“Daca asceza nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-o “cariera”"

Doctor in Teologie ortodoxa la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, cu studii la Heidelberg, Salonic si Hanovra, director al Institutului Roman de Studii Interortodoxe, Interconfesionale si Interreligioase, Radu Preda este o prezenta constanta in paginile revistelor teologice, dar si in presa laica, unde i se cere frecvent opinia de expert. S-a facut remarcat mai ales prin discursul lipsit de echivoc, privitor la problemele aparute in Biserica Ortodoxa Romana. A publicat mai multe volume de studii si eseuri despre raportul dintre ortodoxie si politic, si de teologie sociala. Prima sa carte a fost “Jurnal cu Petre Tutea” (1992), o evocarea ganditorului crestin caruia i-a fost alaturi in ultimii doi ani de viata, iar cea mai recenta este “Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice” (2011).

“Am avut gandul calugariei. Din fericire, nu s-a concretizat”

- Domnule Radu Preda, v-ati “nascut” crestin sau v-ati “facut”? Altfel spus: ati crezut dintotdeauna si ati trait mereu credinta?

- Nu cred ca se “naste” nimeni intr-o credinta articulata ca atare, ca este, ca sa zic astfel, “predestinat”. Folosind un joc de cuvinte, doar aparent superficial, noi suntem si devenim, in acelasi timp, crestini. Adica primim o zestre spirituala pe care insa o constientizam treptat, de la o etapa la alta a vietii. La unii, acest proces dureaza mai mult, la altii, mai putin. Exista si categoria celor care nu “ajung” niciodata, din diferite cauze, la asumarea si trairea credintei. Astfel de oameni traiesc nu in necredinta, atata vreme cat nu se considera atei sau liberi cugetatori, ci mai curand in amnezie, in uitare. Au “uitat” ce sunt si mai ales ceea ce pot “deveni”.

- Care este cea mai veche amintire pe care o aveti legata de credinta in Dumnezeu?

- Evident, slujbele de la biserica. Mergeam cu mama – iata rolul pe care il au parintii in transmiterea credintei! – la biserica, mai ales la o manastire din oras (Galati n.n.), unde era un preot batran, foarte bland, care ma fascina, mai ales prin aerul in care era invaluit. In fapt, mersul la biserica insemna pentru mine, copilul, o experienta inainte de toate senzoriala: mirosea altfel (mai curat si mai parfumat decat afara), lumina era altfel (noi stateam acasa ore intregi pe intuneric, in acele pauze impuse de regim), culorile mai intense (in comparatie cu griul blocurilor), sunetele de alta calitate (nu intelegeam nimic, dar cantarile ma leganau cumva). Pe scurt, totul era altminteri. Imi mai aduc aminte si de faptul ca, inaintand in varsta si incepand sa analizez sensul celor pe care le auzeam si vedeam in biserica, ma uimea porunca preotului, ca nimeni dintre cei “chemati” sa nu ramana. Mai mult, preotul revenea insistent cu indemnul! Asta ma facea sa ma uit in jur dupa cei “chemati”, cu toate ca si eu ma simteam oarecum un “chemat”. Sigur, ulterior aveam sa inteleg sensul spuselor liturgice, faptul ca ele se refereau la cei inca necrestinati si chemati la botez etc.

- Tineretea este, prin excelenta, un anotimp al impulsiunilor senzoriale, mai putin propice ascezei. Cu toate acestea, in Romania, cel putin, exista, de doua decenii incoace, o afluenta de tineri spre manastiri. Conteaza varsta in trairea credintei?

- Pot vorbi doar despre mine. Or, in ceea ce ma priveste, tineretea biologica, adica varsta intre 20 si 30 de ani, aproximativ, nu a fost neaparat inclinata spre ascetism. Am cunoscut colegi de generatie care au luat drumul manastirii si unii chiar au ramas acolo, au inaintat duhovniceste si bisericeste, dovedind o admirabila inzestrare, pe care am pretuit-o si o pretuiesc fara rezerve. La fel, am cunoscut si colegi de generatie sau mai tineri care au facut acest pas fundamental spre calugarie doar pentru a “bifa” o cerinta preliminara hirotoniei episcopale. Doar Dumnezeu stie ce este in sufletul lor! Cert este ca asceza, daca nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-o “cariera”. Eu mi-am asumat tipul ascetic indirect: sa citesti, sa scrii, sa petreci ore intregi in biblioteca, sa mergi la conferinte si sa te angajezi in discutii de fond, sa te pregatesti, sa cauti, sa cercetezi, sa doresti recuperarea unei Traditii in parte uitate si sa privesti in prezent cu ochii atintiti spre viitor – toate acestea nu sunt posibile fara renuntari, fara sacrificii, chiar daca din exterior lucrurile nu se vad.

- Ati fost tentat vreodata de ideea de calugarie?

- Da, am avut gandul acesta. Din fericire, nu s-a concretizat. La momentul in care cochetam cu ideea, sunt sigur ca nu aveam nici un fel de dar sau de inzestrare pentru a deveni un monah “de Doamne ajuta”!

- Aveti evlavie mai mare la un anume sfant?

- Da, am un sfant “preferat”! Este Sfantul Antim Ivireanul. Georgian de origine, invatand limba romana ca nimeni altul, tipograf si om de cultura, artist, poliglot, filantrop, demn in decizii si curajos in asumarea consecintelor, pana la moartea martirica, Sfantul Antim este ctitorul manastirii din Bucuresti unde se afla Biblioteca Sfantului Sinod si in care am petrecut cativa ani rodnici de lectura si acumulari. Pe aceasta cale am ajuns la el.

- Exista o rugaciune pe care o rostiti mai des sau la mare nevoie?

- Imi vin in minte toate rugaciunile ocazionale din Cartea de rugaciuni diortosita de Mitropolitul Bartolomeu si pe care am avut privilegiul de a o edita cand eram directorul editurii Renasterea de la Cluj. Cum insa timpul nu are mereu rabdare cu noi, tot rugaciunea lui Iisus ramane cea mai scurta si “la obiect” forma de a “bate” la poarta lui Dumnezeu pentru a cere ajutor.

- Ati trait vreun eveniment pe care il considerati miraculos?

- Mai multe! Cand ma gandesc la primele calatorii in strainatate, fara prea multi bani, la modul cum am fost ocrotit de posibile incidente, la unele momente de boala, dintre care doua au fost chiar la limita, la intalnirile neplanificate cu oameni si situatii din care am invatat mai mult decat din toate cartile posibile – toate acestea, alaturi de multe altele, sunt tot atatea “dovezi” ale purtarii de grija a proniei.

- Intr-un moment mai greu al vietii dvs. ati simtit ca v-a fost de ajutor simplul fapt de a crede?

- In toate clipele de incercare. Fara exceptie.

- De ce ati urmat teologia? Voiati sa va preotiti sau ati vrut sa cunoasteti mai profund invatatura de credinta?

- Si una, si alta. Initial, spre finalul liceului, ma gandeam sa urmez filologia. Eram olimpic la romana, imi placea literatura, visam sa scriu. Aveam, cu alte cuvinte, toate datele unui tanar “talentat” si, in consecinta, studiul literelor venea de la sine. Teologia ma preocupa si ea, dar ca “hobby”, ca sa zic asa. Am descoperit destul de timpuriu pe Sfintii Parinti, pe care ii gaseam in cartile bibliotecii episcopale din Galati, orasul meu de bastina, la care aveam acces doar prin bunavointa generoasa a unui preot de mare cultura, Eugen Dragoi.

Tot prin el aveam sa il cunosc si pe parintele Jechiu, un adevarat bibliofil, in casa caruia am petrecut, insumat, cel putin doi ani de zile. Biblioteca lui era pur si simplu fascinanta. Cartea veche (avea chiar un incunabul) se invecina cu aparitiile de ultima ora, ziarele din perioada interbelica erau o sursa de informatii uimitoare, de care nu auzisem la scoala (ne aflam inainte de 1989). In plus, prin mijlocirea regretatului istoric Paul Paltanea, fost detinut politic si devenit dupa 1990 membru al Academiei Romane, am avut acces si la fondul “discret” al bibliotecii “V. A. Urechia”. Acolo am citit pe autorii nostri din interbelic si acolo avea sa ma surprinda, in decembrie 1989, caderea comunismului. Decizia de a urma, totusi, teologia a fost una de moment. Am luat-o dupa cateva dialoguri, atat cu doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga, pe care o stiam de mai multi ani, in calitatea ei de presedinta a juriului la olimpiadele nationale de limba si literatura romana, cat mai ales cu Parintele Staniloae. Acesta mi-a povestit propria lui cautare, intre filologie si teologie, intre Bucuresti si Cernauti, fapt care a intarit indemnul pe care mi-l daduse deja Parintele Anania, pe care il cunoscusem cu putin timp inainte, la o lansare de carte, in capitala. Acum, in ce priveste marele dar al preotiei, el este, in continuare, o dorinta pe care nu as putea sa va spun cand am sa o ostoiesc. Pentru moment, incerc sa imi asum responsabilitatea de laic, o functie vitala in Biserica si mai ales in misiunea acesteia in societate.

“Nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania”

- Ati fost prieten si ucenic al mitropolitului Bartolomeu Anania si al lui Petre Tutea. Ce ati invatat mai de pret de la ei?

- In preajma lui Petre Tutea nu am stat atat de mult. Insumat, aproximativ doi ani. Pe Parintele Anania l-am cunoscut in 1990, si legatura noastra, marcata de momente dintre cele mai diferite (semn al unei prietenii autentice!), a durat pana la moartea acestuia, la finele lunii ianuarie a acestui an, adica mai mult de doua decenii.

De la amandoi am invatat cel putin un lucru de baza: sa fii tare in ceea ce iti propui ca principiu de viata, credinta sau conduita etica. Sigur, nu mereu poti sa fii la inaltimea rigorii auto-impuse, dar ai cel putin un punct de reper. Te poti redresa. Ai unde reveni. Or, acesti doi oameni cu adevarat mari au trait pe propria lor piele, pana la capat, ceea ce, scris sau rostit, pare doar o idee, o figura de stil. Nu. Ei si-au asumat, fiecare in felul sau, drumul. Fara sa cada in obsesii sau reductii. De fapt, nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania. La orizontul credintei, siluetele lor se contureaza cu claritate: nu au fost bigoti, au cultivat o religiozitate discreta, fara stridente, decenta, tradusa cotidian in multa, foarte multa umanitate, caldura, dor de comuniune si solidaritate. Au trait invecinarea cu Dumnezeu prin invecinarea cu oamenii. S-au daruit. Fara sa isi propuna sa fie modele, au ajuns repere, in raspar cu epoca noastra buimaca si superficiala.

- Sunteti profesor la Cluj si in strainatate de multi ani. Prin ce se deosebeste profesorul de teologie de alt fel de dascali? Simtiti ca faceti mai mult decat sa invatati studentii despre o “teorie”? Teologia implica si traire? Afectiune?

- Teologia, ca materie academica, nu poate fi asumata decat ca pe un drum personal de cunoastere. Altminteri, este o ideologie printre altele. Frumoasa, inaltatoare chiar, dar o ideologie, adica o constructie de idei si viziuni care, insumate, nu iti pot spune insa nimic despre Dumnezeu si experienta personala a dialogului cu Acesta.

Profesorul de teologie este de aceea probabil cel mai implicat afectiv dascal in materia pe care o prezinta studentilor. Am cunoscut, in tara si in strainatate, multe “tipologii” profesorale in domeniu: de la cel pietist, la rigoare antiacademic, la cel apasat “stiintific”, pretins a fi deasupra oricarei emotii sau marturii personale. Din experienta de pana acum, de peste un deceniu, pot spune ca nu exista mai periculosi detractori, voiti sau involuntari, ai numelui lui Dumnezeu decat teologii “de meserie”, credinciosii “profesionisti”. In ceea ce ma priveste, sunt un teolog “implicat”. Nu imi sunt indiferente continuturile pe care incerc sa le traduc pe intelesul colegilor mei mai tineri, studentii. Nu pretind ca am metode didactice speciale, dar pun suflet in ceea ce spun si fac. Ca nu imi “iese” tot timpul, asta este o dovada a limitelor cu care trebuie sa ne impacam sufleteste.

- “Celui care i s-a dat mult, mult i se va cere”. Are o datorie mai mare fata de Dumnezeu un intelectual credincios?

- Nu ma simt prea confortabil cand se vorbeste despre intelectual ca despre un reprezentant al unei specii. In plus, intelectual credincios mi se pare, la rigoare, un pleonasm. Sa nu uitam ca orice forma avansata de cunoastere se echilibreaza prin recursul la ceea ce nu poate fi cunoscut, stiinta si religia fiind astfel fetele aceleiasi medalii. Inteleg prea bine la ce va referiti. La noi, mai ales dupa 1989, termenul de intelectual a capatat o acceptiune la limita dintre activist civic, contestatar perpetuu, director de opinie si “lichea” in solda unora cu bani si interese. Nu mai este deloc onorabil sa fii catalogat intelectual. Daca esti al lui Basescu?! (Rade) Apoi, legat de credinta, intelectualul religios este suspectat automat (de catre intelectualii non sau anti-religiosi) de fundamentalism, de incorectitudine politica. Atat eu cat si prietenii mei, cititori si autori de carti, nu ne consideram altceva decat suntem: oameni de idei in slujba realitatii. In raport cu Biserica, suntem laici, adica ne asumam locul si rolul. Nu dorim sa avem alt loc sau sa fim tratati special, insa nici suspectati si tinuti la distanta, dispretuiti in masa.

“Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului”

- Care sunt, in opinia dvs, pericolele majore pentru un om credincios si ce atitudine trebuie sa adoptam fata de ele?

- Contrar imaginii potrivit careia vremea noastra este “mai rea” decat cea anterioara, eu pledez pentru constientizarea faptului ca raul este o constanta a istoriei umanitatii cazute in pacat. Altfel spus, ispitele de azi nu sunt radical diferite de cele de ieri sau de maine. Ele isi schimba infatisarea, metodele eventual. Astfel, prin mijloacele de comunicare in masa sau prin sistemele sofisticate bancare, ispitele sunt azi altminteri decat in urma cu un secol. In esenta, insa, ne confruntam cu aceeasi pofta de castig, cu acelasi egoism etc. care au insotit omul de la Adam incoace si pentru vindecarea caruia a avut loc Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Trebuie sa fim vigilenti, sa nu ne lasam amagiti de acelasi rau luand mereu noi chipuri. Nici sa privim propria lume ca fiind pierduta, dar nici sa fim naivi, ca binele poate triumfa complet si definitiv aici, in istorie. Sa luptam pentru dreptate, sa propovaduim Evanghelia, sa depunem marturia vietii noastre, insa fara false sperante ca acum si aici putem schimba radical ceva. Ceea ce putem este sa schimbam in mic ceea ce va fi transfigurat in mare, la finele veacurilor, sa nu cadem in depresia de a vedea cum lumea nu se schimba spre bine, dar nici sa fim mai entuziasti decat este cazul. Discernamantul este celalalt nume al maturitatii spirituale. Iata de ce, orice sperietoare apocaliptica, de la cipuri la cipsuri!, este improprie din punct de vedere duhovnicesc.

- De ce slabiciuni mai importante credeti ca sufera Biserica noastra?

- Dumnezeiasca prin fundament si vocatie, Biserica are in chip vadit o substanta umana. Or, la nivel institutional, adica tot uman, Biserica noastra se confrunta aproape cu aceleasi maladii care slabesc corpul social in ansamblu: treceri bruste, schimbari de ritm, modernizare in numele formelor fara fond, criza de oameni si idei etc. Nimic din ceea ce cunoastem din viata sociala de zi cu zi nu lipseste din cotidianul bisericesc. Din acest punct de vedere, BOR este cu adevarat o Biserica nationala, adica reflecta ca nimeni altcineva toate calitatile si defectele natiunii.

- Ati scris o carte despre comunism. Ce legatura are un fenomen politic cu teologia?

- Daca tinem cont ca, ideologic si practic, comunismul s-a dorit o “religie atee”, cum se exprima foarte potrivit Berdiaev, este mai mult decat evidenta legatura cu teologia. Ateismul agresiv, viziunea strict materialista asupra omului, redus la o masa biologica de care statul dispune precum un copil de figurile lui de plastilina, mutilarea constiintelor prin indoctrinare, distrugerea ierarhiilor bazate pe merit, mentinerea societatii in frica si mizerie – toate aceste manifestari ale comunismului, cu urmari pe termen lung, nu pot lipsi de pe agenda gandirii social-teologice. Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului. Inutil sa deplangem defectele societatii romanesti, daca nu ne intrebam de unde si cum s-au acumulat acestea, astfel incat sa le putem combate, cat de cat. Constiinta istorica este parte obligatorie a asumarii prezentului si a construirii viitorului.

Claudiu Tarziu

sursa: Formula As

Criza economica si efectele sale, dar mai ales lipsa oportunitatilor de a reusi in Spania de astazi, i-a determinat pe tinerii spanioli, care se simt lipsiti de orice viitor, sa protesteze masiv fata de societatea actuala cu un motto foarte clar: “Vrem Democratie Reala, acum!“. In multe orase din Spania, precum Madrid, Barcelona, Zaragoza sau Granada, mii de tineri au iesit in strada incepand de duminica 15 mai, pentru a protesta fata de clasa politica, aflata acum in plina campanie electorala pentru alegerile locale si regionale din 22 mai.

Prima actiune a avut loc in 15 mai, cand mii de tineri si nu doar tineri au fost convocati de miscarea “DEMOCRATIE ADEVARATA ACUM” (Democracia Real Ya) sa se adune in centrul Madridului pentru a protesta impotriva faptului ca se considera o “marfa in mana politicienilor si a bancherilor“.

Participantii la proteste, care sunt tineri si oameni de toate varstele si de diverse categorii sociale, si-au instalat efectiv “cartelul general” in centrul Madridului, in Plaza del Sol si continua sa stea acolo in semn de protest, in ciuda faptului ca, la Madrid, Comisia Electorala Regionala a interzis concentratiile pentru ca “ar putea afecta campania electorala si libertatea cetatenilor de a-si exercita votul”. Actiunea a fost transmisa pe Twitter in toata Spania cu numele “spanish revolution” si la un moment dat erau 59 de orase in care se organizau manifestatii de tip “camping” in semn de protest.

Toti participantii la proteste se considera “INDIGNATI” si isi revendica dreptul de a avea o alta clasa politica, care sa ofere in mod clar o democratie adevarata, care la randul ei sa ofere oportunitati de viitor unei generatii de tineri si adulti, care in multe cazuri traiesc inca la parinti acasa.

“Suntem nemultumiti de forma de reprezentare actuala, de politica partidelor mari, socialist si popular, de economie, de restrangerea drepturilor sociale si de faptul ca cei mai slabi si neprotejati platesc efectele acestei crize“, declara in fata presei unul dintre protestatarii din Plaza del Sol din Madrid.

Nemultumirea se extinde ca un virus, sprijinit si de puterea retelelor sociale Facebook si Twitter, despre care se considera ca au avut un rol vital in declansarea revolutiilor din Egipt si Tunisia.

Tinerii protestatari sunt supravegheati de politisti, care au si retinut cativa membri ai miscarii, insa autoritatile au considerat pana in acest moment ca este un protest pasnic si in anumite orase tinerii se organizeaza sa curete ei insisi piata. Cei care raman in piete s-au organizat in echipe si comisii precum cea pentru asigurarea alimentelor, comunicare, infrastructura, actiune si consultanta juridica. Armele lor sunt pancartele cu mesaje dure la adresa societatii politice actuale si unii sunt pregatiti sa reziste cu saci de dormit, corturi si paturi, ca sa fie auzit mesajul ca “NU SUNTEM MARFA IN MANA POLITICIENILOR SI A BANCHERILOR”.

Obiectivul manifestarilor promovate de asociatia “Democracia Real YA” este trezirea constiintei sociale, independent de partidele politice. Mai mult, reprezentantii manifestarii sustin ca nu promoveaza absenteismul la urne si ca miscarea este neutra din punct de vedere politic.

“Suntem persoane normale si obisnuite, suntem ca tine, oameni care se trezesc dimineata ca sa studieze, sa munceasca sau sa caute un loc de munca, oameni care au familie si prieteni, oameni care muncesc greu pentru a trai si pentru a oferi un viitor celor dragi. Toti suntem indignati de panorama politica, economica si sociala din jurul nostru. De coruptia politicienilor, a oamenilor de afaceri, a bancherilor, de lipsa de aparare a cetateanului de pe strada“, se precizeaza in manifestul publicat pe pagina web a miscarii http://democraciarealya.es/ si http://www.facebook.com/democraciarealya.

Partidele politice se simt expulzate din mijlocul acestei miscari si cu toate ca majoritatea liderilor politici spanioli se declara solidari cu revendicarile protestatarilor, iar unii vorbesc de manipulare, nicio figura politica nu a indraznit sa se arate in mijlocul acestora. Intre timp, spanioli din alte tari au organizat manifestatii in fata ambasadelor Spaniei, asa cum s-a intamplat la Londra si la Paris, iar hashtagul spanishrevolution este pe cale sa fie urmat de foarte multi tineri din alte tari europene care impartasesc aceeasi INDIGNARE fata de situatia actuala. De aceea, avand in vedere rapiditatea retelelor sociale si faptul ca efectele crizei sunt globaele, “Spanish Revolution” are toate posibilitatile sa devina o miscare internationala de “INDIGNARE”. Recent, a fost creat un site pe care se pot vedea imagini prin webcam din Plaza del Sol, din Madrid - http://www.soltv.tv/.

sursa: romanul.eu

Ţinând cont de noile realităţi comunitare, generate de pierderea masivă a locurilor de muncă de către o parte considerabilă a românilor din această zonă, având în vedere şi faptul că multe familii de români au în întreţinere mai mulţi copii şi se confruntă cu greutăţi privind întreţinerea lor, în duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, 27 februarie a.c., s-a luat hotărârea înfiinţării Cantinei parohiale „Bunul samaritean”, care va funcţiona pe lângă Parohia „Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada, în primă fază ca o bancă de alimente ce va asigura, săptămânal, prin contribuţia şi cu sprijinul credincioşilor, hrană rece dintr-o inimă caldă pentru persoanele care vor fi beneficiarii acestui mod de întrajutorare parohial.

În Duminica lăsatului sec de carne, 6 februarie a.c., a luat fiinţă organizaţia de tineret „Anastasis” a parohiei care, sub deviza Tinereţe, apostolat, responsabilitate, viaţă,  va avea ca scop promovarea locului şi misiunii pe care le are în Biserica în societatea de astăzi, prin diverse activităţi ce au ca obiectiv sensibilizarea tinerilor faţă de valorile autentice ale credinţei ortodoxe şi tradiţiilor româneşti, organizarea de activităţi cultural-artistice, de excursii şi pelerinaje, conferinţe, susţinerea tuturor activităţilor misionare parohiale  etc.

Pr. George Cimpoca

In ziua de 3 aprilie 2011, zi de duminica, in centrul istoric al Bucurestiului, mai precis in preajma Manastirii Stavropoleos avea sa se intample un act de curaj si de marturisire a credintei. Cinci maici de la manastirea Stavropoleos au ales sa stea in fata excavatorului cu care o echipa de muncitori lucra la sistemul de alimentare cu apa, deranjand astfel linistea din zona si implicit sfanta liturghie ce avea loc in biserica din apropiere. Astfel muncitorii au fost nevoiti sa opreasca lucrul pana la terminarea slujbei. Pentru unii poate parea un gest banal, firesc insa pentru altii constituie un “gest mai putin ortodox”. Dimpotriva aceasta masura este intru totul ortodoxa si slava Domnului ca a avut loc, fiind pilda si pentru altii.

sursa: Apologeticum

Apariţia, recentă, în discursul public, a sintagmei “coada vacii” ne provoacă să urmărim, pentru cititorii noştri, degradarea succesivă, semantică şi stilistică, suferită de o expresie care, la origine, numea o calitate: a fi de la coada vacii însemna “a fi localnic, băştinaş autentic”.

Zilele trecute, presa a consemnat caracterizarea, violent depreciativă, prin “coada vacii”, a unui important personaj din viaţa publică, venită din partea unui nu mai puţin important personaj din acelaşi mediu. Fireşte, spaţiul de faţă nu este unul de colportare a bârfelor sau a conflictelor generatoare sau purtătoare de astfel de manifestări, dar ne-a uimit faptul că persoane din zone ale culturii ajung să se întoarcă la expresia unei mai vechi caracterizări a diferenţelor dintre sat şi oraş, dar care, de fapt, reprezenta deja o deformare de sens.

Expresia “moldovean get-beget coada vacii” a fost explicată de N. Iorga printr-un obicei înregistrat de Marco Bandini, ce a vizitat Moldova pe vremea lui Vasile Lupu. Aşadar, după ce notează faptul că în această ţară oamenii jură prin “blesteme”, “prin invocarea bărbii şi a ochilor” (aşadar pierderea bărbii sau a luminii ochilor reprezenta pedepse aplicate de colectivitate, după norme de drept cutumiar!), acest misionar de la Congregaţia “De Propaganda Fide” scria: “Apoi dacă cineva şi-a pierdut un bou sau o vacă şi o regăseşte, trebuie să jure că este a sa ţinând cu mâna coada ei” (vezi Călători străini despre Ţările Române, V, 1973, p. 343).

Nu este vorba numai de Moldova; în secolul al XIX-lea, Ion Ghica foloseşte încă enunţul cu sens pozitiv, asociat cu formula get-beget (un împrumut din turcă: ged bi ged “din strămoşi în strămoşi”); de remarcat faptul că scriitorul muntean explicitează chiar sensul izolării: “Noi ăştia get-beget coada vacii, născuţi şi îmbătrâniţi în ţara asta”. Aşadar, la fel se afirma calitatea de “localnic”, de “băştinaş” şi în Muntenia, dar motivaţia gestului de la baza acestei “formule juridice”, cum o consideră Iorgu Iordan (Stilistica, 277), nu a fost încă lămurită. Ne-am putea însă imagina că numai membrii unei anumite colectivităţi sau categorii sociale aveau obiceiul (sau dreptul?) să-şi întărească astfel cuvintele în situaţia când îşi susţineau dreptul de proprietate asupra unei vite.

După ce numărul locuitorilor din târguri şi oraşe a însemnat o alternativă demografică ce şi-a revendicat şi un statut sociocultural aparte (superior!), de la coada vacii a ajuns la înţelesul de “ţăran”, “necioplit”. Deci, marcă a unui mediu în care nu numai creşterea vitelor este o ocupaţie de bază, dar şi asocierea celor două substantive (sau a unor sinonime parţiale) are, frecvent, semnificaţii peiorative: coadă de vită (spre deosebire de raportarea la capete de vite “şeptel”) înseamnă “vită slabă” şi acelaşi sens are şi constatarea “vaca stă în coadă”. Căci, altfel, în ciuda formulei depreciative coadă de câine (“om de nimic”), substantivul coadă a fost deosebit de solicitat în formarea unui mare număr de nume de plante: coada-boului, cocoşului, mielului, şoarecelui, şi chiar coada-vacii, pornind de la referente mai mult sau mai puţin relevante.

Iată însă că revenirea imaginară a orăşenilor la mediul rural conduce, iremediabil, către un simplist dispreţ; selectăm enunţuri de pe internet: “După ce, în urmă cu câtva timp, a povestit cum a copilărit la coada vacii, protagonista telenovelei xxx, A.P., a trecut la volanul unui Mercedes – Benz Clasa A”; sau una din replicile din dialogul personajelor care au relansat recent sintagma în discursul public: “Tu, în domeniul tău, te socoteşti cumva un tip de duzină? (cum ar fi “de la coada vacii”)”.

sursa: Lumina

Un miting pentru viaţă, împotriva avorturilor, va fi organizat pe 26 martie, de către Asociaţia “Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” – filiala Bucureşti.

Este anunţul pe care l-a făcut azi preşedintele organizaţiei, Bogdan Stanicu. “Acţiunea va avea loc în Capitală şi în Tmişoara, dar sperăm la acţiuni similare în Baia Mare şi Târgu Mureş”, a opinat interlocutorul nostru.

“Va fi pe 26 martie, pentru că atunci este Bunavestire. Un concept creştin spune că aceasta este ziua copilului nenăscut”, adaugă Bogdan. El a precizat că în zilele următoare va definitiva programul acţiunilor, la care sunt aşteptaţi oameni de toate confesiunile. “Va fi o acţiune pentru dreptul la viaţă al copilului nenăscut”, conchide Bogdan Stanciu.

sursa: România Liberă

Inimioare rosii, (fundite roz, bomboane ambalate in tipla purpurie, amorasi suspendati printre norisori pufosi si albastri, declaratii siropoase si alte dul­cegarii dintre cele care fac bine sufletului dornic de intamplari “micute si dragute” – iata numai cateva dintre elementele lui Valentine’s Day. in fiecare februarie, pe 14, ziua Sfantului Valentin este celebrata cu mult fast, iar “sarbatoarea” a in­trat atat de mult in subconstientul populatiei incat, daca intrebi la intamplare ce sarbatoare mai mare este in ce-a dea doua luna a anului, ti se raspunde fara clipire: Sfantul Valentin! Aceasta zi a devenit astfel o borna de marcaj foarte clara pe harta in­tortocheata a obisnuintelor de consum.

Sfantul Valentin – Afacere cu masca de sarbatoare

Absolut toti negustorii incearca sa prof­ite, in fond, iubirea comerciala dureaza doar o zi. O zi in care majoritatea afacerisilor incearca din rasputeri sa dea “tunuri”: un buchet de flori – 40 de euro, o inima de plus de un metru – 1.250.000 lei, o lumanarica sub forma Valentine’s Dayde inima ce arde doar o ora – 70.000 lei. in mod firesc, atata timp cat exista cerere, kitsch-urile vor continua sa se vanda.

De Valentine’s Day prospera mai ales negustorii de taraba. Asta pentru ca mar­ile magazine sau lanturile de hipermarketuri din Romania nu au drept daruri tot felul de subproduse. Vanzatorii ambulanti au impanzit deja strazile cu tarabe incar­cate de inimioare de plus, baloane col­orate, felicitari in forma de inimioara, lumanarele colorate sau figurine din ce­ramica. Preturile sunt pentru orice buzu­nar, incepand de la “psihologicul” 50.000 (atat costa o inimioara micuta, pe care scrie: “Te iubesc”) pana la sume pentru portofele ceva mai grase. La Sala Dalles a fost organizata chiar o expozitie cu van­zare pentru Sfantul Valentin, care isi va inchide portile abia pe 15 februarie. Tot ce vrei si ce nu vrei, de la vaze de ce­ramica, lenjerie intima, maimutoi, biju­terii, carti si, de ce nu, papuci si prosoape de baie. Toate ca intr-un adevarat Turn Babel…

Sfantul Valentin – Invazia inimilor rosii

Aproape toate produsele pe care com­erciantii le ofera de asa-zisa Zi a indra­gostitilor au cel putin o inimoara rosie. Evident, ofertele sunt gandite pentru orice buzunar, astfel incat orice roman atins de “spiritul” sarbatorii americane a in­dragostitilor sa cheltuiasca o suma mai mare sau mai mica, in functie de posi­bilitati. Astfel, magazinele sunt pline de inimioare rosii, confectionate din plus, catifea sau atlas, inscriptionate cu mesaje de dragoste in limba romana sau engleza – mult mai apropiata de spiritul sarbatorii. Din ofertele comerciantilor nu lipsesc nici felicitarile de culoare roz, taiate si ele in forma de inima. Obiecte obisnuite, ca de exemplu cani, tricouri sau perne, nu au scapat nici ele de transformarea in cadouri speciale pentru Ziua indragosti­tilor. Astfel, vanzatorii din magazinele care “personalizeaza” astfel de obiecte, imprimandu-le diferite imagini, pun in fata clientilor cataloage intregi din care acestia pot alege un Cupidon, o inima sau un mesaj de dragoste.

De valul Zilei indra­gostitilor nu au scapat nici obiectele de sticlarie. Astfel, romanii tentati sa celebreze Valentine’s Day pot achizi­tiona Paharul indragostitilor. Confectionat dintr-o sticla ordinara, acesta are marea calitate de a fi prevazut cu doua paie simetrice, astfel incat doua persoane pot bea in acelasi timp din el.

Sfantul Valentin – Originea: serbarile Lupercalia

Sarbatorirea zilei de Sfantul Valentin isi are origi­nea, de fapt, intr-o traditie a Romei antice, respectiv ser­barile numite Lupercalia, care se organizau pe 15 fe­bruarie, in onoarea zeitatilor Juno si Pan. Pentru ca era si o sarbatoare a fertilitatii, obi­ceiul cerea tinerelelor neca­satorite sa scrie biletele de amor, iar mesajele erau pu­se intr-o uma din care flacaii de insurat extrageau, la in­tamplare, cate unul. Con­form obiceiului, participantii erau obligati sa o curteze apoi cu precadere pe sem­natara mesajului ales, si de aici, desigur, porneau tot felul de istorioare…

Pe de alta parte, ziua Sfantului Valentin se mai numea, cu mult timp in urma, Ziua Nuntii Pasarilor, asta pentru ca oamenii isi imaginau ca pasarile isi aleg perechea exact in ziua de 14 februarie.

Obiceiurile romane au capatat apoi car­acter crestin, iar sarbatoarea fertilitatii a devenit – desigur abuziv – sarcina expresa a Sfantului Valentin, in ziua de 14 februarie, catolicii merg la biserica pentru a rosti rugaciuni, se spovedesc si aduc sa­crificii. Zidarii se roaga pentru a primi binecuvantarea Sfantului, mai ales atunci cand lucreaza pe schele, in dimineata acestei zile se pune apa sfintita in apa pe care animalele de casa urmeaza sa o bea. Unii fermieri fac ocolul proprietatii lor inca din zorii zilei, pentru a fi feriti, chipurile, de hoti si de pasarile hraparete.

Valentine’s Day

Valentin vs. Dragobete

O data ajuns pe meleaguri miori­tice, occidentalul Sfant Valentin a dat de protectorul local al tinerilor in­dragostiti, Dragobetele, fiul Dochiei, un fel de “omolog local” al lui Cupidon, care se sarbatoreste tot in luna februarie, in ziua de 24. Desi au povesti si simbolistici asemanatoare, in duelul cu Dragobetele Sfantul Valentin are un oarecare avans, deoarece si-a insusit deja tehnicile moderne de lucru, prin urmare are o echipa de relatii publice imbatabila. Totusi, romanticul Dragobete ii face pe multi sa viseze la inceput de primavara, in padure se dezleaga ciocul pasarilor care n-au plecat peste iarna, in gradini vrabiile se strang in stoluri, incep sa ciripeasca si sa-si dureze cuiburi. Cei mici urca in deal sa culeaga ghiocei si bran­duse, iar fetele strang apa din zapa­da netopita, cu care isi dau pe obraz, pentru a-si tine frumusetea.

Be my Valentine!

Istoria Sfantului Valentin, patronul indragostitilor, se pierde in isto­ria Imperiului Roman. in zilele noastre. Biserica Catolica recunoaste cel putin trei sfinti diferiti care se numesc Valentin sau Valentinus si care cu totii au fost marti­rizati. O legenda spune ca Valentin a fost un preot care slujea prin secolul al IIl-lea in Roma. Cand imparatul Claudius al II-lea a hotarat ca barbatii necasatoriti erau soldati mai buni decat cei cu neveste si familii, a scos in afara legii casatoria pen­tru cei tineri. El a vrut sa faca din barbatii necasatoriti o adevarata pepiniera de potentiali soldati. Valentin, dandu-si sea­ma de nedreptatea decretului emis, l-a in­fruntat pe Claudius, continuand sa oficieze casatorii in secret pentru tinerii indra­gostiti. Cand fapta lui a fost descoperita, imparatul l-a condamnat la moarte. Alte traditii spun ca Valentin ar fi fost omorat pentru incercarea de a-i fi ajutat pe crestitini sa scape din teribilele inchisorii romane, unde erau batuti si torturati.

Potrivit altei legende, Valentin este cel care a trimis prima felicitare valentine, in timp ce se afla in inchisoare, s-a indra­gostit de fiica paznicului inchisorii, inainte de a muri, se spune ca a scris o scrisoare pe care a semnat-o “de la al tau Valentin”, expresie care se foloseste si astazi. De aici a aparut “traditia” de a trimite in zi­ua de 14 februarie scrisorele parfumate, desenate cu flori, inimioare si amorasi, cu cererea Be my Valentine! (“Fii Valentinul meu!”).

Florian BICHIR

sursa: crestinortodox.ro

Cand a murit Madalina Manole, televiziunile au intrat instantaneu intr-o fibrilatie la limita infarctului, care a durat zile intregi.

Jurnalele s-au transformat intr-o imensa editie speciala tanguitoare, beaking news desigur, de la constatarea decesului la pomana, si in care au fost tocate patetic si marunt toate aspectele vietii personale si profesionale a cantaretei. Putin a lipsit sa fie montat un ministudio si in groapa, pentru o ultima astfel de editie speciala.

Cand a murit Adrian Paunescu, un vaiet prelung si unsuros s-a napustit din aceleasi ecrane, cuprinse de aceleasi fibrilatii, cu aceeasi durata. Imi amintesc ca la fel s-a intamplat si cu Laura Stoica. Sunt doar trei exemple, dar lista ar putea continua.

Ei bine, in prima zi a acestui an a plecat dintre cei vii Marin Constantin. Vestea a prins jurnalele, nefiind exilata telegrafic intr-o burtiera, doar datorita saraciei de stiri din aceasta perioada. Chiar si asa, a fost surclasata de distractia de revelion de la noi si de aiurea, dar si de evolutia starii de sanatate a lui Serban Huidu.

Si totusi, Marin Constantin face pentru cultura romaneasca cat toti cei pomeniti anterior la un loc si mult mai mult in plus. Cel putin pentru ca domnia sa a fondat si condus corul Madrigal, declarat in 1992 “bun al patrimoniului universal UNESCO”. Macar pentru acest aspect al carierei sale, cu mult mai bogate desigur, ar fi meritat un breaking news si o editie speciala.

Ati vazut vreo imagine macar de la Ateneu, unde a fost depus trupul maestrului sau vreun interviu despre personalitatea celui disparut? Ati auzit macar vreo inregistrare, in amintirea sa, cu corul Madrigal?

Dar, sunt gata sa pun pariu, cel putin jumatate dintre fetele si baietii care tin azi un microfon in mana sau chiar se afla in pozitii importante prin redactii TV n-au auzit in viata lor de Marin Constantin. A fost protagonistul vreunui scandal? A murit in conditii misterioase? A lasat in urma bilete siropoase sau rude care sa se paruiasca in public? A dat din buric? A fost amantul cuiva? A lalait vreo manea pe care radiourile si televiziunile s-o promoveze isteric inainte de a o arunca in cea mai adanca uitare? Nu. Si atunci de ce ar conta?

Din pacate, insa, chiar daca s-ar fi gasit vreo minte luminata cu o cultura generala peste medie in aceste televiuzni, care sa fi asezat la locul meritat personalitatea maestrului si evenimentul pierderii sale, demersul ar fi fost un esec, pentru ca poporul privitor la televizor nu are apetit pentru asa ceva. Despre corul Madrigal nu s-a mai vorbit de ani de zile. Nu au mai aparut inregistrari cu el in mai niciun program, poate pe la cvasiinexistentul TVR Cultural sa se fi incumetat cineva sa-l difuzeze.

Poporul, spalat la creier de televiziuni, vrea starlete tampe, frumusele si datatoare din pleoape si solduri, cu povesti picante in spate, de care sa rada sau sa se emotioneze exact ca la citirea unui roman de Sandra Brown. Marea cultura este respinsa cu dispret. Doar un mare actor mai trece prn aceasta sita, dar numai daca a jucat in filme, caci scena nu prea conteaza. Iar aceste starlete atat de prizate devin modele. Daca intrebati 10 pustoaice ce ar vrea sa ajunga, cel putin 5 va vor raspunde Monica Columbeanu.

Daca ar fi vorba doar despre un fenomen media, ar mai fi cum ar mai fi. Insa este vorba despre mentalitatea deformata mai ales a tinerei generatii, total lipsita de modele autentice si pentru care gablontul sclipicios e mai pretios ca aurul patinat. De vina este in primul rand scoala, dar are rolul sau nefast si bombardamentul mediatic din care se nasc aceste false modele si care inverseaza total ierarhiile valorice pe criterii de rating si incasari facile.

Constantin Racaru

sursa: ziare.com

sursa: Radio Dobrogea

Alt interviu cu Dan Puric pe Adevarul.

Pornind de la necesitatea însănătoşirii morale a societăţii româneşti prin inocularea cu insistenţă a valorilor fundamentale ale învăţăturii creştine, filmul propune abordarea, în discursul public şi ecleziastic, a două repere semnificative ale vieţuirii în duhul marilor părinţi spirituali: isihasmul şi martiriul.

Invitaţi: prof. univ. dr. Pavel Chirilă, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova, Dan Puric, actor, prof. univ. dr. Virgil Ciomoş, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, prof. univ. dr. Sebastian Moldovan, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, părintele Amfilohie, mănăstirea Diaconeşti, Bacău, Florin Caragiu, editura “Platytera”, lect. univ. dr. Iulian Costache, Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, părintele Varsanufie, stareţul mănăstirii Pătrunsa, Vâlcea, conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad, directorul Centrului de Documentare Europeană, Academia de Studii Economice din Bucureşti.

sursa: Rafael Udriste