Preasfinţilor fraţi şi episcopi din Apus” 2, ΕΠΕ 2, 20

[8] Galatieni 1:9. Omilii la Galateni, cap. 1, PG 61, 624.

[9] Mansi, 13, 409-412.

[10] Decăderea şi nepăsarea morală, chiar şi în rândul clerului, era observată încă de la începutul veacului al 15-lea de către Sfântul Simeon al Thessalonicului (vezi „A 16-a epistolă dogmatică” în D. Balfour, Simeon al Thessalonicului (1416/17-1429) „Opere theologice,” Analekta Vlatadon 34, Thessalonic 1981, p. 218: „Şi încă, că ei nu socotesc curvia ca pe ceva ce duce la Iad, nici măcar în rândurile preoţilor, ci dimpotrivă, au fără nici o părere de rău ibovnice şi tineri pentru a curvi, deşi slujesc în fiecare zi.” Ibid., 15, p. 216: „Şi nici nu urmează o viaţă după chipul Evangheliei; căci toate bogăţiile şi curviile nu le socotesc ceva de ruşine, nici pe toate cele ce sânt oprite Creştinilor.”) Decăderea morală ce se vede în ultima vreme chiar şi printre clericii orthodocşi este roada secularismului şi liberalismului ecumenist.

[11] Dialogul 23, PG 155, 120-121. Epistolie despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon Arhiepiscopul Thessalonicului (1416/17-1429), „Opere theologice,” Analekta Vlatadon 34, Thessalonic 1981, p. 226.

[12] Întâia Epistolă Canonică, Către Amfilohie al Iconiei, Canonul 1.

[13] În textul cele de-a noua adunări generale a Consiliului Mondial al Bisericilor din Porto Alegre, Brazilia, în 2006, care a fost acceptat de reprezentanţii bisericilor orthodoxe, cu numele „Chemaţi să fim Biserica cea Una,” la paragraful al 8-lea se spune: „Toţi cei botezaţi în Hristos sânt uniţi în numele Său.” La paragraful al 9-lea: „Faptul că toţi aparţinem, împreună, lui Hristos, prin botezul în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, dă bisericilor posibilitatea şi le cheamă să păşească împreună, chiar şi atunci când nu sânt de acord unele cu altele. Sântem încredinţaţi că există un singur botez, tot aşa cum există un singur trup şi un singur Duh, o singură nădejde în chemarea noastră, un singur Domn, o singură credinţă, un singur Dumnezeu şi Părinte al tuturor (vezi Efeseni 4:4-6).” Mitropolitul Pergamului, Ioan (Ziziulas), în lucrarea sa „Eclesiologia orthodoxă şi mişcarea ecumenică,” apărută în revista Eparhiei Surojului (Anglia, August 1985, vol. 21, p. 23), a netezit drumul pentru această poziţie, afirmând: „În cadrul botezului, chiar dacă are loc o rupere, o dezbinare, o schismă, se poate încă vorbi de Biserică… Orthodocşii, cel puţin după înţelegerea mea, iau parte la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi ce se află în stare de dezbinare deoarece nu pot exprima împreună aceeaşi credinţă. În trecut, lucrul acesta s’a petrecut datorită lipsei de dragoste care acum, mulţumită lui Dumnezeu, dispare.”

[14] Apologie pentru fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[15] Omilie la Romani, 22, 2, PG 60, 611. Omilie la Filippiseni, 2, 1, PG 62, 119.

[16] Mărturisirea de credinţă arătată la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephèse, par L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[17] Vezi I. Karmiris, „Monumente dogmatice şi simvolice ale Bisericii Orthodoxe Soborniceşti,” vol. 2, p. 958.

[18] Vezi declaraţia comună a Papei Ioan-Paul al II-lea şi a Patriarhului Vartholomeu din cadrul vizitei celui din urmă la Roma, pe 29 Iunie 1995. Acelaşi lucru a fost declarat mai devreme de către Comitetul Theologic Mixt de Dialog între Orthodocşi şi Romano-Catolici, la Balamand, în Liban, 1993.

[19] Efeseni 4: 5.

[20] Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Orthodoxă şi Ecumenismul, Thessalonic 1974, p. 22

Sursa: Laurenţiu Dumitru

Preşedintele bulgar Georgi Parvanov, însoţit de soţia sa Zorka Parvanova, au vizitat statul Vatican şi s-au întâlnit cu Papa Benedict XVI, in data de 22 mai.

Vizita a fost ocazionată de momentul 24 mai, Ziua scrierii slave şi a culturii bulgare, devenită tradiţionala din 1977.

În timpul audienţei papale, care a durat aproximativ treizeci de minute, Benedict al XVI-lea a rostit un scurt discurs in limba franceza, salutându-i pe bulgari, cu ocazia datei de 24 mai, Ziua autorilor primului alfabet slav, Sfinţii Chiril şi Metodiu, care au fost declaraţi co-patroni ai Europei, de predecesorul său, Ioan Paul al II-lea, în 1980.

Papa şi-a exprimat speranta ca Bulgaria va contribui în mod eficient la construcţia Europei, astfel încât aceasta să rămână la adevăratele ei rădăcini creştine.

“Valori ca solidaritatea şi dreptatea, libertatea şi pacea, trebuie reafirmate zilnic, ele fiind puternic exprimate în veşnicile învăţături ale lui Iisus Hristos”, a spus papa.

Ministrul Culturii, Ştefan Danailov, care a făcut parte din delegaţia bulgară ce a vizitat Vaticanul, a înmânat papei un cadou special – primul exemplar al cărţii “Împărăţia Slavilor”, de Mauro Orbini, tipărită în 1601 în oraşul italian Pezaro.

Preţioasa carte a fost publicată în Bulgaria, în 300 de exemplare.

În 1603 Biserica Catolică a trecut pe lista neagră cartea şi a interzis-o, cu recomandarea ca Orbini să fie scos din lista autorilor citaţi.

Sursa: Lăcaşuri ortodoxe

Cel mai mare grup creştin ecumenic, Consiliul Mondial al Bisericilor, şi-a exprimat speranţa, ieri, joi 28 mai 2009, ca bisericile creştine din lume se îndreaptă din ce în ce mai mult spre o dată comună a Paştelui, în ciuda unor istorice dezbateri, aproape la fel de vechi precum religia.

Bisericile Catolice şi Protestante vor celebra Învierea lui Iisus “în aceeaşi zi cu Bisericile Ortodoxe, în 2010 – 2011, datorită coincidenţei între calendarele Iulian şi Gregorian. Comuniunea aceasta s-a întâmplat de 3 ori în acest deceniu.”

Dar, Consiliul Mondial al Bisericilor afirmă că acest consens va fi posibil, în curând, nu doar cu astfel de ocazii si coincidenţe.

La recenta întâlnire de la Lviv (vezi ştirile Lacasuri Ortodoxe), teologii din Ucraina, reprezentând aproape toate confesiunile creştine, au ajuns în principiu la un acord cu privire la o strategie comună prin care toţi credincioşii să praznuiasca sărbătoarea Învierii, într-o dată comună.

“Nu este o problemă de principiu, de dogmă sau de doctrină”, a spus Juan Michel, purtător de cuvânt al Consiliului, unde 350 de protestanţi, ortodocşi şi reprezentanţi ai altor biserici îi reprezintă pe cei peste 560 de milioane de creştini. Colaborarea are loc si cu Biserica Romano-Catolică, care nu este insa membru.

“Este mai mult o problemă pastorală pentru unele biserici”, a declarat Michel.

“Mai mult discutam despre modul în care credincioşii se vor simţi, atunci când vor vedea o schimbare în modul tradiţional de calcul al datei.”

Confuzia faţă de data istorică a Paştelui a apărut în primele zile ale creştinismului, ca urmare a răspândirii credinţei şi a diferitelor grupuri, pe marginea celor patru Evanghelii, interpretate în moduri diferite.

Potrivit Evangheliilor lui Matei, Marcu şi Luca, Cina lui Iisus, împreună cu ucenicii Săi, a coincis cu Paştele evreiesc, în timp ce Evanghelia lui Ioan spune că Iisus a fost răstignit de sărbătoarea Paştelui.

O dată comună a fost stabilită în 325, la Consiliul din Nicaea, ca fiind prima duminică după luna plină care urmează echinocţiului de primăvară.

Problema, înainte de apariţia astronomiei moderne, a fost calcularea precisă a echinocţiului.

Bisericile ortodoxe utilizează data de 21 martie din calendarul iulian, dar începând cu sec. al 16-lea, data Occidentului s-a schimbat după calendarul gregorian, putând astfel să apară o diferenţa de până la cinci săptămâni.

Consiliul a declarat că teologii de la Vatican şi diversele biserici ortodoxe şi protestante au aprobat un compromis, la data de 15 mai, ca Paştele să fie fixat pentru toti creştinii, folosindu-se de echinocţiul bazat pe date exacte astronomice.

Dagmar Heller, un profesor ecumenic din Elveţia, a spus că Paştele unificat, prin acest plan, ar cădea de obicei, conform calendarului Gregorian, folosit de catolici şi de protestanţi.

În următorii 15 de ani, singurul moment în care Occidentul ar trebui să schimbe data Paştelui ar fi în 2019, de la 21 aprilie la 24 martie. Ajustarea va fi mai mare pentru Biserica Ortodoxă, care a experimentat schisme severe în istoria sa, pe tema acestei date.

“Există, desigur, unii fundamentalişti ortodocşi care spun “calendarul Iulian este tradiţia noastră şi a fost cel folosit de Iisus pe parcursul vieţii sale, astfel încât să nu se poate schimba”, a spus Heller, adăugând că unii teologi din Răsărit ar putea să se teamă de mai multe rupturi în Biserica lor, ca rezultat al schimbării acestei date.

“Şi, bineînţeles, mai este o problemă, deoarece datele astronomice sunt mai apropiate de calendarul gregorian, care a fost introdus printr-un papă”, a spus Heller, referindu-se la Papa Gregory XIII, reformator al calendarului, în 1582. De fapt doar o uşoară înlocuire a calendarului fixat de Julius Caesar, introdus din 46 î.Hr.

Unii reprezentanţi ortodocşi, la întâlnire, păreau a susţine planul. Teologul ortodox francez Antoine Arjakovsky a recunoscut că astronomia era mai aproape de calendarul gregorian, dar a notat faptul că bisericile catolică şi protestantă au facut un compromis “acceptând că data Paştelui trebuie stabilită pe bazele unui calendar cosmic şi nu pe baza unei date fixe”.

Vaticanul a fost reprezentat în Lviv de Rev Milano Zust, un funcţionar al Consiliului pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine.

Heller a propus ca acest calcul al datei Paştelui să fie discutat de forurile înalte ale fiecărei confesiuni.

Grupurile creştine au încercat timp de un secol să stabilească o dată comună a Paştilor.

În anii 1920 s-a propus o dată fixă duminica, dar alţi teologi s-au opus pierderii legăturii cu prima dată a Paştelui, Paştele evreiesc – în conformitate cu calendarul lunar.

Sursa: Lăcaşuri ortodoxe

În data de 22 mai s-a deschis cea de-a XIII-lea adunare a consiliului mondial popular rus, in Catedrala Hristos Mântuitorul, sub preşedinţia patriarhului Chiril. În acest an, consiliul a urmărit tema: “Ecologie spirituală şi tinereţe. Cauzele spirituale şi morale ale crizei şi modalităţile de depăşire a acesteia.”

Adunarea consiliului mondial al poporului rus, fondată cu treisprezece ani în urmă, se întruneşte în fiecare an şi este un mare forum de dezbateri.

Reprezentanţi ai tuturor religiilor importante din Rusia (ortodocşi, ortodocşi pe stil vechi, catolici, protestanţi, musulmani, evrei, budişti) sunt implicaţi alături de personalităţi din lumea universitară, politică, ştiinţifică şi culturală. Aceasta are statut de observator în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Prima şedinţă plenară a forumului a fost deschisă de discursul patriarhului Chiril, fiind urmată de cea a lui Y. Lujkov, primarul capitalei, o serie de alţi politicieni, preşedintele Consiliului muftiilor ruşi, T. Tadjuddin.

Patriarhul Chiril a dedicat discursul său sfinţeniei evanghelice a inimilor curate: “Evanghelia ne spune:” Fericiţi cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Mt 5, 8). Astăzi, mulţi oameni ne propun să ne umplem de sentimente şi idei noi sufletul şi conştiinţa noastră, să acumulăm informaţii, să ne sporim cunoştinţele, să analizăm experienţele noastre de viaţă. Toate acestea sunt foarte utile pentru om şi, având în vedere progresul radical al ştiinţei, tehnologiei şi al relaţiilor sociale, sunt esenţiale. Nu este mai puţin important insa şi, probabil, chiar mai important, să nu lăsăm să ni se întunece ochii, să pierdem cumva perspectiva vieţii, să păstrăm spiritul plin de impurităţi. De fapt, este o puritate sufletească, ce sta la baza unei vieţi demne a omului şi a societăţii”.

Sursa: Lăcaşuri ortodoxe

Patriarhul Chiril a răspuns, pe data de 11 mai 2009, la întrebările cotidianului rusesc, Izvestia.
Interviul a marcat prima sută de zile de la investirea sa ca primat al Bisericii Ortodoxe Ruse.

În abordarea problemei decalajului dintre practicanţii religioşi şi numărul celor botezaţi ortodox în Rusia, patriarhul a afirmat:

“Conform diferitelor studii, între 60 şi 80% dintre ruşi afirmă ca sunt ortodocşi. Cu toate acestea, nu sunt mai mult de 10 – 12 procente care duc o viaţă eclezială, participând în mod regulat la Sfânta Liturghie, Împartăşanie şi Spovedanie.

Pentru ceilalţi, Ortodoxia este un fel de identitate culturală. Nu cred că acesta este un lucru rău în sine, dar nu este suficient să primim Ortodoxia ca pe o tradiţie culturală, ci trebuie să înţelegem şi să ne asumăm fundamentele sale spirituale şi etice.

Aderarea, care ţine de natura exterioară, ar trebui să depindă de o anumită trăire interioră. Sunt acei „ortodocşi culturali” cărora misiunea de astăzi a Bisericii, le este destinată, înainte de toate. Bineînţeles că o sarcină uşoară nu este.

În plus, faţă de motivele subiective care îl împiedică pe om să rămână departe de Biserică, există, de asemenea, unele aspecte ale vieţii bisericeşti care au nevoie de mare atenţie şi, poate, chiar de transformare.

Cu toate acestea, numărul persoanelor care se întorc la adevărata credinţă creşte. Acest lucru înseamnă că Biserica continuă să îşi îndeplinească principala datorie, de a predica Evanghelia şi de a aduce oamenii la Hristos şi nu în simple biserici monumente istorice sau capodopere artistice.”

Mai apoi, răspunzând la o întrebare care viza posibilele reforme, patriarhul Chiril a subliniat că “nu se poate pune problema reformării doctrinei de credinţă, pentru că Dumnezeu este neschimbat.

Teologii şi contemporanii misionari au, cu toate acestea, obligaţia de a învăţa să predice veşnicele adevăruri, în raport cu epoca pe care o trăim, demonstrând prezenţa lui Hristos în lume, în viaţa de astăzi… Toate aceste modificări ar trebui să arate o Biserică mai deschisă, mai aproape de omul modern.”

Sursa: Lăcaşuri ortodoxe

Secretarul Patriarhiei de la Moscova, pe probleme ecumenice, afirmă că relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică din Rusia avansează, şi că acesta este un pas important in evanghelizarea lumii.

Într-o adresare ce a avut loc la Universitatea din Navarra, Spania, pr. Vijanov Igor a declarat că cele două Biserici “par să se înţeleagă reciproc mai bine acum, decât înainte.”

În conferinţa susţinută de acesta, cu titlul “Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Catolică: situaţia actuală”, preotul a remarcat semnele de colaborare dintre biserici”.

Părintele a atras atenţia asupra unei responsabilităţi comune a ortodocşilor şi catolicilor la “reînnoirea rădăcinilor creştine ale Europei” şi la predicarea mesajului lui Hristos în lume.

El a prezentat provocările legate de Biserica Ortodoxă, în sarcina sa de evanghelizare, în faţa istoriei ruseşti însemnată de ateism.

Cu toate acestea, pr. Vijanov a precizat “că oamenii din Rusia nu şi-au pierdut credinţa”, cu toate că regimul comunist a încercat să-i ţină departe.

„În timpul epocii comuniste”, credinţa a fost ascunsă, nu ucisă şi, după schimbările din ţara noastră, majoritatea a revenit la credinţă.”

“Acum, principala provocare este de a ajuta oamenii să-şi aprofundeze această credinţă, deci pare a fi un proiect în care un “mare viitor” îl va avea colaborarea cu Biserica Catolică”, adaugă preotul.

sursa: Lacasuri ortodoxe