“Excelenta Voastra domnule Presedinte ,

 Ni se rupe inima si nu putem intelege toate cele care s-au intamplat in ultima vreme si contiuna sa se intample in tara noastra. Oameni demni isi pierd, de la o zi la alta, serviciul chiar si casele. Fenomenul celor fara adapost si al celor infometati – ce aminteste de vremurile ocupatiei – ia dimensiuni de cosmar. Zi de zi numarul somerilor creste cu miile.

La fel se intampla si cu falimentul intreprinderilor mici si medii. Tinerii nostri, cele mai bune minti ale tarii, emigreaza. Parintii nostrii nu mai pot supravietui, in urma dramaticelor taieri de pensii. Familiile, si mai ales cele sarace, muncitorii, se gasesc intr-o situatie disperata in urma repetatelor taieri de salarii si a noilor taxe insuportabile.

Rezistenta fara precedent a grecilor se epuizeaza, furia depaseste frica si pericolul unor revolte sociale nu mai poate fi ignorat, nici de catre cei care comanda, nici de cei care executa ordinele lor criminale. In aceste momente dificile si, fara indoiala, critice suntem datori sa intelegem faptul ca nesiguranta, disperarea si depresia s-au cuibarit in fiecare camin din Grecia.

Ca au determinat si, din pacate, continua sa determine pana si sinucideri, ale acelora care nu au putut sa indure drama propriilor familii si durerea copiilor lor. In fata tuturor acestor situatii, Biserica Greaca incearca sa profite de fiecare oportunitatea de solidaritate care i se ofera. Si este pozitiv faptul ca, in aceasta negura, se evidentiaza sensibilitatea, milostenia si patriotismul curat al grecilor. Pentru a hrani, a imbraca si a oferi nadejde celor disperati.

Din pacate, insa, precum se vede déjà foarte clar, drama tarii noastre nu numai ca nu se termina aici, dar ar putea capata noi si imprevizibile dimensiuni. Sunt cerute, de altfel, in aceste zile alte masuri mult mai dure, mai dureroase, mai nedrepte mergand pe aceeasi linie ca cea din trecutul nostru recent care vor duce la esec si in impas.

Ni se impun doze si mai mari din medicamentul care s-a dovedit a fi mortal. Ni se cer angajamente care nu rezolva problema, dar care doar intarzie temporar anuntatul sfarsit al economiei noastre. Si ipotecheaza, in acelasi timp, suveranitatea noastra nationala. Amaneteaza bogatia pe care o avem in prezent, dar si pe cea pe care o putem obtine in viitor din pamantul si marea noastra.

Amaneteaza Libertatea, Democratia si Demnitatea noastra Nationala.

Dezamagiti, disperati si ingrijorati, grecii ne pun intrebari si ne cer raspunsuri responsabile, sincere si convingatoare.

Intreaba ce ii asteapta maine.

Intreaba incotro se indreapta tara noastra. Intreaba ce poate sa puna capat aceastei drame.

Ce poate sa faca sa renasca speranta pierduta. Din pacate!

In luarea deciziilor, vocile celor disperati, vocile grecilor, sunt ignorate sfidator.

Din pacate, astazi, noi, grecii, nu gasim raspunsuri nici macar pentru ceea ce ni s-a intamplat si continua sa se ni intample, nici la ceea ce ne cer strainii.

Este desigur cel putin suspecta insistenta lor pentru niste retete esuate.

Si sunt sfidatoare pretentiile lor in detrimentul suveranitatii noastre nationale. Si acest lucru este poate cel mai ingrijorator. Nu ar trebui sa fie ignorat de nimeni faptul ca rezistenta oamenilor s-a epuizat. Dupa cum s-a epuizat si rezistenta economiei noastre reale.

Si desigur in fata noastra sunt si alte drumuri. Drumuri ale invierii duhovnicesti si ale relansarii economice. Drumuri ale creatiei, sperantei si perspectivei. Drumuri deschise pentru fiecare barbat si femeie din Grecia.

Catre aceste drumuri suntem datori sa ne indreptam cu totii, cu sentimentul pocaintei. Punand laolalta nesfarsitele puteri ale poporului nostru. Indepartand, in acelasi timp, santajul venit din exterior si refuzand retetele lor aducatoare de moarte.

Avand mai presus de orice, neclintita certitudinea ca prin ajutorul lui Dumnezeu si prin increderea in capacitatile noastre putem sa ne descurcam.

Elada Culturii, Elada Istoriei, Elada Traditiei nu poate sa piara nici pentru ca unii au crezut astfel, nici pentru ca unii s-ar putea sa o doreasca. Elada noastra poate sa stea pe picioarele ei. Poate sa mearga inainte.

Excelenta Voastra,

Acest drum il cauta si il asteapta astazi grecii…”

sursa: razbointrucuvant.ro

Demonstraţiile de protest din acest ianuarie primăvăratic sînt legitime şi necesare. Indiferent care a fost resortul lor iniţial, trebuiau să aibă loc. Ca să trezească Puterea din somnabulismul ei distrugător (o afecţiune în care „bolnavul” ia visul drept realitate şi apoi decizii în consecinţă). Şi ca semn că acest popor mai are rezerve de demnitate.

Pînă acum, Europa fierbea de mişcări de protest, iar Băsescu şi PDL îşi permiteau să dicteze cele mai aberante decizii fără nici o grijă, siguri fiind că „mămăliga nu explodează”. Era umilitor.

În ultimele patru zile, ceva din această umilinţă a fost „răzbunată”. Refrenul „Jos Băsescu!”, strigat din mii de piepturi, în mai multe oraşe din ţară şi în Capitală, au avut efect răcoritor. Există însă o mare probabilitate să rămînem numai cu asta.

Experienţa ultimelor două decenii ne arată că mitingurile nu rezolvă mare lucru. În sensul că nu produc răsturnări spectaculoase de situaţie. Dar avertizează Puterea că a întins coarda prea mult. Dacă avertismentul e serios, după aceea, măcar o vreme, Puterea apleacă o ţâră-n plus urechea spre popor.

Însă, protestul are unele efecte asupra şirii spinării politicienilor numai dacă este de amploare, de durată, are o miză clară şi aceasta e exprimată prin cereri precise.

O masă năucă, dinspre care se aude numai „huo!” şi „jos!”, nu convinge, nici nu sperie. Politicienii vor aştepta să se disperseze de la sine. Pentru că acea masă va obosi şi nu va şti ce să facă în faţa tăcerii Puterii. Mai mult, pretextul violenţei la care se dedau manifestanţii va fi folosit pentru dispersia sa mai rapidă.

***

Violenţele de stradă – induse de „directori de opinie” belicoşi, organizate sau provocate de structurile Puterii – fac parte din scenariul oricărei revolte serioase, care ameninţă Puterea şi nu o desfată cu „dansul pinguinului”. Ele sînt menite să descurajeze participarea oamenilor la manifestaţiile de protest şi să compromită aceste demonstraţii, dacă nu şi să le anuleze justeţea.

Violenţa nu ajută în nici un fel pentru atingerea scopului. Aşa încît trebuie evitată prin mecanisme inteligente. De pildă, ştim că violenţele au loc numai la adăpostul întunericului, aşa că poate ar trebui că demonstraţiile să se desfăşoare doar ziua.

Apoi, violenţa se produce pe un fond de încrâncenare, iar atmosfera poate fi detensionată prin scandări cu umor şi cîntece isteţe – ca în Piaţa Universităţii 1990, că tot s-au făcut diverse comparaţii între cele două manifestări.

Violenţa este proprie anarhiei. Protestatarii trebuie să se organizeze mai bine şi să scoată în faţă vorbitori, care să ajute la transmiterea unui mesaj coerent şi în mod continuu. Provocările poliţeneşti nu mai au acelaşi efect în timpul unor discursuri, iar „revoltaţii” care caută scandalul cu lumînarea sînt mai repede depistaţi şi izolaţi.

***

Acum e timpul ca revendicările să fie formulate limpede şi rostite răspicat. Altfel, Puterea va ignora mai departe mulţimea agitată.

Demisia preşedintelui şi a guvernului pot fi şi trebuie cerute, pentru că din incompetenţa, aroganţa şi ticăloşia lor s-a ajuns aici. Dar să nu fim naivi! N-a cedat Iliescu puterea în faţa mitingului maraton din 1990, la care au participat sute de mii de oameni. Cu atît mai puţin se va gîndi la demisie Băsescu, în faţa unui număr mic de persoane, lipsite de o viziune comună şi de un impact major.

Aşa încît „Piaţa” are nevoie de solicitări care să poată fi subiect de negociere. Nu e un troc cu principii, ci o strategie pentru a obţine rezultate pe termen lung. Revendicările trebuie să vizeze schimbări esenţiale în sistem, nu doar înlocuirea unor persoane. Chiar dacă Băsescu ar pleca, satisfacţia demisiei sale nu ne va fi de mare folos după momentul producerii ei. Criza economică rămîne şi trebuie rezolvată. Partidele din opoziţia parlamentară sînt la fel de toxice precum cele de la putere. Crin Antonescu sau Victor Ponta nu ne promit deloc, prin comportamentul lor de pînă acum, că vor fi preşedinţi mai onorabili.

Atunci, e nevoie de modificarea legii partidelor – cea mai restrictivă din Europa – pentru a se putea naşte şi afirma noi formaţiuni politice; de anularea legii de comasare a alegerilor – fiecare să aibă loc la termen; de înlocuirea unor miniştri, care s-au dovedit incapabili sau sînt suspectaţi de corupţie. Şi se pot adăuga şi altele. Deja guvernul şi-a arătat disponibilitatea de a ceda, anunţînd că va reface legea Sănătăţii şi că îl invită pe Raed Arafat să facă parte din echipa de experţi care o va rescrie (înlăturînd pricinile iniţiale de revoltă) .

***

Pe reţelele de socializare şi pe anumite site-uri şi bloguri se cere organizarea de alegeri anticipate, iar până atunci să avem un guvern de tehnocraţi sau unul militar.

Alegerile anticipate ar grăbi debarcarea lui Băsescu & Co, dar nu cred că vreun cetăţean de rînd şi lucid mai poate spera ceva bun de la USL. Ideea este să-i schimbăm pe toţi!

Cît despre un guvern de tehnocraţi – e o naivitate să credem că ar fi susţinut în Parlament dacă tehnocraţii respectivi nu sunt ai unor partide şi nu fac jocul acestora. Şi-atunci, de ce? Ca să ne iluzionăm că avem un guvern „independent”, corect şi priceput? Nu mai bine ştim cine are responsabilitatea politică?

Un guvern de tehnocraţi nu va putea oricum decît să ţină sistemul în regim de avarie pînă la alegeri. Iar asta într-un an care se anunţă cel mai greu pentru România.

Varianta cu guvernul militar mi se pare şi mai periculoasă. Armata ar trebui să aibă alte griji decît cele politice; măcar în vreme de pace. Semnalul către exterior ar fi extrem de prost, iar în interior ar exista primejdia ca un astfel de guvern să considere că merită mai mult decît un mandat provizoriu.

***

Pentru a duce lupta în mod eficient, „Piaţa” are nevoie de lideri. Şi asta în contextul în care, tot spre deosebire de 1990, în ea nu şi-au făcut apariţia încă nici intelectuali de marcă, nici artişti iubiţi, nici activişti civici notorii, nici şefi de sindicate, nici politicieni charismatici din opoziţie.

Dacă „Piaţa” nu va naşte lideri în cîteva zile, mişcarea se va sfîrşi înainte de a determina cea mai mică schimbare. Dacă „Piaţa” nu va naşte lideri, totul nu va fi fost decît un exerciţiu de demnitate – bun şi el, cum spuneam –, iar lipsa de perspectivă rămîne aceeaşi.

sursa: Claudiu Târziu

Adevăraţii disperaţi nu fac revoluţii, ci fug de lume. Ei nu sunt inamicul, sunt străinul…” Aceste rânduri sunt desprinse din cartea “Ignoranţa înstelată” a unui gânditor francez, Gustave Thibon, care a trăit nu mai puţin de 98 de ani (1903-2001). Le-am reţinut fiindcă îl pun la punct pe orice fundamentalist. Cu alte cuvinte, dacă nu mai suporţi lumea aceasta – şi de bună seamă ai toate motivele perfect îndrituite s-o deteşti -, nu o lovi, las-o în pace şi retrage-te! Nu eşti un duşman al ei, un barbar, un criminal, nu porţi pieptar de dinamită pe care-l detonezi, ci pieptar de stele, cu atât mai strălucitoare, cu cât şi recluziunea e mai adâncă.

Dar cine stă să asculte un asemenea sfat? Tot Thibon spune în alt loc. Tipurile principale ale acestei lumi sunt măgarii şi lupii. “Măgarii pasc pe păşunile îmbelşugate, dar saturate de îngrăşăminte chimice ale societăţii de consum, iar lupii aleargă în urma carului revoluţiei…” Primii, deci, rag de plăcere, ceilalţi urlă de furie. Amândouă ipostazele sunt jalnice, dar caracterizează foarte bine vremurile în care trăim. Oricât de mult ne-am fandosi, până la urmă, dacă avem un minim de sinceritate şi de luciditate, ajungem să ne recunoaştem în unul din aceste două tipuri. Măgarul şi lupul sunt emblemele care înrobesc umanitatea. Dar unde au rămas mielul şi privighetoarea? Altfel spus, unde sunt cei care se jertfesc şi cei care cântă mai presus de jertfă precum îngerii din cer? Gustave Thibon nu pune o asemenea întrebare. Soluţia oferită de el furioşilor este aceea de-a se retrage din lume. Mai departe, textul curge astfel: “Hristos s-a proclamat străin lumii. Eu nu sunt din lumea aceasta, dar tot el a spus: Eu am biruit lumea. Afirmaţiile nu se contrazic, căci formula a doua trebuie interpretată nu în sensul unei bătălii date cu arme egale şi pe acelaşi teren, ci în sensul unei mutaţii interioare care ne face insensibili la influenţele lumii şi invulnerabili la loviturile ei…” Oare? Suntem chiar invulnerabili? Aceia care nu se roagă deloc şi aceia care cad din rugăciune, nesimţiţii şi stigmatizaţii, se ciocnesc unii de alţii şi-şi fac imens rău. Dacă printre cei doi munţi care se izbesc în capete se mai poate strecura câte o fiinţă fără a fi zdrobită este mare lucru. Poate e chiar privighetoarea, mesagerul angelic pe care această lume nu-l poate răni. În schimb, mielul înroşeşte cu propriul sânge trupurile colţuroase ale munţilor. El trece printre cele două mase pietroase, printre capetele de lup şi de măgar ce rânjesc la el, ştiind că fie colţii unuia, fie ai altuia îl vor sfârteca. Cine dintre noi, după ani de meditaţie şi efort interior, a înţeles că nu e nici fiară, nici pasăre, atunci cu siguranţă va afla că este miel. Şi atunci liniştit pleacă la drum, adică spre moarte. S-a hotărât să iasă din lume şi fiecare centimetru străbătut din sacrificiala sa călătorie reprezintă o sfâşiere a vieţii, până când, fericit, dându-şi duhul, vede lumina de dincolo de munţi.

Dan Stanca

sursa: ziarullumina.ro

Ca imigranți, ne-am răspândit prin toate colțurile lumii. Sătui de corupția din toate domeniile, de minciunile și hoțiile guvernanților, de sărăcia și incultura instalată tot mai mult de la an la an, am sperat că în străinătate nu vom mai avea de-a face cu astfel de metehne comuniste. Ne-am dorit cu toții o democrație reală, să trăim într-o societate lipsită de corupție, sănătoasă și educată. Să ne creștem copiii în pace, liniște și cinste. Și ce am căutat, am găsit. Fie că trăim prin Europa, în SUA, Canada sau Australia. Din păcate însă, mulți dintre noi nu am înțeles că toate acestea trebuiesc respectate, valorificate și că odată plecați dintr-o țară din estul Europei avem obligația morală să ne debarasăm de obiceiurile comuniste, să ne lepădăm de ele la graniță și în țara de adopție să o luam de la capăt. Curați, cinstiți și fără să mai privim înapoi. Dar, nuuu! Am exportat odată cu noi și acele metehne de care mulți nu se pot desprinde nici după 10 ani de străinătățuri. Și dacă nu am fost în stare să ne debarasăm de minciună, de hoție, de șpagă, trădare, bărfă și toate celelalte, apelând la ele zi de zi, de ce avem pretenții ca cei care ne-au adoptat să se poarte bine cu noi? Să ne respecte? De ce facem scandal că nu suntem tratați democratic? Păi, cum?! Spaniolii, sătui de noi și de toate relele pe care le facem la fiece pas, s-au hotărât să ne trimită pe la casele noastre. Din motive diverse dar și pentru faptul că niciun stat nu este obligat să ne suporte escrocheriile, hoțiile, crimele și nesimțirea de care am dat dovadă ani de-a rândul. Ba chiar cred că guvernul României ar trebui să plătească guvernului Spaniei taxe importante pentru faptul că spaniolii ne-au suportat atât de multă vreme. Că ne-au primit cu brațele deschise, că ne-au tolerat și crezut toate minciunile și mizeriile de care am dat dovadă că suntem în stare. Ne-au oferit servicii impecabile în sănătate, transporturi și alte domenii. Și noi? Ce am oferit în schimb? Mulți vor răspunde că munca în construcții și prin casele lor, dar nu este suficient. Cei care au muncit au fost remunerați dar cei care creează probleme și ne fac de rușine ca nație, zi de zi și ceas de ceas, ce facem cu ei? Și nu sunt puțini. De ce nu luăm atitudine? De ce mediatizăm cu bună știință toate ticăloșeniile lor? De ce trebuie să copiem ce scrie și spune massmedia din țară și să procedăm la fel? De ce nu suntem în stare să scoatem la lumină și treburile frumoase, pozitive. Sunt sute de mii de români în Spania de care ar trebui să fim mândri dar pe care nimeni nu-i cunoaște pentru că importante de evidențiat sunt crimele, hoțiile și toate răutățile care ne dezumanizează ca nație. Sunt sute, mii de români care muncesc câte 12 – 14 ore pe zi, își cresc și educă copiii minunat și sunt adevărați ambasadori ai țării de proveniență. Cine îi cunoaște? Unde se vorbește sau se scrie despre ei?! Multe asociații, diverse organizații existente au încercat prin tot felul de proiecte să ajute, dar din păcate nu este suficient. Totul trebuia să pornească de la fiecare dintre noi. Să ne controlăm comportamentul în mijloacele de transport, să nu mai fim atât de încrezuți că nu e cazul și să învățăm de la cei care ne-au adoptat tot ce-i mai bun.

Am ajuns într-un mare impas și dăm vina pe toată lumea. Ne considerăm victime. Ne deranjează faptul că bulgarii, acceptați în UE odată cu noi merg mai departe și că nu au fost „pedepsiți” precum românii. Nici nu aveau motive să o facă. Nu e vorba de discriminare. Să fim cinstiți și corecți pentru o clipă și să punem în balanță situația. Sunt ziarele spaniole pline de știri despre crimele, tâlhăriile și mizeriile pe care le fac bulgarii? Nu! Sunt dezbinați, răi, bărfitori și plini de invidie precum românii? Nu! Or fi având și ei metehnele lor dar știu să și le înfrâneze, știu să le pună sub tăcere între ei. Fără să facă vălvă, fără să se bărfească unii pe alții și să se bucure sincer de necazurile altora. Sunt evident mai uniți decât românii. Au demonstrat în timp prin comportamentul lor și nu numai, faptul că ne sunt superiori în anumite privințe. Ba chiar au realizat și un ziar în limba română pentru românii din Spania pentru că noi nu am fost în stare. Au organizat diverse evenimente pentru noi, evenimente la care autoritățile care ne reprezintă s-au grăbit să participe cu mult interes ignorând evenimentele organizate de români. Și atunci? De ce continuăm să ne uităm peste gard? Cred că e cazul să ne uităm fiecare în ograda noastră și să facem curățenie. În toate privințele. Începând de la autoritățile care ne reprezintă și care au uitat care le este menirea ca diplomați și până la ultimul venit la cules de struguri pe perioadă determinată. Și revenind la autorități… Cu toții avem câte un dinte (sau chiar mai mulți) împotriva reprezentanților autorităților noastre. Invariabil, cetățeanul se simte ignorat, tratat cu dispreț sau chiar agresat de către autorități și reprezentanții acestora, în diverse situații. Când lucrul acesta se întâmplă în țară, multă lume are tendința să-l considere “obișnuit”, ba chiar uneori se găsesc circumstanțe atenuante. E lume multă, circuitul hârtiilor lung, poate prea puțini funcționari la ghișeu, dar funcționarilor misiunilor diplomatice nu li se poate aplica același standard. Toți am sperat ca aceștia să nu poarte culori politice și să fie alături de cetățenii țării pe care-i reprezintă. Unii sunt adevărați diplomați și chiar dacă sunt foarte tineri sau abia și-au format o familie, se dedică cu multă pasiune misiunii. Alții însă, nu se implică decât de formă pentru că au alte interese așa că de cele mai multe ori suntem singuri în bătaia furtunilor… De curând parte dintre cei de la Madrid s-au întors în țară la final de misiune. Desigur că, mult mai săraci sufletește dar bogați în alte privințe. Ba unii chiar „și-au pus coada pe spinare”, au plecat în grabă și, după ei, „potopul!” Cu siguranță că, cei care vor urma se vor implica mult mai mult, vor da sens misiunii diplomatice și vor apăra interesele românilor din Spania. Iar pentru noi, cei din diaspora, cred că a sosit momentul în care ar trebui să învățăm să ținem real și sincer unii la alții, să fim mai uniți, să terminăm cu escrocheriile, șpaga, minciuna, invidia și bârfa, cu loviturile pe la spate și să apreciem în jur doar ce este de calitate și are valoare. Să nu ne mai vindem atât de ușor și ieftin precum cei din țară pentru un litru de ulei și un kg de zahăr. Să eliminăm kitch-uri-le din viața noastră și-n special pe cele umane… Să dăm o mână de ajutor din omenie și nu pentru șpagă. Să participăm la alegerile parlamentare viitoare și să demonstrăm că ne-am integrat cu bine în societatea de adopție. Niciodată nu este prea târziu să învățăm de la cei din jurul nostru ce este calitatea și valoarea. În toate domeniile. Și să nu uităm că cea mai mare bogăție a unei națiuni sunt cetățenii ei, nu resursele naturale. Cetățenii unei societăți sănătoase și educate. O dovedesc atât de mult Elveția și Japonia. Și multe alte națiuni. România va avea vreodată o astfel de societate?!

Kasandra Kalmann Năsăudean

sursa: occidentul-romanesc.com

CARTE DE VIZITĂ

- Romulus Vulpescu s-a născut la 5 aprilie 1933, la Oradea.

- Licenţiat în Litere – limba şi literatura română (1955).

- Este scriitor (poezie, proză, teatru, eseu, traduceri), editor şi publicist.

- Membru al Uniunii Scriitorilor (1959-1995).

- A publicat, printre multe altele: Poezii, 1965; Proză – exerciţii de stil, 1967; Romulus Vulpescu şi alte poezii, 1970; Procesul Caragiale-Caion (teatru), 1973; Versuri (1948-1993); Hîncu – ba! (polemici, opinii, controverse), 2002.

- Senator independent (a candidat pe listele FSN) în legislatura 1990-1992.

CARTE DE VIZITĂ

- Ileana Vulpescu s-a născut la 21 mai 1932, la Bratovoeşti, judeţul Dolj.

- Licenţiată în litere – limba şi literatura franceză (1958).

- Cercetător principal la Institutul de Lingvistică al Academiei Române (1959-1975).

- Membru al Uniunii Scriitorilor (1972-1995).

- Este căsătorită cu scriitorul Romulus Vulpescu din 1958.

- Unul dintre romanele sale, „Arta conversaţiei”, a devenit bestseller înainte de 1989.

- Ultimul roman – „Notă informativă bătută la maşină”, Editura Tempus, 2011.

„Adevărul”: Ce mai înseamnă astăzi termenul „imoral”, în accepţiunea dumneavoastră?

Ileana Vulpescu: Eu vă dau un răspuns de dicţionar, ca unul care a fost redactor la două dicţionare. Este o persoană care ignoră moralitatea, ştiind ce este moralitatea.

Nu v-am întrebat întîmplător, pentru că în spaţiul public pare să fi dispărut această noţiune.

I.V.: Vreau să vă spun că a dispărut ruşinea care este baza moralităţii şi, dispărînd ruşinea, s-a ajuns aici. Este un mod de a te afişa cu atîta indecenţă cînd eşti bogat, într-o lume în care majoritatea este săracă. Or, această indecenţă eu o consider o dovadă de imoralitate.

Aşadar, imoralul este un om care cunoaşte ce este moralitatea…

I.V. Da. Spre deosebire de amoral – „a”-ul acesta vine din greacă şi este alfa privativ, neagă o calitate a unui adjectiv. Deci, dacă spui „amoral” înseamnă că acesta nu ştie ce este morala. Imoral este cu totul altceva.

Romulus Vulpescu: Imoralul e conştient de starea sa, amoralul e mai departe de asta.

Sînt foarte multe situaţii în care impresia generală este de amoralitate, nu de imoralitate.

R.V.: Bine, ideea că nu ştiu istoria cuvîntului, mă rog… Dar să ştiţi că o anumită formă de mitocănie în manifestare, un anumit „manelism” erau şi înainte. Toate astea sînt ca tatuajul, pe care eu îl consider un fel de manelism al pielii. Parcă ar cînta pielea manele. Domnule, este ceva de groază şi mai sînt şi „manele” colorate… Am văzut şi prin filme, dar şi în realitate.

I.V.: Ei bine, dacă s-a tatuat un preşedinte al Statelor Unite, şi încă unde!, ce să ne mai mirăm…

Şi în Antichitate se practica tatuajul…

R.V.: Bine, dar faptul că au existat mitocani şi în Antichitate nu ne scuză pe noi, astăzi, daţi-mi voie!

I.V.: În orice caz, asta dovedeşte un lucru: că tot ce este prost se perpetuează. De fapt, s-a remarcat şi în genetică. S-a remarcat că ceea ce este defect se moşteneşte mereu. Nu este obligatoriu că dacă ai avut ochi albaştri şi ai fost deştept să moştenească şi urmaşii. Dar dacă ai avut un tîmpit în familie, oricînd mai poate apărea un alt tîmpit. Deci, genetica asta este! Indiscutabil. Este un fapt care se dovedeşte valabil în societate.

Oricînd… Dar parcă proporţia e alta, în momentul de faţă.

I.V.: Da, este. E vizibil. Eu nu spun că nu sînt oameni bogaţi în toată lumea, dar modul de a afişa acest lucru lezează sufletul unei populaţii întregi. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, acolo unde este o clasă de mijloc care trăieşte onorabil, care nu duce grija pîinii de a doua zi, nu interesează aşa ceva. Dacă fiecare are ce-i trebuie, n-au decît să fie alţii bogaţi. Dar cînd sînt pensii sub 700 de lei şi cînd, dacă ai 730 de lei pensie, ţi se taie subvenţia la căldură, cînd vezi nunţi de un miliard, de două sute de mii de euro, nu e în regulă…

Cum vi s-a părut ultima nuntă din această categorie?

R.V.: Iertaţi-mă, nu mă interesează nici cît negru sub unghie. Am citit astăzi… Domnule, ce să spun, m-a luat groaza cînd am văzut. Ce a făcut Monica Columbeanu, ce a făcut ailaltă şi aşa mai departe… M-am crucit ce a ajuns România. Şi posturile de televiziune fac acelaşi lucru. Mai jalnic este că unele posturi comerciale sînt infinit mai decente decît aşa-zisul post public. Adică decît posturile publice, pe care le plătim obligatoriu.

Da, plătim şi radioul public…

R.V.: Noi nu mai ascultăm radio de nu ştiu cîtă vreme, dar îl plătim, or este abuzivă chestia asta, pe lîngă alte lucruri.

Ce credeţi că a dus la actuala stare de lucruri din mass-media?

R.V.: Nu ştiu… Oricum, în majoritatea cazurilor, lipsa de profesionalism a gazetarilor, a oamenilor care scriu. Eu aproape că nu mai citesc, refuz să mai citesc texte în limba română, traduceri şi altele. Mai apar romane poliţiste şi eu de astea citesc, că, în rest, literatură „din ailaltă” am eu acasă, mi-ajunge. Dar, nu considerînd literatura poliţistă un lucru de calitate, să ne înţelegem!

Sînt şi capodopere ale genului…

R.V.: Care bat de departe diverse alte lucrări… Dar, dincolo de asta, eu n-am să pricep pe cine interesează ce dau ăştia în presă. Îmi pare rău, fac un joc de cuvinte, dar şi televiziunea publică a ajuns ca o femeie publică. Numai că aia e onorabilă, că acolo dai un ban, dar ştii de ce…

I.V.: Aia munceşte.

R.V.: Or, ei nu numai că nu muncesc, dar îşi bat joc de oameni.

I.V.: Dar, revenind, cel mai uşor de stîrnit într-un om este mahalagismul. Eu ştiu persoane care, vă rog să mă credeţi, nu sînt deloc analfabete, ba chiar au şi doctorate, şi care sînt excitate cînd aud ce a mai făcut madam Cutărică, madam X, madam Y, cum a fost îmbrăcată madam nu-ştiu-care. Deci, se merge pe linia minimei rezistenţe care este mahalagismul din fiecare dintre noi.

“Cel mai uşor de stîrnit într-un om este mahalagismul.”

„Maiorul Sfinţii Apostoli” şi Petre Ţuţea

Petre Ţuţea obişnuia să spună: „Am făcut 13 ani de puşcărie pentru un popor de idioţi”…

R.V.: Ce pot să vă spun… Înainte de 1989, la Uniunea Scriitorilor, venea aproape zilnic Ţuţea. Pe vremea acea – Dumnezeu să-l ierte!, că a fost un om cumsecade -, omul Securităţii era Traian Iancu. Traian Iancu era cel care dădea împrumuturile. Spre onoarea partidului, a guvernului de atunci, ca să spun aşa, au zis: „Domnule, Ţuţea ăsta n-a scris nimic, e un peripatetician, bun, de acord, dar e un mare intelectual, nu poate fi lăsat de izbelişte, aşa!” Şi i-au dat dispoziţie lui Iancu să-i dea ajutor. Ajutor, că dacă îi dădea împrumut n-avea de la cine să-l recupereze. Acum, şi cu ajutorul ăsta era o chestie: cine să ia ajutorul pentru că să i-l dea lui, direct, nu se putea. Ţuţea nu era membru al Uniunii, nu era membru al Fondului, nu era nimic, era nimeni, un nene de pe stradă. Şi atunci, Iancu a venit la cîţiva oameni, printre care şi la mine, oameni care nu cereau şi ei. Adică la din ăştia care să nu spună: „Domnule, eu iau ajutor pentru Ţuţea, dar îmi dai şi mie o mie de lei, dacă lui îi dai o mie. Sau măcar cinci sute!”

Trebuia cineva care să-i ducă toţi banii.

R.V.: Îi luam noi, dar nu-i duceam, îi trimiteam. Staţi, că au făcut şi mai frumos! În primul rînd, îi trimiteau mîncarea cu sufertaşul, zilnic, de la cantina Uniunii. Asta cînd nu mai putea veni singur la cantină. Şi pe urmă îi trimiteau acasă, de două ori pe săptămînă, o femeie care îi făcea curat, care îi spăla rufele. Domnule, vreau să vă spun că s-au comportat cu Ţuţea într-un mod extraordinar.

I.V.: Toţi preşedinţii Uniunii s-au purtat excepţional cu Ţuţea, terminînd cu Mircea Dinescu, că după aia a murit Ţuţea.

R.V.: Dar altceva am să spun, că nu asta era. La un moment dat, eu îi spun lui Ţuţea că veneau pe acolo şi nişte ofiţeri de Securitate, oficial.

I.V.: Erau doi care răspundeau oficial de Uniune.

R.V.: Veneau maiorul Achim şi Petru Pavel.

I.V.: Lui Petru Pavel îi spuneam „maiorul Sfinţii Apostoli”.

R.V.: Nu ştiam care era numele de botez şi care era cel de familie. Eu nu ştiam dacă pe el îl cheamă Pavel Petru sau Petru Pavel. Aşadar, „maiorul Petru şi Pavel”. Veneau în civil. Şi eu am ţinut la un moment să-i spun: „Domnule, să ştii că…”. „Da, foarte bine!”, a zis Ţuţea, cu glas foarte tare de s-a auzit în toată Uniunea, ca să nu fie cumva vreun dubiu. „Domnule, zice, e bine! Şi cînd mai vin, să audă ce spun şi să nu raporteze greşit, ci să raporteze ce spun eu! Să ştie de la mine. Ascultă-mă, domnule, uită-te la mine! Doi sîntem marii naţionalişti români: Ceauşescu şi cu mine! Cînd oi muri eu, rămîne numai el!” Am rămas perplex atunci, dar să ştiţi că avea dreptate.

Judecând retrospectiv lucrurile, avea dreptate?

R.V.: Noi n-am fost membri de partid, din fericire. Eu n-am fost nici UAER-ist. Ştiţi ce era: Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România. Mă rog, voiam să spun că noi n-am fost niciodată membri ai PCR şi că, la Uniunea Scriitorilor, m-a învăţat Marcel Aderca, băiatul lui Felix Aderca: „Tu să zici că eşti de acord cu politica partidului, cu tot”. Până la „Lupţi cu…?” Aici le răspundeam: „Nu, eu sînt credincios!” Libertatea culturală era garantată. Ţin minte ce scandal a fost cînd am făcut noi nunta. Eu mi-am invitat colegii şi la biserică. Erau şi ovrei, şi tătari, şi turci, mă rog, de toate naţiile.

“Spre onoarea partidului, a guvernului de atunci, s-au comportat cu Ţuţea într-un mod extraordinar.”

„N-a mai rămas nici un naţionalist”

Aţi scăpat de înregimentarea în PCR spunînd că sînteţi credincios?

R.V.: Da. Şi a fost o replică nemaipomenită a unuia, nu mai ştiu care. Atunci, eu purtam un lănţişor şi o cruce mică. Nu o purtam la vedere, dar cînd eram deschis la cămaşă sau nu purtam cravată, se vedea. Şi zic: „Dar cu asta ce putem face?” Nu mă puteau agăţa, că „asta” era garantată prin lege. „Vă închideţi la cămaşă!” Şi i-am răspuns: „Da, dar dumneavoastră cîtă încredere aţi putea avea într-un membru de partid care face asta?”. Şi au rămas pe gânduri, dar au adăugat: „Ei, nu vă mai înnegriţi atîta!”

Simţeau că e un subterfugiu.

R.V.: Domnule, erau abuzivi, dar nu erau proşti toţi. Şi ăştia care făceau recrutări îndeobşte nu erau tîmpiţi.

Revenind la Ţuţea, ce ar spune astăzi despre România?

R.V.: Că n-a mai rămas nici un naţionalist, că a murit şi el, şi Ceauşescu. Domnule, nu ştiu!

I.V.: Pentru el cred că ar fi o mare dezamăgire. Vreau să vă spun că, pentru mine, cel mai urît an din viaţa mea – şi mulţi au fost urîţi – a fost anul 1990. Atunci m-aş fi aşteptat ca poporul român să arate unitate, şi nu dezbinarea care s-a produs. Adică era o duşmănie a românului împotriva românului pe care nu o aşteptam.

Dar nu era şi nu este asta consecinţa anilor de comunism?

R.V.: Domnule, consecinţa… În primul rînd că n-a fost comunism, dacă a fost comunism eu sînt popă catolic! Şi la catolicism pot să trec…

I.V.: Eu nu cred că în România a fost cineva comunist. Au simulat.

R.V.: În afară de ăia de la început, de nucleul ăla…

I.V.: Vreau să vă spun că eu am cunoscut o comunistă adevărată – pe Ilca Melinescu, care se chemase Vaserman, fiica unui mare farmacist din Bucureşti. Ilca Melinescu a fost într-un grup de comunişti tineri, pe vremea lui Carol al II-lea. Au fost condamnaţi la moarte. Tatăl ei, domnul Vaserman, i-a dat un asemenea şperţ lui Carol al II-lea încît li s-a comutat pedeapsa în 25 de ani de puşcărie. Fusese bătută la Siguranţă în aşa hal încât nu mai avea oase cum trebuie la picioare. Toată viaţa a umblat în nişte botoşei ortopedici. Ea era farmacistă de profesie, remarcabil de deşteaptă şi de cultivată. Deci, am cunoscut un comunist adevărat. Dar era îngrozitor de dezamăgită.

“În 1990 m-aş fi aşteptat ca poporul român să arate unitate şi nu dezbinarea care s-a produs. Adică era o duşmănie a românului împotriva românului pe care nu o aşteptam.”

„Comuniştii nu ne-au spus totul”

Interesant este că foarte mulţi comunişti au provenit din zona clasei de mijloc, din zona burgheziei sau a oamenilor care au avut un anumit nivel intelectual şi financiar.

I.V.: Ce spunea Marx? Că într-o organizaţie revoluţionară capii sînt întotdeauna intelectuali. Băiatul ăsta avea tată fabricant.

R.V.: Apropo de vremurile de dinainte de 1989. Vreau să vă spun că cea mai tare amintire îmi rămîne aia cu Fidel Castro. Noi am fost foarte buni prieteni cu Geo Bogza. La un moment dat, Geo Bogza a fost invitat în Cuba, de Fidel Castro personal, care i-a trimis avion. Şi, stînd de vorbă, Geo Bogza i-a povestit că are o familie de prieteni şi că el (adică eu) ştie spaniolă, că a tradus şi din poezia cubaneză, ceea ce era adevărat. Toate astea sînt confirmate, vă arăt şi cartea poştală. Şi Fidel Castro a zis: „Păi să vină aici!”. „Cum să vină aici?” „Păi scrie-i că-i trimit invitaţie prin ambasadă şi îi trimit avionul.” Şi Geo Bogza îmi scrie o carte poştală: „Dragă bărbosule (că aşa îmi spunea), aşa şi aşa şi a zis să vii, că-ţi trimite avionul”. El nu mai ştia adresa mea şi a scris România, Europa şi Bucureşti. A sosit cartea poştală!

Eraţi cunoscut. Oricum, „băieţii” vă ştiau. Aţi resimţit vreodată acţiunea organelor represive ale regimului?

R.V.: Domnule, sincer vorbind, nu. Nu, în ce sens: ea (n.r. Ileana Vulpescu), pe vremea aia, femeie fiind, să scrie romane şi să fie best-seller, cum a fost „Arta conversaţiei”, nu se înghiţea. Nu, nu ţinea! Domnule, la ea a ţinut şi cu două ediţii, pe vremea aia!

Care credeţi că a fost cel mai nociv lucru, înainte de 1989, pe care îl decontăm astăzi? În ce zonă se resimte cel mai puternic influenţa perioadei comuniste?

R.V.: Nu ştiu… Eu ştiu ce reproş am. Am un mare reproş, ca să zic aşa, postum. Că nu ne-au spus totul. La un moment dat, am fost chemat la „Ştefan Gheorghiu” să predau. M-am crucit. M-au luat cu „maestre”. Acolo era şef Dumitru Popescu – „Dumnezeu”, altfel un tip deştept. „Domnule, eu nu sînt membru de partid”, le-am spus. „Ştim!” Trebuia să vorbesc la diverse stagii de pregătire, pentru că au ţinut cursuri şi pentru primarii din diverse sate şi comune. Cursuri de literatură! Şi ce mă chemau ei să le spun? Să vorbesc despre curentele decadente din literatura străină şi despre futurism şi simbolism.

Probabil la un nivel mai înalt, pentru cadrele alese…

Gîndiţi-vă că studenţii mei erau colegii mei, precum Ştefan Augustin Doinaş, Dumnezeu să-l ierte!, oameni din ăştia. Pentru că ei, fiind conducători de reviste, făceau parte din nomenclatură şi erau obligaţi să facă „Ştefan Gheorghiu”. Eu, neconducînd nimic, nu eram obligat.

Spunea-ţi că nu ne-au zis tot comuniştii. Ce-ar fi trebuit să ne spună?

R.V.: Adevărul! Că acest capitalism este mult mai rău decît asta…

I.V.: Din punct de vedere economic, nu găsesc că majoritatea oamenilor au cîştigat ceva în forma în care ne aflăm noi astăzi.

E adevărat, dar asta nu înseamnă că era bun comunismul…

R.V.: Dar eu n-am spus că era bun. În primul rînd, nu era comunism. De aici şi sintagma asta „naţional-comunism”, care este o aberaţie.

„Am avut ocazii avantajoase să rămînem în străinătate”

Foarte mulţi tineri pleacă din România…

I.V.: Într-adevăr, e foarte mult tineret care pleacă din România, din păcate, medici foarte mulţi.

Dacă aţi avea acum între 20 şi 40 de ani, aţi rămîne în ţară?

I.V.: Eu vreau să vă spun că noi am avut ocazii avantajoase să rămînem în străinătate. Una chiar propusă de Ambasada română din Italia, să predăm limba română la Napoli. Dar niciodată n-am vrut asta. Eu am putut să plec la 19 ani, printr-o căsătorie, în Statele Unite. Mama mi-a spus aşa, Dumnezeu s-o odihnească: „Mamă, gîndeşte-te bine că ai să mai trăieşti şi după ce eu am să mor. Să nu-ţi pară rău!” Am avut momente cînd mi-a părut rău. Însă prima dată cînd am fost în Occident, în 1967, în Franţa, am văzut opacitatea mentalităţii de acolo, incapacitatea de a înţelege ceva ce nu trăiseră. Mi-au spus, la un moment dat: „Dar şi noi am fost ocupaţi de nemţi!” Le-am zis: „Prea puţin!”

O replică extraordinară.

I.V.: „Prea puţin, zic, întrebaţi-ne pe noi care, de cînd ne ştim, sîntem ocupaţi de cîte cineva!” Atunci m-a respins atît de tare societatea occidentală, în această opacitatea, încît am zis: „Domnule, dacă am un acoperiş deasupra capului, dacă am o leafă foarte proastă, rămân”. Nu-mi place, în primul rînd, să trăiesc printre străini, ideea de a mă trezi dimineaţa şi de a nu mai auzi limba mea. Nu sînt nici o fiinţă materialistă şi nici o arivistă socială.

Astăzi, tinerii se plîngă de calitatea scăzută a învăţămîntului universitar şi aleg să plece în străinătate pentru a avea acces la o şcoală de bună calitate. Pot fi condamnaţi pentru asta?

R.V.: Nu. În primul rînd, pe mine mă pune pe gînduri înmulţumirea asta a facultăţilor private în care eu nu cred nici cît negru sub unghie. Majoritatea sînt gafe.

Învăţămîntul privat nu e un concept greşit. Funcţionează în ţări mult mai dezvoltate decât România.

R.V.: Eu n-am spus că e un concept greşit, eu am spus că nu cred în el. Şi, în orice caz, cum e la noi… Să fim serioşi! Nu dau nume că mă trezesc cu procese. Am şi scris despre asta, nu în proză, ci în versuri. Hai să fim serioşi!

I.V.: Eu nu accept ca cineva care predă la Facultatea de Filologie din Bucureşti, de alminteri o persoană foarte talentată şi inteligentă, să spună „trebuie că” şi „înainte să”. Adică nişte încălcări flagrante ale gramaticii, ale gramaticii limbilor romanice, nu numai ale celei române. Nu se poate aşa ceva nici dacă ai scris un articol de ziar. Şi atunci, cum să nu se plîngă şi studenţii care au posibilitate să se ducă să studieze în străinătate?!

R.V.: Printre studenţii aceştia am simţit unii foarte buni.

I.V.: Şi de ce să nu se ducă, domnule?! Au altă deschidere acolo. În primul rînd, făcînd o universitate străină, ei pot să rămînă acolo, că e foarte important. Un caz concret: eu am văzut un fizician excepţional, plecat de aici cu nevastă-sa, care era studentă în anul III la medicină. Acolo, ea a făcut farmacie. Ei bine, ea s-a adaptat mult mai bine decît el, pentru că a făcut facultatea de la început acolo.

De ce nu mai scrieţi poezie, domnule Romulus Vulpescu?

R.V.: Eu scriu, cum să nu scriu?!, dar n-am… Adică ar trebui să umblu la pomana plăţii. Cum să vă spun eu… Sînt printre privilegiaţii cărora nu li se mai cer bani ca să publice, dar nici nu li se dau. Acum am ajuns la… Domnule, nu ştiu ce să vă spun… Aproape că eu nu mai pot citi în româneşte. Parcă vorbim păsăreşte! Mă întreabă lumea cîte limbi ştiu. Bine? Română! În româneşte ştiu să dezleg cuvinte încrucişate, pe cînd în altă limbă, nu. Nu e o glumă ce vă spun. Eu am şi făcut careuri, cîndva, în România. Ştiu ce înseamnă cuvîntul, cu se mănîncă rebusismul. Deci, nu e chiar glumă. Domnule, scriu dar, vedeţi dumneavoastră, sînt împotriva unor grave falsificări ale istoriei noastre. Unul dintre cele mai grave cazuri este acela al trădătorului Pacepa. Americanii numai în gura lui se uită. Porcăria e că nu numai că a fost reabilitat, dar s-a plătit de către statul român şi „prima de trădare” din urmă, leafa. Asta e una dintre cele mai mari porcării pe care am văzut-o eu vreodată într-o ţară – să plăteşti trădarea!

Dacă are preţ politic, se poate…

R.V.: Am făcut şi eu militărie. Tradiţia era ca, la Filologie, să se facă artilerie şi am făcut artilerie. Am învăţat după manualul de tragere al sergentului sovietic. Vreau să spun că nici un inginer nu ştia ce era acolo. Nimeni, în România, care a depus un jurămînt militar pe vremea lui Ceauşescu, nu a jurat credinţă „Comandantului Suprem”. A jurat credinţă patriei. Jurămîntul a fost pe drapel, pe simboluri. Nu era: „Jur să fiu fidel Partidului Comunist!” Erau şi nemembri de partid, nu toată ţara era membră de partid.

„I-am zis lui Ion Antonescu: «Eşti bun!»”

Cum l-aţi cunoscut pe Ion Antonescu?

R.V.: Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte!, în timpul Primului Război Mondial a fost maistru armurier şi subaltern direct al maiorului Antonescu (pe atunci), care era la Marele Stat Major. Cunoscîndu-l pe taică-meu încă de atunci, în momentul în care a trecut toată industria românească pe picior de război, cu sediul la Bucureşti, am fost aduşi, cu familia, înainte de cedarea Ardealului. Am venit cu mobilă, cu tot, n-am lăsat nimic în urmă. Aici, în Bucureşti, l-a numit pe tata la uzina „Lemaitre”, zisă „La Metru”, la podul Căii Văcăreşti. Uzina „Lemaitre”, unde am lucrat eu ca să-mi dreg dosarul, făcea tunuri de o sută şi de o sută douăzeci şi proiectile.

Ce funcţie îndeplinea tatăl dumneavoastră?

R.V.: Antonescu l-a numit şeful producţiei de război pe Capitală. Dar, pe vremea lui Antonescu, taică-meu n-a purtat uniformă militară. Era în civil îmbrăcat. Bărbaţii, pe stradă, n-aveau voie să fumeze, erau obligaţi să iasă cu cravată la gît, să aibă pălărie.

Era o dispoziţie aplicabilă pe timp de război. Femeile n-aveau voie să poarte coafuri extravagante…

R.V.: …pantaloni, chestii, aiureli. Şi, într-o duminică, eram cu taică-meu pe stradă. Eram obişnuit de acasă să le spun părinţilor mei „tu”. Taică-meu se plimba cu mine pe Calea Victorie, ne uitam la preţurile stofelor şi mă învăţa care sînt unităţile de măsură. Cînd intram în Piaţa Palatului, unde era statuia, vizavi de Palatul Regal, ne-am întîlnit cu trei ofiţeri. Unul, de statură mijlocie era Antonescu, general pe atunci, iar în spatele lui mai erau doi aghiotanţi. Ajungînd în dreptul lui, taică-meu şi-a scos pălăria şi l-a salutat. „A, a, ce faci Vulpescule?”, a spus Antonescu. „Păi, domnule general, am ieşit la plimbare cu…” „Şi ăsta cine e? Flăcăul tău?”. „Da”, spune tata. Antonescu zice către mine: „Cum te cheamă, flăcăule?”. I-am spus că mă cheamă Romulus. V-am explicat de ce se dădeau numele acestea?

Se dădeau în Ardeal pentru a nu putea fi maghiarizate…

R.V.: Exact! Chit că noi nu mai eram sub ei, dar a rămas obiceiul pămîntului. Eu nu m-am lăsat şi îl întreb şi eu pe Antonescu: „Dar tu cine eşti?”

Cîţi ani aveaţi?

R.V.: Opt ani, era în ’41. Am refăcut în minte toate astea. Imaginea e intactă, mi-o amintesc perfect. Aşadar, „Pe tine cum te cheamă?” Şi el zice: „Antonescu”. „Şi ce eşti tu?” „General”, zice. „Dar de unde îl cunoşti tu pe tăticu?”, l-am luat la interogatoriu. Mi-a spus el că l-a cunoscut pe front. „Da, ei, e bine. Eşti bun!”, îi mai zic. „Dar de unde ştii tu că sînt bun?”, se miră Antonescu. „Păi mi-a spus mie tăticu, că vorbeşte cu mămica acasă, şi a spus: «Antonescu ăsta e mînă de fier», că asta trebuie poporului român”. Apropo de asta: Ce m-a indignat pe mine cel mai mult a fost faptul că bustul lui Antonescu de la biserica pe care a ctitorit-o a fost acoperit cu tablă.

E considerat criminal de război, deocamdată.

R.V.: Dacă a fost criminal de război de ce n-a fost judecat la Nuremberg?

Pentru că n-a mai apucat. L-au executat ruşii. Dar oameni care au trăit acele momente, precum Neagu Djuvara, şi-au exprimat convingerea că, dacă ar fi ajuns la Nuremberg, Antonescu ar fi fost condamnat şi executat.

R.V.: Domnule, este o convingere! Dar istorie nu se face cu „dacă”.

Alt instrument de analiză a istoriei n-avem la îndemînă…

R.V.: Dar nu se poate, eu nu sînt convins de chestia asta şi nu sînt convins din mai multe motive. În primul rînd pentru că trădarea a fost făcută de un camarad de arme, care era regele Mihai.

Îi daţi dreptate preşedintelui Băsescu în chestiunea aceasta?

R.V.: Domnule, eu nu-l ador pe Băsescu deloc, dimpotrivă, l-am şi înjurat de l-am trecut toată Dunărea pentru chestia cu cîinii comunitari. Dar în ce a avut dreptate, a avut. A zis o chestie bună, chestia cu regele.

Nu credeţi în posibilitatea reinstaurării monarhiei în România?

R.V.: E o prostie! Şi monarhia cu cine? În primul rînd că ar trebui schimbată Constituţia… Eu nu numai că nu văd o asemenea posibilitate, dar cît mai am putere aş milita contra. Eu sînt şi antimonarhist, şi antidinastic. Nu înghit dinastia Hohenzollern, în particular, şi nici monarhia ca sistem.

“Sînt şi antimonarhist, şi antidinastic. Nu înghit dinastia Hohenzollern, în particular, şi nici monarhia ca sistem.”

„Am dorit ca limba română să fie limbă oficială şi de stat”

Nu e periculos faptul că segmentul nostalgicilor, al oamenilor care, fără să înţeleagă foarte bine ce rău a reprezentat sistemul de dinainte de 1989, îl regretă?

R.V.: Să ne înţelegem: sisteme bune nu există nicăieri, clar!

Oricum, cel mai puţin nociv dintre toate e democraţia parlamentară.

R.V.: Democraţia cu Churchill care ne cedează, haideţi domnule să fim serioşi! Ştiţi cine ne-a cedat la Yalta…

Sînt teme istorice discutabile.

R.V.: Care discutabile, că astea sînt realităţi!

Care e diferenţa dintre clasa politică de astăzi şi clasa politică de la începutul anilor ’90, din care şi dumneavoastră aţi făcut parte?

R.V.: Eu am făcut parte pentru că am intrat în constituantă, dar n-am fost membru al nici unui partid. În ziarul „Adevărul” am apărut pe lista FSN şi am spus că eu sînt fără partid. Ca mine apăruse şi Lia Manoliu. Şi mulţi au spus acelaşi lucru şi ne-au trecut ca atare. S-au supărat unii, dar le-am spus: „Sunteţi tîmpiţi?! N-aţi înţeles nimic! O chestie ca asta vă acreditează democratizarea: «Uite, domnule, ce deschişi sunt!»”

Cum era clasa politică de atunci, faţă de cea de astăzi?

R.V.: Domnule, o să vă spun ceva: am lucrat la Constituţie şi am avut materiale într-o mulţime de limbi. Sigur, franceză mai ştiau şi alţii, dar eu ştiam italiană, spaniolă şi pe alea le-am citit. Vreau să vă spun că una dintre cele mai uluitoare constituţii pe care le-am citit a fost cea suedeză, pe care am văzut-o în spaniolă. Constituţia lor avea 62 de pagini şi Legea presei avea 89. Domnule, acolo, în legea presei, era specificată şi culoarea fluturaşului de propagandă!

Sigur, au altă viziune asupra lucrurilor…

R.V.: Altă viziune şi alt sistem social, dar care nu mi se pare că e cel mai rău.

A fost o sursă bună de inspiraţie legea fundamentală suedeză?

R.V.: Eu am vrut să fac trei lucruri atunci, dar din trei am izbutit unul. Am vrut să dau „o zi onomastică” României, ca să zic aşa, şi-am dat-o. Al doilea lucru pe care am vrut să-l fac a fost răspunderea în cascadă. Chiar dacă un articol este semnat sub pseudonim, până şi ultimul la care ajunge trebuie să ştie cine-i autorul. Adică, tipograful trebuie să ştie că textul l-a adus Romulus Vulpescu. Al treilea lucru pe care am vrut să-l fac era Legea limbii române. Dumnezeu să-l ierte, prietenul meu Pruteanu a încercat, s-a bătut şi el, dar nu s-a putut. Eu am dorit ca limba română să fie limbă oficială şi de stat.

O nuanţă importantă – „ de stat”.

R.V.: E esenţială, aş zice. Nu s-a putut. Din astea trei, numai una. Mi-aduc aminte că, în momentul în care s-a trecut la votarea Constituţiei, unul dintre colegii noştri, vicepreşedinte la Comisie, era Vasile Gionea, care s-a prăpădit între timp. El a votat pentru Constituţia la care colaborase. Asta s-a petrecut la ora 12 şi la ora 15 era dat afară din partid (n.r. din PNŢCD). Domnule, nu e o glumă ce vă spun. Adică eu aşa ceva nu văzusem. Trebuie să recunosc că şi mie mi-a trebuit o vreme să-mi dau seama de cum stau lucrurile în politică. Mie nu-mi place deloc această clasă politică de astăzi. Mai nimeni. Zic „mai nimeni” pentru că mai e cîte unul, aşa… Nu dau exemple pentru că nu e bine.

sursa: adevarul.ro

Reverenda este haina preoteasca cea mai cunoscuta, ea fiind cunoscuta si sub denumiri precum “anteriu” sau “sutana”. Reverenda este acel vesmant lung, de culoare neagra, croit cat se poate de simplu, care se poarta de catre preot peste hainele personale. Desi reverenda este numita “vesmant neliturgic”, preotul nu are voie sa slujeasca nici o slujba fara a fi imbracat in aceasta. Numai peste reverenda se pun toate celelalte vesminte preotesti liturgice.

Cunoscuta si drept “haina zilnica a preotului”, reverenda este acea haina neagra purtata zilnic de catre preot, din ziua hirotoniei si pana in ziua adormirii lui in Domnul. Reverenda acopera intregul corp, in afara ei, descoperite, ramanand doar mainile si chipul, ca si in iconografie, pentru binecuvantare si propovaduire.

Vesmintele cu care se imbraca slujitorii Sfantului Altar, in afara sfintelor slujbe, se cuvine a fi lungi si de o culoare cat mai intunecata, pentru ca “lungimea” inchipuie buna cuviinta, iar “culoarea inchisa” (neagra) este icoana smereniei. Tot in aceeasi erminie, reverenda reprezinta mormantul celui care o poarta, prin ea preotul aratand tuturor cum omul trebuie sa moara acestei lumi.

Reverenda, haina zilnica a preotului

Odata hirotonit, preotul nu mai are voie sa isi dea jos reverenda, decat numai in cazuri exceptionale. Aceasta este marturia tuturor marilor duhovnici. Reverenda trebuie purtata neincetat de catre preot, precum neincetat trebuie pastrat cu grija si harul primit de acesta in Taina Hirotoniei. Chiar daca harul nu sta in reverenda, reverenda ajuta insa la pastrarea harului.

Cu frica, spre a nu judeca, indraznesc a spune: cand comoditatea, confortul si rusinea fata de lume (de cei necredinciosi) incepe sa primeze, purtarea reverendei poate deveni un adevarat chin, ea ajungand sa fie inlaturata prin vorba poporului, care zice: “Nu haina il face pe om!” Insa, in pofida intelepciunii acestei vorbe, ea nu poate fi aplicata si in acest caz.

Nu putem indeparta aspectele vazute ale credintei crestine, interiorizand credinta in lucruri nevazute. Este drept ca nu reverenda si barba sunt esentiale, insa acestea dau marturie despre Domnul caruia ii slujim prin viata noastra. Tot crestinul da marturie despre credinta lui, in foarte mare masura prin comportament, insa nu numai. In cazul preotului, chiar si cand acesta tace, reverenda predica de una singura.

Reverenda nu este “o uniforma de serviciu”, ca in alte meserii, deoarece rolul practic al acesteia este secundar celui duhovnicesc. Este de mare folos ca toti crestinii de rand sa-si vada preotul imbracat in reverenda, la piata ori pe strada, spre aducerea lor aminte ca nu sunt din lumea aceasta, ci ca sunt datori a se lupta neincetat cu patimile, spre dobandirea Imparatiei lui Hristos. Daca preotul nu poarta reverenda, nimeni nu are de unde sa stie ca el este preot, iar multi ar avea mare nevoie sa stie asta.

Nimic in Biserica Ortodoxie nu este intamplator; toate lucrurile si actele de cult au un fundament duhovnicesc, profund, care ajunge sa ne scape, cu cat viata noastra devine mai secularizata. Pentru aceasta, atat timp cat un preot va urmari mai mult sa fie “in pas” cu vremea, decat cu Traditia Bisericii, el va renunta cu usurinta la a mai purta reverenda.

In aceasta privinta, un prieten spunea: “Sunt preoti si preoti. Pentru unii, reverenda este “grea” si preotia “usoara”; pentru acestia reverenda nu e nimic altceva decat uniforma de serviciu; dupa slujbe, fiind greu de purtat, ei renunta cu usurinta la ea. Pentru altii, reverenda e “usoara” si preotia este “grea”; ei nu renunta cu usurinta la reverenda, deoarece nu pierd din vedere caracterul revelator al acesteia: preotului ii reaminteste permanent lucrarea pentru care a fost chemat, iar celorlalti oameni le descopera prezenta in mijlocul lor a “omului lui Dumnezeu”. De aceea, in majoritatea cazurilor, modul in care un preot isi asuma reverenda, spune multe si despre cum isi asuma acesta Preotia.”

Parintele Paisie Aghioritul: Reverenda nu este optionala !

In jurul anului 1972, cativa preoti de mir din Grecia au venit la Parintele Paisie Aghioritul, pentru a lua binecuvantare spre a nu mai purta reverenda. Unul dintre ei spunea: “Nu reverenda il face pe preot. Mai de preferat ar fi ca unii preoti sa umble fara reverenda, pentru ca astfel se pot apropia mai usor de lume.” Parintele Paisie i-a chemat a doua zi, spre a le raspunde.

A doua zi, cand au sosit acei preoti, parintele le-a aratat un maslin din curte, caruia in seara anterioara ii curatase intentionat coaja de pe tulpina; numai in varf ii lasase cateva crengute retezate. Aratandu-le maslinul decojit, parintele le-a spus: “Va place copacul asa cum este, decojit? Asa sunt si preotii fara reverenda.” Deasupra acelui maslin, parintele a scris: “Copacii si-au aruncat imbracamintea lor, dar vom vedea ce pricopseala vor face. Preotul fara rasa (reverenda) nu este de rasa”. Astfel, preotii au inteles voia lui Dumnezeu si au continuat sa isi poarte reverendele.

Alta data, fiind intrebat parintele Paisie, care este motivul pentru care preotii trebuie sa poarte reverenda, acesta a raspuns, zicand: “Exista multe motive, dar si numai faptul ca toti oamenii evlaviosi se bucura, atunci cand il vad pe preotul lor purtand reverenda, este un motiv suficient.”

Parintele Dionisie Ignat: Reverenda este o mare binecuvantare !

“Sub nici un motiv vreun crestin sa nu gaseasca o neoranduiala in preot. Atunci preotul are mare spor, daca ceilalti vad ca parintele e in regula. Asa-i omenirea, fie cat de multa lume, daca preotul e in uniforma, numai pe preot il vede, fiindca lumea e imbracata in alt mod.”

Haina sa fie haina, regula fara nici un fel de rabat, fara nici un fel de concesie. “Sigur. Mare, mare binecuvantare este. Te pazeste de multe uniforma asta. Esti imbracat in negru, adica in pocainta, regretam inaintea lui Dumnezeu ca am pierdut raiul… de aceea sunt imbracati asa toti calugarii si toti preotii, ca un fel de pocainta, pot sa spun, ca si cum am fi in doliu. Aducandu-ne aminte ce am pierdut, putem instaura in sufletul si in inima noastra smerita cugetare.”

“Trebuie mare atentie, sa nu inceapa preotul sa spuna: “Nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare, nu-i nimic daca umblu ca un mirean, nu-i nimica…” Ca sa fie preotul ca si mireanul, asta inseamna ca harul pe care ti l-o dat Dumnezeu tu l-ai batjocorit, l-ai aruncat, fiindca spui ca harul nu sta in uniforma. Se poate atata lucrul acesta, atata intunecime?”

“Pe un ofiter de armata, daca n-are uniforma, il saluta oare vreun soldat? Sub nici un motiv. Dar daca are uniforma, toti tresar: “Cine-i?” “E generalul cutare.” Bre, saluta-l.” Asa e si cu cele duhovnicesti, si inca mai mult, pentru ca lumea e simpla. Daca-l vede pe preot in uniforma, ce-si spune omul: Mai, e preotul, ma duc sa-i sarut mana, ca el se roaga lui Dumnezeu pentru noi.”

“Cand preotul n-are uniforma lui, e ca un “domn”, din cei care pot intra in orice local din lume… Pe cand preotul nu poate intra orisiunde, fiindca imbracamintea sa arata ca e reprezentantul sfinteniei, reprezentantul tuturor crestinilor care cauta sa se mantuiasca. Nu se poate nicidecum sa treaca printr-un local care nu e crestinesc. Dar el, daca arunca toate de pe dansul, si, la fel ca si orice vagabond, face orice vrea, bea, fumeaza, asa, cum stiti mai bine ca mine lucrurile acestea, atunci mergem spre daramare.”

Unii preoti nu mai poarta barba. “De ce asta? Sa ca poti intra in orice local, pe unde n-ar trebui preotul nici sa treaca. Daca esti ca un mirean, te duci. E rau! Dar uniforma apostolica asta este – sa poarte preotul barba si niciodata sa nu iasa din casa si sa se duca undeva fara sa fie cu reverenda.”

In tara fiind si venind inaintea lui un preot fara reverenda, parintele Dionisie Ignat a spus: “Foarte urat. Nu-i mai bine sa fii imbracat in preot? Ca preot, tu este apostolul neamului, al natiunii, al Ortodoxiei. Care e pricina sa te batjocoresti? De ce? Care-i pricina? Adica facem voia dusmanilor Ortodoxiei. Te lauda cineva cand te vede imbracat in mirean, preot fiind? Te lauda cineva? Zice bravo? Nu. Vezi, omul se pleaca spre noutati. Si acum asa e in tara, se raspandeste.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Irena Sendler a fost o femeie in care iubirea s-a manifestat cu un curaj dezarmant. Irene Sendler este astazi o poveste reala, este povestea unei asistente sociale din Polonia celui de-al Doilea Razboi Monial. Putem spune, cu convingere, ca aceasta poveste de viata este varianta feminina a unui alte povesti reale, foarte asemanatoare, anume cea a lui Oskar Schindler.

Intre anii 1939 si 1945, curajoasa Irina Sendler a salvat aproximativ 2.500 de copii evrei din ghetoul polonez din Varsovia, obtinand pentru acestia acte de identitate false, precum si gazduire in case pentru copii. In anul 1943, Irena a fost prinsa de nazisti, fiind torturata vreme indelungata, spre a spune locatiile unde i-a ascuns pe copiii evrei. Refuzand orice modalitate de comunicare, Irena a fost condamnata la moarte. Sentinta nu a fost implinita datorita unui ofiter nazist, care a acceptat mita.

Dupa viata Irenei Sendler, model de mama prin excelenta, a fost turnat filmul “Inima curajoasa a Irenei Sendler”. Filmul a fost realizat in anul 2009, sub regia lui John Kent Harrison, de catre doua companii de film, una americana si alta poloneza. Scenariul filmului a fost scris de John Harrison, impreuna cu Lawrence John Spagnola si Anna Mieszkowska, pe baza cartii biografice “Mama copiilor din vremea holocaustului”, scrisa de cea din urma, in anul 2005.

Filmul dedicat Irenei Sendler, avand o durata de 95 de minute, a fost realizat in Riga, capitala Letoniei, intre 13 noiembrie 2008 si 22 decembrie 2008; dupa lansarea acestuia, in aprilie 2009, el a fost nominalizat in cadrul festivalurilor de premiere “Emmy” si “Golden Globes”.

Cartea (“Mama copiilor din vremea holocaustului”) si filmul (“Inima curajoasa a Irenei Sendler”) infatiseaza povestea reala a Irenei Sendler, o asistenta sociala din Polonia celui de-al Doilea Razboi Mondial care, in ciuda tuturor interdictiilor naziste, a salvat aproximativ 2.500 de copii evrei. Povestea reala a Irenei Sendler poate fi considerata, pe drept cuvant, varianta feminina a vietii lui Oskar Schindler, dupa care s-a realizat filmul “Lista lui Schindler”.

Irena Sendler (Sendlerowa) s-a nascut in ziua de 15 februarie 1910, in familia doctorului Stanislaw Krzyzanowski, in capitala poleneza Varsovia. Tatal ei a murit in februarie 1917, imbolnavindu-se de tifos, luat de la pacientii bolnavi pe care colegii lui, din teama de a nu se imbolnavi si ei, refuzau sa ii trateze. Multi dintre acesti pacienti, ocoliti de ceilalti doctori, dar ingrijiti muceniceste de tatal ei, erau evrei.

Dupa moartea tatalui ei, comunitatea evreiasca din Varsovia s-a oferit sa-i plateasca tinerei Irena toate studiile. Urmand tatalui ei, ea s-a opus sistematic tendintelor sociale anti-evreiesti, prezente inca dinainte de Razboi, motiv pentru care a si fost suspendata din Universitatea din Varsovia, pe trei ani de zile.

Pentru o perioada, tanara asistenta a trait in localitatile Otwock si Tarczyn, lucrand in departamentul de Asistenta Sociala. In vremea ocupatiei germane a Poloniei, Irena Sendler a trait in Varsovia. Inca dinainte de anul 1939 insa, cand germanii au invadat Polonia, ea incepuse sa ii ajute pe evrei. Ajutata de alte cateva persoane de incredere, ea a creat mai bine de 3.000 de acte false, spre a salva de la holocaust familiile de evrei.

Ajutorarea evreilor era o fapta extrem de grava, in Polonia nazista, daca era descoperita de autoritati, ea fiind pedepsita cu moartea. Daca un membru al unei familii ascundeau un evreu, intreaga familie era condamnata la moarte. Legile aspre din Polonia, privitoare la evrei, le intreceau pe celelalte, din restul tarilor naziste.

Datorita salbaticiilor naziste indreptate impotriva evreilor, in Polonia s-a infiintat “Consiliul de Ajutorare a Evreilor”, cunoscut si sub denumirea de miscarea de rezistenta “Zegota”, o organizatie secreta ce si-a desfasurat activitatea intre anii 1942 si 1945. In luna decembrie 1942, nou-creata organizatie secreta pentru ajutorarea evreilor “Zegota” a numit-o pe Irena Sendler, sub numele de cod “Jolanta”, ca lidera a departamentului pentru ajutorarea copiilor.

Ca angajata a Sectorului National de Asistenta Sociala, Irena detinea un permis special, in baza caruia putea sa intre legal in ghetoul din Varsovia (locul unde erau concentrati toti evreii), spre a depista eventualele cazuri de tifos. Nazistii erau preocupati de aceasta boala, chiar si in randul evreilor, ca nu cumva aceasta sa devina epidemie, raspandindu-se si in afara ghetoului. De asemenea, fiind de etnie germana, ea a primit si permisiunea sa lucreze in lagarul de concentrare, ca si croitoreasca sau femeie de servici.

Toti evreii din ghetou erau obligati sa poarte, cusut pe maneca hainei, semnul numit “Steaua lui David”, spre a putea fi observati mai usor de nazisti. In cadrul vizitelor facute in ghetou, Irena purta si ea pe maneca hainei “Steaua lui David”, in semn de solidaritate cu evreii, dar si spre a nu atrage atentia militarilor asupra ei.

Fiind insarcinata cu ajutorarea copiilor evrei, ea a vazut in aceasta o misiune pe viata si pe moarte, facand astfel tot posibilul spre a salva cat mai multe vieti nevinovate. Sistematic si pe ascuns, ea a scos din ingrozitorul ghetou pe copii evrei, ascunzandu-i in cutii, in valize si in geamantane. De obicei, copiii erau scosi din ghetou prin vechea Curte Judecatoreasca, aflata pe atunci la marginea ghetoului varsovian.

Odata scosi din ghetou, copiilor li se intocmeau acte false, fiind inserati oriunde se putea: in familii poloneze, precum si in unele orfelinate si ordine monahale catolice din Varsovia. O mare parte dintre copii au fost salvati fiind dati in grija surorilor catolice din ordinul monahal franciscan “Familia Mariei”. In ascunderea copiilor evrei, Sendler a fost ajutata foarte mult de catre Matylda Getter, asistenta sociala si calugarita catolica din randul surorilor franciscane. Aceasta din urma a ascuns mai bine de 500 de copii, in centre educationale si de ingrijire din Anin, Bialoleka, Chotomow, Miedzylesie, Pludy, Sejny si Vilnius.

Irena Sendler a intocmit liste precise cu numele reale ale celor salvati, in paralel cu numele lor fictive, pe care le-a ascuns in borcane de sticla, spre a nu li se pierde complet identitatea si originile. Membrii miscarii Zegota ii incurajau pe copii, asigurandu-i ca atunci cand Razboiul avea sa se termine, ei urmau sa se intoarca in familiile lor.

In anul 1943, Irena Sendler a fost arestata de militari ai politiei secrete naziste (Gestapo). Fiind torturata de nazisti vreme indelungata, spre a spune toate locurile in care au fost ascunsi copiii evrei, in cele din urma, neputand obtine de la ea nici o informatie, ea a fost condamnata la moarte.

In drum spre locul de executie, cativa membri ai miscarii Zegota au reusit sa ii mituiasca pe militarii nazisti care o insoteau pe Irena. Astfel, cei ce urmau sa o execute au lasat-o intr-o padure, in stare de inconstienta, avand mainile si picioarele rupte, cu convingerea ca nu avea sanse prea mari sa supravietuiasca. In acea zi, buletinul oficial de stiri a anuntat moartea Irenei Sendler. Cei care au reusit sa-i mituiasca pe soldatii nazisti au luat-o pe Irena din padure si au adapostit-o in locuri secrete, unde aceasta si-a revenit de pe urma torturilor de nedescris.

Abia dupa terminarea Razboiului, eroina Irena Sendler a dezgropat borcanele cu numele reale ale copiilor salvati din ghearele nazistilor, cand s-a si aflat numarul lor total, anume 2.500 de copii. Listele de nume, fiind intocmite atat cu numele reale, cat si cu cele fictive, au ajutat semnificativ la cautarea si aflarea copiilor evrei, acestia putand fi inapoiati astfel parintilor lor, ramasi in viata. Din pacate insa, prea putini copii si-au mai regasit parintii, cei mai multi dintre acestia fiind omorati in lagarul de exterminare de la Treblinka, ori in alte asemenea locatii.

Dupa terminarea Razboiului si dupa retragerea nazistilor, Polonia a fost ocupata de trupele sovietice. Nici de aceasta data, Irena Sendler nu a putut sa se bucure de liniste, comunistii persecutand-o pentru relatiile acesteia cu Guvernul Polonez, in vremea exilului. In aceasta perioada, datorita raului tratament, ea l-a avortat spontan pe cel de-al doilea ei copil.

In anul 1965, Irena Sendler a fost recunoscuta drept unul dintre cei mai drepti si curajosi oameni ai lumii, de catre “Yad Vashem” (Memorialul Victimelor Holocaustului), o institutie oficiala a statului Israel, constituita in anul 1953, la Ierusalim, print-o hotarare a parlamentului israelian. Astfel, abia in anul 1965, autoritatile comuniste poloneze i-au ingaduit Irenei sa treaca granita, spre a putea primi titlul din partea statului Israel.

In anul 2003, papa Ioan Paul al II-lea i-a trimis Irenei Sendler o scrisoare personala, apreciindu-i eforturile facute in vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial. In data de 10 octombrie 2003, Sendler a fost onorata cu “Ordinul Vulturului Alb”, cea mai inalta decoratie civila poloneza, si cu Premiul Jan Karski, “Pentru Curaj si Inima”, daruit de Centrul Cultural Polonez din Washington. In ziua de 14 martie 2007, la varsta de 97 de ani, ea a fost onorata si de Senatul Poloniei. Tot in anul 2007, ea a fost nominalizata si la premiile Nobel, pentru Pace. Onorurile si premiile vor continuat sa apara, pana in ultima zi a vietii ei, dar si dupa aceasta.

Irena Sendler a murit in Varsovia, in ziua de 12 mai 2008, declarand lumii: “Fiecare copil salvat cu ajutorul meu este o implinire a rostului meu pe Pamant, iar nu un titlu de glorie.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

“Daca asceza nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-o “cariera”"

Doctor in Teologie ortodoxa la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, cu studii la Heidelberg, Salonic si Hanovra, director al Institutului Roman de Studii Interortodoxe, Interconfesionale si Interreligioase, Radu Preda este o prezenta constanta in paginile revistelor teologice, dar si in presa laica, unde i se cere frecvent opinia de expert. S-a facut remarcat mai ales prin discursul lipsit de echivoc, privitor la problemele aparute in Biserica Ortodoxa Romana. A publicat mai multe volume de studii si eseuri despre raportul dintre ortodoxie si politic, si de teologie sociala. Prima sa carte a fost “Jurnal cu Petre Tutea” (1992), o evocarea ganditorului crestin caruia i-a fost alaturi in ultimii doi ani de viata, iar cea mai recenta este “Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice” (2011).

“Am avut gandul calugariei. Din fericire, nu s-a concretizat”

- Domnule Radu Preda, v-ati “nascut” crestin sau v-ati “facut”? Altfel spus: ati crezut dintotdeauna si ati trait mereu credinta?

- Nu cred ca se “naste” nimeni intr-o credinta articulata ca atare, ca este, ca sa zic astfel, “predestinat”. Folosind un joc de cuvinte, doar aparent superficial, noi suntem si devenim, in acelasi timp, crestini. Adica primim o zestre spirituala pe care insa o constientizam treptat, de la o etapa la alta a vietii. La unii, acest proces dureaza mai mult, la altii, mai putin. Exista si categoria celor care nu “ajung” niciodata, din diferite cauze, la asumarea si trairea credintei. Astfel de oameni traiesc nu in necredinta, atata vreme cat nu se considera atei sau liberi cugetatori, ci mai curand in amnezie, in uitare. Au “uitat” ce sunt si mai ales ceea ce pot “deveni”.

- Care este cea mai veche amintire pe care o aveti legata de credinta in Dumnezeu?

- Evident, slujbele de la biserica. Mergeam cu mama – iata rolul pe care il au parintii in transmiterea credintei! – la biserica, mai ales la o manastire din oras (Galati n.n.), unde era un preot batran, foarte bland, care ma fascina, mai ales prin aerul in care era invaluit. In fapt, mersul la biserica insemna pentru mine, copilul, o experienta inainte de toate senzoriala: mirosea altfel (mai curat si mai parfumat decat afara), lumina era altfel (noi stateam acasa ore intregi pe intuneric, in acele pauze impuse de regim), culorile mai intense (in comparatie cu griul blocurilor), sunetele de alta calitate (nu intelegeam nimic, dar cantarile ma leganau cumva). Pe scurt, totul era altminteri. Imi mai aduc aminte si de faptul ca, inaintand in varsta si incepand sa analizez sensul celor pe care le auzeam si vedeam in biserica, ma uimea porunca preotului, ca nimeni dintre cei “chemati” sa nu ramana. Mai mult, preotul revenea insistent cu indemnul! Asta ma facea sa ma uit in jur dupa cei “chemati”, cu toate ca si eu ma simteam oarecum un “chemat”. Sigur, ulterior aveam sa inteleg sensul spuselor liturgice, faptul ca ele se refereau la cei inca necrestinati si chemati la botez etc.

- Tineretea este, prin excelenta, un anotimp al impulsiunilor senzoriale, mai putin propice ascezei. Cu toate acestea, in Romania, cel putin, exista, de doua decenii incoace, o afluenta de tineri spre manastiri. Conteaza varsta in trairea credintei?

- Pot vorbi doar despre mine. Or, in ceea ce ma priveste, tineretea biologica, adica varsta intre 20 si 30 de ani, aproximativ, nu a fost neaparat inclinata spre ascetism. Am cunoscut colegi de generatie care au luat drumul manastirii si unii chiar au ramas acolo, au inaintat duhovniceste si bisericeste, dovedind o admirabila inzestrare, pe care am pretuit-o si o pretuiesc fara rezerve. La fel, am cunoscut si colegi de generatie sau mai tineri care au facut acest pas fundamental spre calugarie doar pentru a “bifa” o cerinta preliminara hirotoniei episcopale. Doar Dumnezeu stie ce este in sufletul lor! Cert este ca asceza, daca nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-o “cariera”. Eu mi-am asumat tipul ascetic indirect: sa citesti, sa scrii, sa petreci ore intregi in biblioteca, sa mergi la conferinte si sa te angajezi in discutii de fond, sa te pregatesti, sa cauti, sa cercetezi, sa doresti recuperarea unei Traditii in parte uitate si sa privesti in prezent cu ochii atintiti spre viitor – toate acestea nu sunt posibile fara renuntari, fara sacrificii, chiar daca din exterior lucrurile nu se vad.

- Ati fost tentat vreodata de ideea de calugarie?

- Da, am avut gandul acesta. Din fericire, nu s-a concretizat. La momentul in care cochetam cu ideea, sunt sigur ca nu aveam nici un fel de dar sau de inzestrare pentru a deveni un monah “de Doamne ajuta”!

- Aveti evlavie mai mare la un anume sfant?

- Da, am un sfant “preferat”! Este Sfantul Antim Ivireanul. Georgian de origine, invatand limba romana ca nimeni altul, tipograf si om de cultura, artist, poliglot, filantrop, demn in decizii si curajos in asumarea consecintelor, pana la moartea martirica, Sfantul Antim este ctitorul manastirii din Bucuresti unde se afla Biblioteca Sfantului Sinod si in care am petrecut cativa ani rodnici de lectura si acumulari. Pe aceasta cale am ajuns la el.

- Exista o rugaciune pe care o rostiti mai des sau la mare nevoie?

- Imi vin in minte toate rugaciunile ocazionale din Cartea de rugaciuni diortosita de Mitropolitul Bartolomeu si pe care am avut privilegiul de a o edita cand eram directorul editurii Renasterea de la Cluj. Cum insa timpul nu are mereu rabdare cu noi, tot rugaciunea lui Iisus ramane cea mai scurta si “la obiect” forma de a “bate” la poarta lui Dumnezeu pentru a cere ajutor.

- Ati trait vreun eveniment pe care il considerati miraculos?

- Mai multe! Cand ma gandesc la primele calatorii in strainatate, fara prea multi bani, la modul cum am fost ocrotit de posibile incidente, la unele momente de boala, dintre care doua au fost chiar la limita, la intalnirile neplanificate cu oameni si situatii din care am invatat mai mult decat din toate cartile posibile – toate acestea, alaturi de multe altele, sunt tot atatea “dovezi” ale purtarii de grija a proniei.

- Intr-un moment mai greu al vietii dvs. ati simtit ca v-a fost de ajutor simplul fapt de a crede?

- In toate clipele de incercare. Fara exceptie.

- De ce ati urmat teologia? Voiati sa va preotiti sau ati vrut sa cunoasteti mai profund invatatura de credinta?

- Si una, si alta. Initial, spre finalul liceului, ma gandeam sa urmez filologia. Eram olimpic la romana, imi placea literatura, visam sa scriu. Aveam, cu alte cuvinte, toate datele unui tanar “talentat” si, in consecinta, studiul literelor venea de la sine. Teologia ma preocupa si ea, dar ca “hobby”, ca sa zic asa. Am descoperit destul de timpuriu pe Sfintii Parinti, pe care ii gaseam in cartile bibliotecii episcopale din Galati, orasul meu de bastina, la care aveam acces doar prin bunavointa generoasa a unui preot de mare cultura, Eugen Dragoi.

Tot prin el aveam sa il cunosc si pe parintele Jechiu, un adevarat bibliofil, in casa caruia am petrecut, insumat, cel putin doi ani de zile. Biblioteca lui era pur si simplu fascinanta. Cartea veche (avea chiar un incunabul) se invecina cu aparitiile de ultima ora, ziarele din perioada interbelica erau o sursa de informatii uimitoare, de care nu auzisem la scoala (ne aflam inainte de 1989). In plus, prin mijlocirea regretatului istoric Paul Paltanea, fost detinut politic si devenit dupa 1990 membru al Academiei Romane, am avut acces si la fondul “discret” al bibliotecii “V. A. Urechia”. Acolo am citit pe autorii nostri din interbelic si acolo avea sa ma surprinda, in decembrie 1989, caderea comunismului. Decizia de a urma, totusi, teologia a fost una de moment. Am luat-o dupa cateva dialoguri, atat cu doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga, pe care o stiam de mai multi ani, in calitatea ei de presedinta a juriului la olimpiadele nationale de limba si literatura romana, cat mai ales cu Parintele Staniloae. Acesta mi-a povestit propria lui cautare, intre filologie si teologie, intre Bucuresti si Cernauti, fapt care a intarit indemnul pe care mi-l daduse deja Parintele Anania, pe care il cunoscusem cu putin timp inainte, la o lansare de carte, in capitala. Acum, in ce priveste marele dar al preotiei, el este, in continuare, o dorinta pe care nu as putea sa va spun cand am sa o ostoiesc. Pentru moment, incerc sa imi asum responsabilitatea de laic, o functie vitala in Biserica si mai ales in misiunea acesteia in societate.

“Nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania”

- Ati fost prieten si ucenic al mitropolitului Bartolomeu Anania si al lui Petre Tutea. Ce ati invatat mai de pret de la ei?

- In preajma lui Petre Tutea nu am stat atat de mult. Insumat, aproximativ doi ani. Pe Parintele Anania l-am cunoscut in 1990, si legatura noastra, marcata de momente dintre cele mai diferite (semn al unei prietenii autentice!), a durat pana la moartea acestuia, la finele lunii ianuarie a acestui an, adica mai mult de doua decenii.

De la amandoi am invatat cel putin un lucru de baza: sa fii tare in ceea ce iti propui ca principiu de viata, credinta sau conduita etica. Sigur, nu mereu poti sa fii la inaltimea rigorii auto-impuse, dar ai cel putin un punct de reper. Te poti redresa. Ai unde reveni. Or, acesti doi oameni cu adevarat mari au trait pe propria lor piele, pana la capat, ceea ce, scris sau rostit, pare doar o idee, o figura de stil. Nu. Ei si-au asumat, fiecare in felul sau, drumul. Fara sa cada in obsesii sau reductii. De fapt, nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania. La orizontul credintei, siluetele lor se contureaza cu claritate: nu au fost bigoti, au cultivat o religiozitate discreta, fara stridente, decenta, tradusa cotidian in multa, foarte multa umanitate, caldura, dor de comuniune si solidaritate. Au trait invecinarea cu Dumnezeu prin invecinarea cu oamenii. S-au daruit. Fara sa isi propuna sa fie modele, au ajuns repere, in raspar cu epoca noastra buimaca si superficiala.

- Sunteti profesor la Cluj si in strainatate de multi ani. Prin ce se deosebeste profesorul de teologie de alt fel de dascali? Simtiti ca faceti mai mult decat sa invatati studentii despre o “teorie”? Teologia implica si traire? Afectiune?

- Teologia, ca materie academica, nu poate fi asumata decat ca pe un drum personal de cunoastere. Altminteri, este o ideologie printre altele. Frumoasa, inaltatoare chiar, dar o ideologie, adica o constructie de idei si viziuni care, insumate, nu iti pot spune insa nimic despre Dumnezeu si experienta personala a dialogului cu Acesta.

Profesorul de teologie este de aceea probabil cel mai implicat afectiv dascal in materia pe care o prezinta studentilor. Am cunoscut, in tara si in strainatate, multe “tipologii” profesorale in domeniu: de la cel pietist, la rigoare antiacademic, la cel apasat “stiintific”, pretins a fi deasupra oricarei emotii sau marturii personale. Din experienta de pana acum, de peste un deceniu, pot spune ca nu exista mai periculosi detractori, voiti sau involuntari, ai numelui lui Dumnezeu decat teologii “de meserie”, credinciosii “profesionisti”. In ceea ce ma priveste, sunt un teolog “implicat”. Nu imi sunt indiferente continuturile pe care incerc sa le traduc pe intelesul colegilor mei mai tineri, studentii. Nu pretind ca am metode didactice speciale, dar pun suflet in ceea ce spun si fac. Ca nu imi “iese” tot timpul, asta este o dovada a limitelor cu care trebuie sa ne impacam sufleteste.

- “Celui care i s-a dat mult, mult i se va cere”. Are o datorie mai mare fata de Dumnezeu un intelectual credincios?

- Nu ma simt prea confortabil cand se vorbeste despre intelectual ca despre un reprezentant al unei specii. In plus, intelectual credincios mi se pare, la rigoare, un pleonasm. Sa nu uitam ca orice forma avansata de cunoastere se echilibreaza prin recursul la ceea ce nu poate fi cunoscut, stiinta si religia fiind astfel fetele aceleiasi medalii. Inteleg prea bine la ce va referiti. La noi, mai ales dupa 1989, termenul de intelectual a capatat o acceptiune la limita dintre activist civic, contestatar perpetuu, director de opinie si “lichea” in solda unora cu bani si interese. Nu mai este deloc onorabil sa fii catalogat intelectual. Daca esti al lui Basescu?! (Rade) Apoi, legat de credinta, intelectualul religios este suspectat automat (de catre intelectualii non sau anti-religiosi) de fundamentalism, de incorectitudine politica. Atat eu cat si prietenii mei, cititori si autori de carti, nu ne consideram altceva decat suntem: oameni de idei in slujba realitatii. In raport cu Biserica, suntem laici, adica ne asumam locul si rolul. Nu dorim sa avem alt loc sau sa fim tratati special, insa nici suspectati si tinuti la distanta, dispretuiti in masa.

“Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului”

- Care sunt, in opinia dvs, pericolele majore pentru un om credincios si ce atitudine trebuie sa adoptam fata de ele?

- Contrar imaginii potrivit careia vremea noastra este “mai rea” decat cea anterioara, eu pledez pentru constientizarea faptului ca raul este o constanta a istoriei umanitatii cazute in pacat. Altfel spus, ispitele de azi nu sunt radical diferite de cele de ieri sau de maine. Ele isi schimba infatisarea, metodele eventual. Astfel, prin mijloacele de comunicare in masa sau prin sistemele sofisticate bancare, ispitele sunt azi altminteri decat in urma cu un secol. In esenta, insa, ne confruntam cu aceeasi pofta de castig, cu acelasi egoism etc. care au insotit omul de la Adam incoace si pentru vindecarea caruia a avut loc Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Trebuie sa fim vigilenti, sa nu ne lasam amagiti de acelasi rau luand mereu noi chipuri. Nici sa privim propria lume ca fiind pierduta, dar nici sa fim naivi, ca binele poate triumfa complet si definitiv aici, in istorie. Sa luptam pentru dreptate, sa propovaduim Evanghelia, sa depunem marturia vietii noastre, insa fara false sperante ca acum si aici putem schimba radical ceva. Ceea ce putem este sa schimbam in mic ceea ce va fi transfigurat in mare, la finele veacurilor, sa nu cadem in depresia de a vedea cum lumea nu se schimba spre bine, dar nici sa fim mai entuziasti decat este cazul. Discernamantul este celalalt nume al maturitatii spirituale. Iata de ce, orice sperietoare apocaliptica, de la cipuri la cipsuri!, este improprie din punct de vedere duhovnicesc.

- De ce slabiciuni mai importante credeti ca sufera Biserica noastra?

- Dumnezeiasca prin fundament si vocatie, Biserica are in chip vadit o substanta umana. Or, la nivel institutional, adica tot uman, Biserica noastra se confrunta aproape cu aceleasi maladii care slabesc corpul social in ansamblu: treceri bruste, schimbari de ritm, modernizare in numele formelor fara fond, criza de oameni si idei etc. Nimic din ceea ce cunoastem din viata sociala de zi cu zi nu lipseste din cotidianul bisericesc. Din acest punct de vedere, BOR este cu adevarat o Biserica nationala, adica reflecta ca nimeni altcineva toate calitatile si defectele natiunii.

- Ati scris o carte despre comunism. Ce legatura are un fenomen politic cu teologia?

- Daca tinem cont ca, ideologic si practic, comunismul s-a dorit o “religie atee”, cum se exprima foarte potrivit Berdiaev, este mai mult decat evidenta legatura cu teologia. Ateismul agresiv, viziunea strict materialista asupra omului, redus la o masa biologica de care statul dispune precum un copil de figurile lui de plastilina, mutilarea constiintelor prin indoctrinare, distrugerea ierarhiilor bazate pe merit, mentinerea societatii in frica si mizerie – toate aceste manifestari ale comunismului, cu urmari pe termen lung, nu pot lipsi de pe agenda gandirii social-teologice. Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului. Inutil sa deplangem defectele societatii romanesti, daca nu ne intrebam de unde si cum s-au acumulat acestea, astfel incat sa le putem combate, cat de cat. Constiinta istorica este parte obligatorie a asumarii prezentului si a construirii viitorului.

Claudiu Tarziu

sursa: Formula As

Criza economica si efectele sale, dar mai ales lipsa oportunitatilor de a reusi in Spania de astazi, i-a determinat pe tinerii spanioli, care se simt lipsiti de orice viitor, sa protesteze masiv fata de societatea actuala cu un motto foarte clar: “Vrem Democratie Reala, acum!“. In multe orase din Spania, precum Madrid, Barcelona, Zaragoza sau Granada, mii de tineri au iesit in strada incepand de duminica 15 mai, pentru a protesta fata de clasa politica, aflata acum in plina campanie electorala pentru alegerile locale si regionale din 22 mai.

Prima actiune a avut loc in 15 mai, cand mii de tineri si nu doar tineri au fost convocati de miscarea “DEMOCRATIE ADEVARATA ACUM” (Democracia Real Ya) sa se adune in centrul Madridului pentru a protesta impotriva faptului ca se considera o “marfa in mana politicienilor si a bancherilor“.

Participantii la proteste, care sunt tineri si oameni de toate varstele si de diverse categorii sociale, si-au instalat efectiv “cartelul general” in centrul Madridului, in Plaza del Sol si continua sa stea acolo in semn de protest, in ciuda faptului ca, la Madrid, Comisia Electorala Regionala a interzis concentratiile pentru ca “ar putea afecta campania electorala si libertatea cetatenilor de a-si exercita votul”. Actiunea a fost transmisa pe Twitter in toata Spania cu numele “spanish revolution” si la un moment dat erau 59 de orase in care se organizau manifestatii de tip “camping” in semn de protest.

Toti participantii la proteste se considera “INDIGNATI” si isi revendica dreptul de a avea o alta clasa politica, care sa ofere in mod clar o democratie adevarata, care la randul ei sa ofere oportunitati de viitor unei generatii de tineri si adulti, care in multe cazuri traiesc inca la parinti acasa.

“Suntem nemultumiti de forma de reprezentare actuala, de politica partidelor mari, socialist si popular, de economie, de restrangerea drepturilor sociale si de faptul ca cei mai slabi si neprotejati platesc efectele acestei crize“, declara in fata presei unul dintre protestatarii din Plaza del Sol din Madrid.

Nemultumirea se extinde ca un virus, sprijinit si de puterea retelelor sociale Facebook si Twitter, despre care se considera ca au avut un rol vital in declansarea revolutiilor din Egipt si Tunisia.

Tinerii protestatari sunt supravegheati de politisti, care au si retinut cativa membri ai miscarii, insa autoritatile au considerat pana in acest moment ca este un protest pasnic si in anumite orase tinerii se organizeaza sa curete ei insisi piata. Cei care raman in piete s-au organizat in echipe si comisii precum cea pentru asigurarea alimentelor, comunicare, infrastructura, actiune si consultanta juridica. Armele lor sunt pancartele cu mesaje dure la adresa societatii politice actuale si unii sunt pregatiti sa reziste cu saci de dormit, corturi si paturi, ca sa fie auzit mesajul ca “NU SUNTEM MARFA IN MANA POLITICIENILOR SI A BANCHERILOR”.

Obiectivul manifestarilor promovate de asociatia “Democracia Real YA” este trezirea constiintei sociale, independent de partidele politice. Mai mult, reprezentantii manifestarii sustin ca nu promoveaza absenteismul la urne si ca miscarea este neutra din punct de vedere politic.

“Suntem persoane normale si obisnuite, suntem ca tine, oameni care se trezesc dimineata ca sa studieze, sa munceasca sau sa caute un loc de munca, oameni care au familie si prieteni, oameni care muncesc greu pentru a trai si pentru a oferi un viitor celor dragi. Toti suntem indignati de panorama politica, economica si sociala din jurul nostru. De coruptia politicienilor, a oamenilor de afaceri, a bancherilor, de lipsa de aparare a cetateanului de pe strada“, se precizeaza in manifestul publicat pe pagina web a miscarii http://democraciarealya.es/ si http://www.facebook.com/democraciarealya.

Partidele politice se simt expulzate din mijlocul acestei miscari si cu toate ca majoritatea liderilor politici spanioli se declara solidari cu revendicarile protestatarilor, iar unii vorbesc de manipulare, nicio figura politica nu a indraznit sa se arate in mijlocul acestora. Intre timp, spanioli din alte tari au organizat manifestatii in fata ambasadelor Spaniei, asa cum s-a intamplat la Londra si la Paris, iar hashtagul spanishrevolution este pe cale sa fie urmat de foarte multi tineri din alte tari europene care impartasesc aceeasi INDIGNARE fata de situatia actuala. De aceea, avand in vedere rapiditatea retelelor sociale si faptul ca efectele crizei sunt globaele, “Spanish Revolution” are toate posibilitatile sa devina o miscare internationala de “INDIGNARE”. Recent, a fost creat un site pe care se pot vedea imagini prin webcam din Plaza del Sol, din Madrid - http://www.soltv.tv/.

sursa: romanul.eu