A salvat o femeie de păcatul adulterului…

La priveghere, Nicoleta a început povestea ei despre Ioan cel Nebun…

“Într-o seară am văzut un tânăr necunoscut plimbându-se prin zonă şi eram atentă, îmi era teamă să nu fie vreun hoţ. Brusc, l-am văzut pe Ioan cel Nebun venind în mare grabă şi îndreptându-se către singura casă fără etaj din zonă, în care locuia cu chirie o familie cu doi copii. Nebunul s-a aşezat pe scări şi a început să cânte imne către Născătoarea de Dumnezeu, cu deosebire “Curată Fecioară…” Şi au trecut vreo două ore… M-am dus la el şi i-am spus să se oprească odată. Dar apoi am observat că tânărul a plecat brusc. Atunci Ioan cel Nebun a intrat în casă. Am mers şi eu din curiozitate, să văd ce face. Acum însă recunosc că îmi era tare teamă de ceva rău…Am sunat şi doamna m-a lăsat să intru. Nebunul şedea la masă cu copilul de vreo cinci anişori. Începu să îi spună copilului că sunt zece porunci şi că una din ele este “să nu faci adulter”. “Întelegi, Gheorghiţă, adulterul nu este plăcut Domnului. Deschide poarta lui Satan, acesta intră în casă şi strică totul. Aşa se strică familiile, apare boala şi ura, binecuvântarea pleacă.”Recunosc acum că m-am enervat tare atunci. “Ce prostii vorbeşti, lasă copilul în pace, nebunule”. Atunci tânăra izbucni în lacrimi şi spuse printre suspine «  Pentru mine vorbeşte. :Lăsaţi-l în pace ». Dar Ioan cel Nebun s-a ridicat repede şi a plecat. Tânăra a mărturisit că se cunoscuse cu un tânăr şi îşi propuseseră să aibă o relaţie, şi să se întâlnească chiar în casa lor, soţul fiind plecat cu serviciul…”Nebunul m-a scăpat dintr-o nebunie, Nicoleta. Trebuia să mă întâlnesc cu acel tânăr chiar acum”. “dar eu l-am şi vazut, a venit, numai că nebunul a stat pe scări la casa ta şi a cântat tot timpul imne”.

Brutarul o întrerupse pe Nicoleta “Am auzit că Ioan a vrut să se facă preot, dar fiindcă a venit războiul civil, nu şi-a putut termina studiile…Dar din tot ce povestim şi din tot ce îmi amintesc eu, îmi dau seama că Dumnezeu nu l-a făcut preot, dar a fost ca un episcop aici”, mai zise printre lacrimi brutarul.

Ultima scrisoare a nebunului…

Au făcut pregătirile de înmormântare, admistratorul a pregătit coliva şi a anunţat că după Sf Liturghie se va oficia parastasul. El avea în mod deosebit o dorinţă. În ziua de după moartea lui Ioan cel Nebun, primise o scrisoare expediată chiar de el.  Atunci pengtru prima dată şi-a spus “cine e nebun, el sau noi, toţi ceilalţi?”

La slujba de înmormântare părintele Vasily, care slujeşte în biserică de 28 de ani, îl întrebă pe paracliser “cine a adunat atâta lume în biserică? Niciodată nu am văzut atâţia oameni în biserică. “

Administratorul, domnul Anastasy, ceru îngăduinţa de a spune câteva cuvinte la sfârşitul slujbei.

“Prea Cucernice Părinte Vasily, iubiţi fraţi, poate vă întrebaţi ce a adunat atâţia oameni astăzi în biserică, nu numai din cartier, dar şi alţi credincioşi. Ne-am adunat ca să cinstim trecerea la Domnul a fratelui nostrum Ioan, cunoscut multora ca Ioan cel Nebun. Chiar şi magazinele s-au închis şi atât proprietarii cât şi vânzătorii au venit – şi dacă aţi observat, au venit chiar de dimineaţă şi nu doar când s-a făcut parastasul, la sfârşit, aşa cum mulţi fac din păcate…

Aceasta pentru cinstirea unui om cu viaţă sfântă, un om cu smerenie, dar care a purtat Sfântul Duh. Un om ca noi, care şi-a ascuns virtuţile dăruite de Hristos sub masca nebuniei. Ioan a fost un nebun pentru Hristos care şi-a dedicat viaţa slujirii aproapelui zi şi noapte. El a supravegheat vecinătatea ca un episcop şi un mărturisitor al ortodoxiei. A reuşit să aducă suflete înapoi în biserică şi la Cel aproape uitat de noi – Domnul Iisus Hristos.

Mulţi dintre noi l-am cunoscut, nevrednici a trăi viaţa de zi cu zi lângă un astfel de om sfânt. Nu am cuvinte să descriu faptele fratelui Ioan. Mă văd nevrednic, eu, cel care am citit ultima lui scrisoare, pe care mi-a trimis-o el însuşi în ajunul morţii sale.

În scrisoare, el menţionează că a fost înştiinţat de chiar Sf Ioan Botezătorul cu o săptămână înainte că va ieşi din această lume. Atât cât ştiu, nu a suferit de vreo boală, nici nu a lăsat cuiva să înţeleagă că nu ar mai avea mult de trăit. Dimpotrivă, a avut grijă ca în ultimele lui zile să orânduiască toate pentru fiecare dintre noi.

În scrisoarea sa, Ioan ne face anumite observaţii şi ne îndeamnă pe fiecare, după nume, să ne ţinem de Hristos şi să urmăm calea dreptăţii lui Dumnezeu. De fapt, acum o să citesc scrisoarea. Dar nu reuşi. Îl înăbuşiră lacrimile şi nu putu scoate un cuvânt. Cei prezenţi aveau ochii în lacrimi.

Părintele Vasily intereveni zicând: “Iubiţi credincioşi. L-am cunoscut pe fratele Ioan de mai bine de 40 de ani. Poate din cauza păcatelor mele nu am fost capabil să văd sfinţenia vieţii sale. Dar ascultându-l mai devreme pe domnul Anastasy mi-au trecut prin minte câteva amintiri pe care, acum, le văd altfel. Îmi amintesc cum într-o dimineaţă de duminică, când am deschis biserica, l-am găsit pe Ioan cel Nebun îngenunchiat în faţa icoanei Mântuitorului. « Cum ai ajuns aici? »

« Ei, părinte drag, aseară la vecernie am pierdut noţiunea timpului şi paracliserul nu m-a văzut şi m-a încuiat înăuntru. » «  Şi ce faci, ce ziceai la icoană ? » l-am întrebat. « doar cântam şi eu un cântec să treacă vremea », mi-a răspuns. « Să fii mai atent, data viitoare voi chema poliţia ». Acum vă mărturisesc, m-am purtat cam sever cu el. Doamne, iartă-mă…faţa lui era tare luminoasă…Si a plecat să îşi ia locul obişnuit, la intrare, cerşind”

Cerşea pentru a-I ajuta pe alţii…

Întâlnim mulţi cerşetori şi oameni fără serviciu care nu au din ce trăi, dar cine ştie ce ascunde fiecare suflet?

Şi am să mai descriu un incident, apoi îl voi lăsa pe domnul Anastasy să continue.

“Într-o după amiază, Ioan cel Nebun se afla în faţa icoanei Maicii Domnului. Eu slujeam. Auzeam vorbind şi era o voce de femeie. Când am terminat slujba l-am văzut doar pe Ioan cel Nebun, nu mai era nimeni în biserică. Paracliserul please cu treabă. Ioan cel Nebun s-a apropiat, mi-a făcut o metanie ca de obicei şi mi-a spus: “Părinte, este nevoie să mergeţi la doamna Stamata după vecernie. Vă aşteaptă să îi duceţi sf Împărtăşanie, orele ei sunt numărate şi se poate să nu mai apuce dimineaţa.” “De unde ştii tu asta?” l-am întrebat. “Mi-a spus o femeie mai devreme”. “Dar de ce nu avenit să îmi spună mie, totuşi?” am răspuns. « Păi se poate că a crezut că eu sunt paracliserul » şi a plecat repede. Deşi m-am întrebat cum de nu am văzut pe nimeni intrând, nu am dat prea mare importanţă. După vecernie, am pornit spre doamna Stamata. Fiica ei m-a privit uimită, fiindcă îşi propusese să mă cheme de dimineaţă ca să nu mă deranjeze noaptea. Am împărtăşit-o pe doamna Stamata, mi-a mulţumit şi apoi, ţinându-mă de mână, mi-a cerut să am grijă de fiica şi nepoţii ei. Fiica era divorţată şi îşi creştea copii singură. La plecare, m-a întrebat cine m-a chemat. I-am răspuns că o femeie a vorbit cu Ioan cel Nebun. A rămas uimită.

După două ore de la împărtăşire, Stamata a murit. Lângă ea se aflau fiica ei, cei doi nepoţi şi Ioan cel Nebun, care citea psalmii. Fiica doamnei Stamata e aici şi ne poate confirma. Atunci Maria, fiica doamnei Stamata se ridică şi spuse “Spuneţi, părinte, despre plicul cu bani, pe care eu am crezut că l-aţi lăsat dvs şi pentru care v-am mulţumit. « Da, Maria a găsit un plic cu bani pe un scaun, care conţinea 100.000 drahme. A crezut că eu l-am uitat şi a venit să mi-l aducă. Nu ştiam ce e cu plicul. » “Dar”, părinte, doar dvs şi Ioan cel Nebun aţi intrat la noi în casă. L-am întrebat apoi şi pe Ioan cel Nebun şi a spus că Maica Domnului a trimis banii pentru înmormântare, pentru că suntem săraci. Maica Domnul face astfel de lucruri”, mi-a spus el. “Si eu nici nu l-am ascultat,pentru că eram convinsă că dvs l-aţi trimis”. “Nu, fata mea, eu ţi-aş fi spus…”.răspunse părintele Vasily

traducere de I.P

sursa: Ionuţ Trandafirescu

Nebunia pentru Hristos a fost întotdeauna considerată un capitol aparte din voluminoasa carte a sfinţilor în biserica ortodoxă.

O pagină a acestui capitol o constituie povestea despre Ioan Nebunul, care a trăit într-unul din cartierele obscure, mărginaşe Atenei. A locuit într-unul din cele 20 de apartamente ale unei clădiri, moştenit de la mama sa şi a fost angajat la brutărie. Zilnic umplea două pungi cu felii de pîine şi cornuri şi se grăbea să le împartă la bătrâni şi studenţi săraci din vecinătatea lui.

« Uite, m-am gândit să-ţi aduc puţină pâine proaspătă, un dar al domnul Apostoly brutarul, să îl pomeneşti în rugăciunile tale »

În realitate, Ioan Nebunul cheltuia mare parte din salariul său pentru a asigura pâine vecinilor săi săraci, iar domnului Apostoly îi spunea că trebuie doar să ajute câţiva prieteni săraci, de la care de altfel primeşte bani.

Dar de unde cunoştea săracii?

Ei bine, Ioan cel Nebun şi-a făcut un obicei din a suna la întâmplare la uşile de intrare. După ce se prezenta, întreba dacă au nevoie de ajutorul lui. « Şi cum vi se pare această dimineaţă ? Aveţi vreo problemă, ce fac copii ? »

Unii îl jigneau, iar alţii, plini de indignare, închideau uşa imediat. Dar erau şi persoane care chiar îl aşteptau, dorind să audă un cuvânt de mângâiere din partea lui.

Seara, Ioan cel Nebun se retrăgea în apartamentul lui, pentru rugăciune. Îi plăcea să recite Psalmi, despre care spunea că au darul de a alunga demonii de prin vecinătăţi.

Dar obişnuia să citească atât de tare încât unul din noii locatari a chemat poliţia, pentru tulburarea liniştii…De altfel, Ioan cel Nebun tămâia toată clădirea, de la ultimul etaj până la parter şi uneori mergea şi afară. Când afla de cineva bolnav, mergea şi tămâia în casă, citindu-i epistola Sf Iacov. Apoi recomanda bolnavului să se spovedească.

Intervenea zâmbind ori de câte ori auzea certuri pe teme politice “măi fraţilor, de ce vă puneţi baza în cutiile de conserve? Decât să vă certaţi, mai bine rugaţi pe Dumnezeu să trimită un David ca rege…Acesta cu adevărat ar rezolva problemele, fiind un om cu genunchii roşi de la mătănii, pe câtă vreme grozavii voştri vă păcălesc”. “Hai, tai-o de-aci, nebune » şi îl goneau ori îi dădeau ceva de lucru.

Într-o zi Ioan cel Nebun nu s-a dus la serviciu. Domnul Apostoly a devenit îngrijorat, deoarece până atunci nici măcar nu întârziase. Aşa că a trimis un băiat acasă la el să vadă ce s-a întâmplat. Dar, chiar înainte de a ajunge acasă, băiatul îl văzu pe Ioan cel Nebun curăţând canalele de scurgere din drum. « Hei, chiar ţi-ai pierdut mintea ? Domnul Apostoly te aşteaptă la treabă şi tu cureţi canalele ? Crezi că te vor angaja cei de la Primărie ? »

« Încerc să găsesc doi bănuţi pe care i-am pierdut acum, de dimineaţă. Nu mai ştiu în care din scurgeri aşa că trebuie sa caut în toate. Şi dacă tot le deschid, fac şi puţin curat. », răspunse nebunul râzând. « Dar du-te şi zi-i dlui Apostoly că o să fac ore suplimentare mâine…Hei, erau doi bănuţi adevăraţi, nu-i de joacă ».

Ne putem imagina exasperarea brutarului…ameninţă chiar cu concedierea. Cinci ore mai târziu Ioan cel Nebun îşi terminase treaba şi plecă acasă, foarte mulţumit. “Ei bine, ţi-ai găsit bănuţii? Ar trebui să te duci la primar şi să-ţi mai dea şi el, dacă tot ai curăţat scurgerile”.

Seara târziu, cerul începu să se înnoureze. Nori negri, însoţiţi de tunete şi fulgere, urmaţi de furtună şi o ploaie torenţială ce reuşi să inunde mare parte din Atena, producand mari pagube. Pompierii nu reuşeau să facă faţă telefoanelor de urgenţă. A doua zi, primarul făcu o vizită în toate cartierele pentru a constata la faţa locului proporţiile dezastrelor şi rămase mirat că în cartierul lui Ioan cel Nebun nu se produsese nici o pierdere… Dar brutarul îl întâmpină spunându-i “Ar trebui să îi mulţumiţi lui Ioan Nebunul, căci el a curăţat toate scurgerile ieri. A căutat şi el doi bănuţi pierduţi”. Primarul răspunse zâmbind “se pare că uneori şi nebunii sunt de folos”.

Ioan cel Nebun purta haine foarte vechi şi rupte. Deşi mulţi îi dădeau bani pentru a-şi cumpăra alte haine, el punea banii într-un plic pe care îl strecura pe sub o uşă…unde ştia el că e mai mare nevoie.

Când mergea la supermarket cumpăra lucruri neobişnuite. De multe ori în coşul lui se găseau obiecte feminine, ceea ce distra foarte tare casierele. Dar proprietarul supermarketului simţea milă pentru el şi ceru ca lui Ioan cel Nebun să i se ceară doar jumătate din cât era bonul de plată.

Întâmplător, cineva observă că Ioan cel Nebun, după ce făcea cumpărăturile, se ascundea într-un colţ, unde le sorta, apoi suna la câteva uşi şi lăsa pungile pe scări.

În ziua morţii sale, opt ani în urmă, fiecare dintre cei care îl cunoscuseră avea de povestit câte o întâmplare neobişnuită cu Ioan cel Nebun.

Anastasy, administratorul blocului, începu să povestească despre dragostea lui de biserică. Aproape zilnic frecventa biserica. Duminica ajungea primul, aprinde o lumânare, apoi se aşeza la ntrarea în biserică, purtându-se ca un cerşetor. Toţi banii pe care îi primea, îi punea în cutia milei, pe furiş.

Într-o zi, vânzătoarea de la pangar observă că Ioan cel Nebun tot îşi face de lucru la cutia milei. “Părinte, nebunul nu ştiu ce tot face pe la cutia milei”. “ce faci acolo?”, întrebă preotul. “Ei bine, părinte, mi s-a rupt buzunarul şi decât să pierd banii mai bine îi pun în cutie. Poate sunt alţii mai săraci ca mine”.

Viaţa secretă a lui Ioan cel Nebun …

Lacrimile curgeau din ochii celor prezenţi. Fiecare ar fi vrut să îşi facă cunoscută propria mărturie. Două tinere şedeau puţin mai retrase şi păreau mai puţin familiarizate cu cei prezenţi. Administratorul, presupunând că fetele sunt rudele lui Ioan cel Nebun, le întrebă dacă au vreun grad de rudenie cu cel recent plecat la Domnul, Ioan…

« Mă numesc Areta, incepu cea mai mare. Împreună cu Caliopia, prietena mea, lucrăm la Spitalul de copii, suntem asistente medicale. De câţiva ani l-am cunoscut pe Ioan Clownul, nouă aşa ne a fost prezentat cel pe care voi aici îl numiţi Ioan cel Nebun. Aproape în fiece duminica după amiază venea la spital, încărcat cu jucării. Le împărţea copiilor şi se juca cu ei. Se îngrijea în mod deosebit de cei nou născuţi, rămaşi singuri, părăsiţi de părinţi. Le aduce haine şi avea întotdeauna grijă să dea bani asistentelor, pentru a-i îngriji. Noi nu l-am cunoscut de nebun, cum se vorbeşte aici. Era cel mai hazliu clown.

Avea o atenţie aparte pentru un copilaş, abandonat de părinţi deoarece avea sindromul Down. “Dar spune-mi Caliopia, cum poţi să părăseşti un înger? De ar fi înţeles părinţii că acest copilaş este biletul lor de întrare in Rai…Dragostea include şi suferinţa; o iubire fără suferinţă este ca o cutie goală..Dacă ne-am da noi seama câte comori ne trimite Dumnezeu am sălta de bucurie…Poate reuşim să găsim o familie să îl adopte; cred că chiar de ar accepta ei acest sacrificiu din iubire, Dumnezeu l-ar vindeca…Nu ţi se pare ciudat Caliopia că oamenilor astăzi le pasă mai mult de animale şi de astfel de copii nu se ocupă?Să nu uiţi că trebuie să fim buni Samariteni, mai ales voi, asistentele medicale”.

Trăiam cu impresia că domnul Ioan este un profesor-teolog. Ştia Biblia şi mă îndemna să citesc zilnic câte două pagini din biblia pe care chiar el mi-o făcuse cadou. M-a învăţat să îmi plec genunchii în faţa icoanei Maicii Domnului în fiece seară şi să îi vorbesc de bucuriile mele, de dureri ori probleme. “Dragă Caliopia, roagă pe Maica Domnului să îţi fie cea mai bună prietenă”.

Aseară, când am sunat la domnul Ioan să întreb dacă vine la spital a doua zi şi un domn a răspuns şi mi-a spus că a murit, am simţit o durere de parcă ar fi murit tata.”

Administratorul, sări ca ars: “Când ai sunat aseară?” “În jur de 8. Voiam doar să îl întreb dacă vine duminică, fiindcă este schimbul meu şi am putea sta de vorbă..L-am simţit tot timpul ca pe cel mai apropiat om, mai mult chiar decât pe părinţii mei”.

“Dar apartamentul a fost încuiat, chiar cu o zi înainte. Doar eu am cheile apartamentului”, spuse contrariat administratorul. Se întoarse către ceilalţi şi întrebă dacă Ioan cel Nebun a dat cuiva cheile. Toţi răspunseră negativ.

“dar vocea de la telefon suna atât de apropiată cu a lui…Am fost convinsă că e o rudă apropiată…Acum însă, vorbind, îmi dau seama că a şi spus “mică Calipoia” – el îmi vorbea astfel…Eu eram aşa bulversată de veste morţii, nici nu m-am gândit la ce zice…si mi-a mai spus “de acum, mică Caliopia, tu te vei ocupa de copii, pentru că domnul Ioan a plecat la Domnul şi nu te va mai vizita ca un clown”. Am crezut că cei apropiaţi ştiau de vizitele lui la noi la spital şi nu m-am mirat…Şi uite, acum văd că el nici nu are rude şi nu ştiu ce să mai cred”.

Atunci părintele Dimitri, care până atunci ascultase în tăcere toate, spuse “omul acesta este sfânt!”.

Şi ceilalţi repetară “da, un sfânt”.

Părintele Dimitrie continuă “am ascultat tosate povestirile despre întâmplările din viaţa fratelui nostru Ioan – căruia voi îi spuneţi Ioan cel Nebun – şi le văd ca întâmplări minunate, cum le întâlnim în vieţile sfinţilor… Constatarea Caliopiei că a vorbit cu el la telefon, deşi era deja mort, mi-a amintit de o întâmplare similară istorisită în viaţa Bătrânului Porfirie”.

“Părinte, tânărul Dimitrie vrea şi el să mărturisească ceva”, spuse domnul Apostoly adminsitratorul blocului.”Hai, Dimitrie, vino şi spune ce mi-ai povestit mie”.

Dimitrie este un adolescent în vârstă de 14 ani. Trăieşte cu părinţii şi fratele lui mai mic, într-un apartament nu departe de blocul lui Ioan cel Nebun. Are de acum un an de când nu mai trăieşte ca prietenii de vârsta lui, s-a întors către Dumnezeu. Prietenii lui nu înţeleg această schimbare. Cum a fost posibil ca prietenul lor cel mai isteţ, care făcea ghiduşii şi care era atât de liber şi neascultător, să devină acum aşa cuminte şi studios. Nici părinţii nu au înţeles. La început, ei au crezut că a fost « agăţat » de vreun sectant care i-a « spălat” creierul. Apoi şi-au dat seama că nu e asta din moment ce merge la biserică. Au fost surprinşi să constate că s-a instaurat şi pacea în casă. Profesorii care se plângeau de el, acum îl laudă…Dar apoi părinţii deveniră chiar îngrijoraţi, Dimitrie citea din Biblie, mergea la biserică în fiecare duminică. Bietul Panagiotis – tatăl lui Dimitrie – deveni chiar supărat. Aşa că vorbi cu Polyxeni, soţia sa. « Ia zi, tu crezi că băiatul nostru are probleme ? Poate o fi suferit vreo dezamăgire sentimentală, poate l-a părăsit vreo fată? Mă tem că preoţii îl vor distruge. Ce să mai zic de prieteni şi colegi, care probabil se distrează pe seama lui.. Ce zici, n-ar fi bine să vorbim cu el ? » “Biata Polyxeni îl asculta cu atenţie, dar nu răspundea. Dar când simţi că a venit vremea să vorbească, spuse “ nu ştiu ce să spun, ar putea să fie cum zici. Şi eu m-am gândit aşa. Dar un lucru observ. De când şi-a schimbat comportamentul Dimitrie, s-a aşternut pacea în casa noastră. Şi de la şcoală, profesorii mă întreabă dacă i-am făcut pregătiri în particular…Sau tu ai uitat cât eram noi de îngrijoraţi de notele lui proaste şi de plângerile profesorilor? Ai uitat că l-am luat de la poliţie, fiindcă a făcut prostii cu prietenii lui? Eu mă simt mult mai liniştită acum. Dimitrie l-a adus pe Dumnezeu în casa noastră. De cât să ne facem griji pentru el, mai bine îl urmăm pe calea lui. » « Înţeleg ce spui, dar eu cred că prietenii noştri vor râde de noi, dacă începem să mergem la biserică » . « Şi eu m-am gândit la asta, Panagiotis. Dar aminteşte-ţi că atunci când nu am mai avut bani pentru rata la credit niciunul dintre ei nu ne-a ajutat. Sunt alături de noi doar când mergem la vreo tavernă. Ori nu tu erai supărat că ai auzit că ne vorbesc şi comentează de problemele ce le avem cu Dimitrie? Dacă nu am fi găsit plicul acela cu bani sub uşă am fi pierdut casa în care trăim… eu cred că Ioan cel Nebun a pus acel plic sub uşa noastră… » « Nu, nu, eu l-am intrebat pe nebun şi a fost tare mirat…şi apoi, de unde să ştie el ? » zise Pangiotis. « Ba eu cred că el le ştie pe toate, fiindcă asta face, şi alte familii au găsit aşa plicuri sub uşă. »

În duminica următoare părinţii l-au anunţat pe Dimitrie că merg împreună cu el la biserică. L-au trezit chiar şi pe micul Paul, care întotdeauna dormea mult duminca: ”avem o singura zi în care dormim cât vrem”. Primul gând al lui Dimitrie a fost că vor să vadă ce face, îl urmăresc. Dar după ce a observat că se repetă şi în alte duminci, că părinţii apoi au mers şi la spovedit şi că au început să citească cărţi duhovniceşti, a început să vorbească de o minune.

Apoi, după mai multe îndemnuri, tânărul Dimitrie începu să mărturisească despre sine. Captase atenţia tuturor.

« Într-o zi m-a trimis mama la domnul Apostoly să cumpăr pâine. Am cumpărat pâine şi am făcut şi ceva rău – ceva care eram obişnuit să fac cu prietenii mei – ei bine, am furat o ciocolată de pe raft. Am fost convins că nu m-a văzut nimeni. Dar, din ziua următoare, plecând spre şcoală, am început să găsesc două ciocolate în faţa uşii de la intrare. A durat vreo 20 de zile. Aşa că am întrebat-o pe mama cine tot pune ciocolate la intrare. Mama mi-a spus că Ioan cel Nebun dimineaţa sună la uşile de intrare. « El face aşa nebunii ». zice mama. Eu atunci mi-am dat seama ca nebunul m-a văzut când am furat şi că aşa se răzbună el. « Las’ că îi arăt eu nebunului, mă face el să mă simt prost din cauza unei ciocolate furate”.

Dar a doua zi am găsit două ciocolate şi cu o hârtie pe care scria cele zece porunci dintre care „să nu furi” era subliniat… M-am făcut tare nervos…

Aşa că imediat după şcoală m-am dus direct la Ioan cel Nebun şi am sunat la apartamentul lui. Mi-a deshis uşa zâmbind: „îmi pare rău, Dimitrie, ai venit să îmi tragi veo două palme, pentru ciocolate. Eu sunt, nebun, merit să primesc vreo două…Hai, loveşte-mă cât poţi tu de tare. Descarcă-ţi mânia”.

M-am simţit pierdut şi voiam să plec. De fapt, mă speriasem. De unde ştia el că vreau să îl bat? Nu spusesem nimănui. De cum m-am gândit la asta, el mai spuse „ dragă băiete, poate te gândeşti de unde ştiu eu că tu vrei să mă baţi, aşa-i? „ Am dat din cap afirmativ.

„Păi să vezi, chiar înainte de a veni tu, Sf Dimtrie a fost pe aici- el te apără – şi Maica Domnului de asemenea, ei mi-au spus. Ei te iubesc tare mult şi mi-au vorbit despre tine. Ieri tare i-ai mâhnit când ai lovit-o pe colega ta Elena. Iată, îţi spun secrete pe care să nu le spui cât timp eu trăiesc, ok?” „ da”, si l-am privit cum el radia de bucurie. „Domnul nostru Iisus Hristos vrea să vină la voi în casă, dar de câte ori încearcă, la voi se aud certuri şi pleacă mâhnit. El mi-a spus să îţi dau cele zece porunci, să îţi spun să le respecţi şi atunci va veni la voi în casă. Tu ştii cum e să fie Domnul în casa ta? Acum du-te acasă, căci mama ta se va îngrijora”. Am pornit spre casă, dar Ioan cel Nebun strigă în urma mea râzând « hei, Dimitrie, dar unde pleci ? Ai uitat să-mi mai dai vreo două.. »

Am plecat spre casă zburând. Mama m-a întrebat de ce am întârziat şi i-am spus că am fost la Ioan cel Nebun şi i-am spus să nu îmi mai lase ciocolate căci mă voi îngrăşa. Mamă, dă-mi te rog 30 de drahme, căci am fost la domnul Apostoly şi am cumpărat ceva ce nu am plătit”. Mama mi-a dat banii şi am plătit. A rămas surprins când i-am spus că am cumpărat o pâine şi am luat şi o ciocolată pe care am uitat să o plătesc.

Sursa: www.orthodoxia.gr

(Traducere din engleză – I. P.)

Sursa: Ionuţ Trandafirescu

“Născut la 8 iunie 1916, la Berna, în Elveţia, un­­de părinţii săi se aflau în misiune diplomatică, Prin­ţul Ilie-Vlad Sturdza, pe linie paternă, face parte din marea familie a Sturdzeştilor, despre care Joseph de Mais­­tre spunea: «La famille Sturdza est à elle seu­le toute une Academie». Străbunicul autorului, Cai­­ma­ca­mul Moldovei, Vasile Sturdza, a fost unul dintre prin­­cipalii făuritori ai Unirii Principatelor. Bunicul auto­rului, diplomatul Radu Sturdza, s-a căsătorit cu Maria Jora, cu care a avut şase copii, Mihail Sturdza (tatăl autorului) fiind cel de-al patrulea. […]
Pe linie maternă, Ilie-Vlad Sturdza este des­cen­dent din Dumitru Ghika Comăneşti (1838-1923), ca­­re, căsătorit cu Zoe Lahovary (1851-1902), a avut doi copii: Nicolae şi Maria. […] Nicolae, căsătorit cu Ioana Băleanu, a făcut studii de Drept la Geneva, de­­venind apoi deputat şi Guvernator al Băncii Naţi­onale. Avea să-şi găsească sfîrşitul într-un tragic acci­dent de vînătoare, în 1921. A lăsat în urmă trei copii: Nicolae, Eugen şi Yvonne. Sora lui, Maria, este buni­ca autorului, căsătorită cu Generalul Leon Mavro­cor­dato şi avînd, la rîndul ei, doi copii: Alexis, căzut pe front (1918) în lupta împotriva bolşevicilor, fără ur­maşi, şi Zoe, mama autorului, căsătorită cu Mihail Sturdza, diplomat de carieră, Ministru de Externe al României în toamna lui 1940. […]
Cartea sa de memorii are farmecul deopotrivă liric şi epic al amintirii subiective şi este scrisă direct, fără ambiţii sau preţiozităţi stilistice. Eveni­men­tele sînt redate brut, succint şi alert, în ritmul zbu­ciumat al unei perioade metaforic prezentate de autor ca «un secol nebun». Atît de sugestiv prin el însuşi, ti­­tlul Pribeag printr-un secol nebun face referire mai cu seamă la miezul însîngerat al secolului XX, marcat de al doilea război mondial, cu preliminariile şi con­se­cinţele lui imediate.
Acoperind o perioadă de 12 ani (1937-1949), me­­moriile Prinţului Sturdza sînt de fapt cronica înfi­orată a unor lungi ani de conflicte, măceluri şi prigo­niri. Subtitlul volumului redă în bună parte ineditul unei vieţi în care un tînar aristocrat român, crescut în înaltul mediu al diplomaţiei, se regăseşte, succesiv, ca participant la anii de măreţie, dar şi de decădere ai Mişcării Legionare, la «cruciada anticomunistă» de pe frontul de răsărit (în mijlocul unui război pe care România a ajuns să-l poarte de ambele părţi), iar în cele din urmă ca fugar din calea comunismului «biruitor», cutreierînd Europa pe jos, pînă ce soarta l-a a­dus să bată la porţile Legiunii Străine franceze.
Ajuns în Elveţia (unde se născuse în urmă cu trei decenii, în toiul unui alt război), Prinţul Sturdza avea «să se nască pentru a doua oară», după cum sin­gur descrie înrolarea sa în Legiunea Străină. Misiunile îndeplinite în cadrul ei l-au purtat pe Ilie-Vlad Sturd­za în Africa şi în Asia, paginile finale ale cărţii fiind scri­se cu atâta împăcată serenitate şi înţeleaptă modestie încît cititorul poate rămîne cu impresia explorării li­niş­tite a unei lumi exotice. Farmecul şi umorul evo­cărilor din Legiunea Străină contrastează în mare mă­su­ră cu dramatismul şi cu stilul direct al întîmplărilor trăite în România (ceea ce trădează implicarea emo­ţio­nală aparte a autorului în viaţa şi destinul istoric al «ţării pier­dute»). […]
În 1951, revenit la Paris, Prinţul Sturdza iese din Legiunea Străină. La 21 februarie 1952, se căsătoreşte la Paris cu Lucia Yvonne Băleanu, fiica lui Gheorghe Băleanu şi a Mariei-Lucia Cantacuzino-Paşcanu. Imediat după căsătorie, se vor stabili în Spa­nia, la Madrid, alături de părinţii autorului. Ilie-Vlad Sturdza a lucrat după aceea în domeniul contabil, în mai multe societăţi spaniole, pensionîndu-se în 1975. În acelaşi timp, a fost în centrul activităţilor şi întîlnirilor comunităţii româneşti din Spania, în mare parte regrupată la Madrid. […]
De cîte ori l-am întîlnit pe Prinţul Sturdza, am avut sentimentul reconfortant al contemporaneităţii cu ultimii boieri români de altădată, capabili să reziste şi să se impună, respectînd un anumit cod de onoare, în orice circumstanţe istorice. Sînt convins că Prinţul Sturdza ar fi fost acelaşi fermecător aristocrat şi în puş­­căriile comuniste ale anilor ’50, dacă Dumnezeu ar fi voit să-i dea o altă cruce”. (Mihai Ghyka)

Cu măsura crucii pe care i-a dat-o, şi cu mila Sa nemărginită, Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor, iar pe noi să ne facă vrednici de via lui amintire. (R. C.)

Sursa: Răzvan Codrescu

Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii.

Pentru ultima oară la Diaconeşti… (toamna 2006)

sursa: Răzvan Codrescu

SEMINŢE DUHOVNICEŞTI
UN CAIET AL PĂRINTELUI ARSENIE
EDITAT DE “LUMEA CREDINŢEI”

Caietul păstrat cu evlavie timp de şase decenii şi încredinţat spre publicare Editurii Revistei “Lumea Credinţei” de către Maica Celestina de la Prislop, portretizată pe scurt în cuvîntul înainte semnat de publicistul George Crasnean, cuprinde cuvinte ale Părintelui Arsenie (Zian) Boca (1910-1989) dinspre sfîrşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Multe dintre ele se regăsesc, ca atare sau dezvoltate de autor în anii următori, şi în alte volume apărute relativ recent, mai ales în Cărarea Împărăţiei şi în Cuvinte vii. Cele mai multe sînt variante prime sau intermediare ale unor texte devenite exponenţiale pentru gîndirea şi trăirea duhovnicească a Părintelui Arsenie. Caietul ne poate ajuta, nu o dată, să vedem mai bine calea seminţei către rodul împlinit: de aceea şi poartă titlul editorial Seminţe duhovniceşti. Cei mai puţin dedaţi cu tomurile masive pot ajunge la esenţa învăţăturii şi experienţei arseniene şi pe această cale mai modestă şi mai accesibilă, pe care editorii s-au străduit s-o netezească profesional, diortosind cu atenţie textul şi complinindu-l discret cu utile paranteze editoriale.
Cît de vii şi de actuale rămîn meditaţiile şi sfaturile Părintelui Arsenie – primenitorul harismatic al vieţii monahale româneşti din secolul XX, numit de evlavia populară şi “sfîntul Ardealului” – va putea aprecia fiecare cititor în parte. Fie ca aceste „seminţe” să fie aducătoare de rod înnoit în cît mai multe suflete, spre unitatea în Duh a Ortodoxiei româneşti şi spre dreapta cinstire a celui pe care îl aşteptăm cît mai curînd în sinaxarele noastre, alături de alţi vajnici mărturisitori ai dreptei credinţe din greu încercatul secol XX.
Cartea poate fi procurată – inclusiv pe cale poştală – prin Societatea de Difuzare “Supergraph” (str. Ion Minulescu 36, sector 3, Buc., cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 021/3191084), iar în Bucureşti mai ales de la Librăria Sophía (str. Bibescu Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie) – cea mai dotată librărie teologică din ţară. (R. C.)

De la Părintele Arsenie cetire…

DESPRE

ÎNGUSTIMI ŞI SECTARISM

E bine să punem la punct acel „spirit sectar”, spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală, sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine.
Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am aflat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti. Se găsesc (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie. Se găsesc spirite sectare răzând chiar la temelia ierarhiei. E clar că spiritele sectare, mentalităţile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică cel căzut în asemenea îngustimi susţine cu toată tăria că aşa este Adevărul, cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere a Sfinţilor, a Bisericii şi a obştii în general.
Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.
Orişice spirit sectar aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea superioară, suveranitatea Credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii, cât şi-n amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pas cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea pe câteva idei omeneşti, totdeauna am putea fi striviţi, fără a avea un merit altul decât acela de a fi victimă a îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte, n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi la minte decât de alte boli fizice.
Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după oarecare vreme se sectarizează, se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimile acestor îngustimi. Şi întâi trebuie să se spargă capul prost, ca să vie cel cu minte.
Să luăm un exemplu şi un model de îngustime a oamenilor providenţaili din anii 1556-1598. În această perioadă de vreme pe tronul Spaniei a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit şi veşnic posomorât; se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată, când a auzit de măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci. Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, şi Milanul şi Ţările de Jos; iar după ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se făcu stăpân şi peste imperiul colonial [al acesteia]: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor a Angliei, dispunea acum şi de aceasta [de Anglia]. Această întindere imensă [îl] făcea pe Filip să se creadă în sine aşa de tare încât afirma, umflat de mândrie, că în împărăţia sa soarele niciodată nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania, se cutremură pământul.
Filip ar fi putut fi un rege mare, dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare încât spunea adesea: „Mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici!”. Într-adevăr, el se purta cu atâta cruzime contra reformaţilor încât aceştia îl numiră „demonul de la miazăzi”.
În luptele sale, ce le-a avut cu flamanzii, a căutat să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism, fiindcă, din îngăduinţa lui Carol Quintul, primiseră calvinismul. Măsurile regelui siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca să-şi apere cu armele libertatea religioasă şi politică.
Filip, afumat de fumul fanatic catolic, însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de acum şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18.000 de oameni au fost arşi de vii, [la] 30.000 li s-au luat averile, rămânând pieritori de foame, [iar] 100.000 fură nevoiţi să părăsească ţara.
Filip povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca „toţi cei care nu sunt catolici să se boteze sau să părăsească ţara”. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi au trecut în alte ţări, iar sărăcimea a rămas pe mâna iezuiţilor şi închinătorilor şi au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri, Spania de miazăzi ajunse o paragină. Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui irod, ucigătorul pruncilor: „păduche sub piele”, iar după dânsul Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.
Iată un argument destul de bun al suficienţei de sine, al bigotismului fanatic, plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca să se impună un creştinism forţat.
Întrebăm Apusul: oare aşa ne-a învăţat Hristos? Unde este răbdarea care trebuie s-o avem, până la jertfă, pentru fraţii noştri mai slabi? Iată unde a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine! De aici reiese că acel care este căzut în aceste extreme ale sectarismului nu-şi dă seama de această orbire şi, ascultând de o vrajă vrăjmaşă, împinge lucrurile, în îngustimea sa, până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din creştinism prin călcarea iubirii de oameni.
Oricine care este afumat de o vrajă vrăjmaşă sectară luptă pentru ca să-şi facă prozelitism cât mai mare, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă să poată, azi sau mâine, să producă „anarhie”, prin răzbunare şi ferocitate.
Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă care luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui, care a legat pe toţi creştinii de veacuri, până la sfârşitul veacului acestuia.
Spiritul anarhic sectar este izvor al răutăţii, care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos. Prin îngustimile lui, credinţa se pustieşte, ateismul se generalizează, drepţii se desăvârşesc şi… „judecata cea de pe urmă” se grăbeşte.
Ateismul este ultima fază a sectarismului. Acesta tinde să cotropescă tot pământul, iar când va reuşi ca toţi supravieţuitorii acestei lumi, cu voie şi fără voie, să afirme negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, negaţia Învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, după o vreme foarte scurtă se vor izbi de apariţia cea înfricoşată a lui Iisus Hristos, ca Judecător al lumii şi Împărat al creştinilor. Atunci fiecare îşi va primi plata ostenelilor sale, pentru o veşnicie fără de sfârşit.
Amin!

Biserica de piatră a Mănăstirii Prislop

DOUĂ PISCURI DUHOVNICEŞTI

Viaţa mănăstirească de la Sîmbăta de Sus stă sub arcul de spiritualitate care se întinde, ca o punte între două veacuri şi milenii, între maiestatea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul în 1989, şi maiestatea duhovnicească a Părintelui Teofil Părăian, aflat acum în al şaselea deceniu de ostenitoare şi rodnică vieţuire în Sfînta Mănăstire Brîncoveanu. Nu este deloc întîmplător că, în anii din urmă, gîndirea şi pilda duhovnicească a celor doi, pe care editurile creştine s-au întrecut să-i publice în tiraje îndrăzneţe, a lăsat în sufletele tinere o urmă mai adîncă decît tomurile pretenţioase ale multor teologi de catedră. Prestanţa exemplului personal, forţa discursului altoit pe trăire, buna întîlnire dintre credinţă şi cultură, refuzul şabloanelor şi conectarea atentă a tradiţiei cu actualitatea – iată numai cîteva trăsături definitorii pe care cei doi mari înduhovniciţi le au în comun şi de care lumea ortodoxă românească simte o primenitoare nevoie, atît în mediile monahale, cît şi în cele mireneşti. Întruchipînd realismul duhovnicesc al Ortodoxiei autentice, în duhul Sfinţilor Părinţi şi sub puterea perpetuu înnoitoare a harului, ei au înfruntat fără preget şi fără complexe urgiile şi provocările veacului, răscumpărînd vremurile în Hristos şi punînd temei renaşterii noastre creştine, în răspărul bezbojniciei comuniste şi neocomuniste, al tuturor maladiilor existenţiale ale „omului recent”. Cu toate acestea, ei sînt încă departe de a fi cunoscuţi şi urmaţi pe cît s-ar cuveni, iar de aceea fiecare prilej de rememorare a vieţii şi personalităţii lor este oportun şi binevenit, amendînd uitarea şi nepăsarea unei lumi româneşti despre care îţi vine să te întrebi uneori dacă îşi merită cu adevărat apostolii şi profeţii…

La 10 mai 1929, în curtea Liceului “Avram Iancu” din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, tînărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, “Gorunul lui Zian”. Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vaţa de Sus, aproape de Ţebea, unde veghează “Gorunul lui Horea”, săvîrşea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: “Cel plin de bărbăţie”), “sfîntul Ardealului”, marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti, din mijlocul şi în răspărul unui “secol nebun”.
După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut 3 luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: “Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tînărul şi-a spus în sinea lui: “Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mîntuiesc… Unii din­tre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”.
Este închinoviat la mănăstirea refăcută a Sîmbetei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit “mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta”, acea “bulboană spirituală uriaşă” în faţa căreia un Nichifor Crainic exclama: “Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cîntînd cu zăpada pînă la piept, spre Sîm­băta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brîncoveanu]!”. În paralel, aducînd cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sfîntul Munte şi stăruind pe lîngă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei româneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: “M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dum­nezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi”.
Vremurile se precipitau, iar comunismul ateu îşi înfigea tot mai adînc ghearele în trupul ţării. Ajutîndu-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele Arsenie intră în vizorul Secu­rităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat cu forţa de la Sîmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhov­nic, pînă în 1959, cînd comuniştii au risipit obştea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul cîinos al puterii. În ul­ti­­ma parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată – şi unică în felul ei – “predică în imagini”) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochi, în pragul iernii lui 1989[1], în vîrstă de 79 de ani).
Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat “pe sub mînă”, în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Că­ra­rea Împărăţiei sau Cuvinte vii şi pînă la volumul antologic Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian. Cuvîntul lui ne petrece spre vămile altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că “Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dum­nezeu. Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!”.
Din păcate, în contextul libertăţii postcomuniste, la împlinirea a 10 şi a 15 ani de la strămutarea la cele veşnice a omului care a schimbat, în inima secolului XX, faţa monahismului nostru ortodox, ca şi la împlinirea a 80 sau a 90 de ani de la naşterea sa, s-a făcut prea puţin pentru a i se cinsti memoria. Poate se va face mai mult anul acesta, cînd se împlinesc două decenii de la moarte, şi anul viitor, cînd e centenarul naşterii sale.
Însă cu sau fără girul pietăţii noastre curente, Părintele Arsenie Boca, duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, rămîne “un fenomen unic în istoria monahismului românesc” (D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea ve­chiu­lui regim comunist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi surghiunit de comunişti şi care a sfîrşit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămîn neşterse în spiritualitatea ortodoxă româneas­că, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. “Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – mărturiseşte Părintele Teofil Părăian – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.
Şi cine altul l-ar fi putut defini pe Părintele Arsenie într-un stil mai succint şi mai inconfundabil decît acelaşi Părinte Teofil, urmaşul său duhovnicesc: „Cîndva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie, la Bucureşti, pentru mă­năs­tirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului… Stăteam în faţa acestei icoane şi o pre­zentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: «Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu». Şi respectivul spune: «Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva». Şi zic eu: «Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sînt sigur că are încă ceva». Ăsta a fost Părintele Arsenie…”

Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus

Spre sfîrşitul lui august 1942, pe vremea cînd Părintele Arsenie, deşi încă destul de tînăr, generase deja mişcarea duhovnicească de la Sîmbăta şi începea să-şi dobîndească faima devenită legendară, un băieţandru de numai 13 ani, pe nume Ioan, răsărit din marele rezervor de credincioşie şi bună-cuviinţă al satului românesc de altădată, bătea cu rîvnitoare candoare la poarta mănăstirii brîncoveneşti, ca să ceară cuvînt de îndrumare, cu gîndul de a se călugări. Părintele Arsenie nu-l tratează ca pe un ţînc, ci pare să fi intuit din capul locului în micul nevăzător un mare văzător cu duhul, care avea să-i şi fie cel mai de seamă ucenic. Călugăria rămînea s-o capete la o vîrstă mai coaptă, dar i se încredinţează deja taina “rugăciunii cu care se mîntuiesc călugării”[2], marele rugător învăţîndu-l cum s-o spună “cu gîndul şi lipită de respiraţie”: “între respiraţii să zic: «Doamne»; trăgînd aerul în piept să zic: «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu»; şi apoi, dînd aerul afară din piept, să zic: «miluieşte-mă pe mine, păcătosul!»”. Tînărul ascultă sfatul şi îşi însuşeşte metoda, trăieşte străluminarea şi bucuria rugăciunii, pune temei mistic nezdruncinat desăvîrşirii sale viitoare.
După ce urmează calea firească a formării intelectuale (luîndu-şi bacalaureatul în 1948, la Timişoara, şi licenţa în Teologie în 1952, la Sibiu), tînărul dă curs chemării pe care o simţise încă din pruncie şi, la 1 aprilie 1953, intră în obştea călugărească a Mănăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus, devenind monah în 15 august 1953, cu numele de Teofil (în gr.: “iubitorul de Dumnezeu”) şi ierodiacon în 15 august 1960. 23 de ani mai tîrziu, în 13 mai 1983, de praznicul „Izvorului Tămăduirii”, va fi hirotonit preot şi hirotesit duhovnic, iar în 8 septembrie 1988, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, va primi şi rangul de arhimandrit, cu care străluceşte pînă în ziua de azi.
Părintele Arsenie îşi ducea de-acum crucea prigoanelor şi bejeniilor, dar duhul lui continua să străjuiască sfinţitor lavra Sîmbetei făgărăşene, iar Părintele Teofil a avut şansa unei alte călăuze încercate, vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit Serafim Popescu, neasemuitul “odihnitor de oameni”.
Dacă înainte de 1989, personalitatea şi lucrarea Părintelui Teofil a fost mai degrabă circumscrisă în aria Sîmbetei şi a împrejurimilor, sub un regim făţiş ostil propovăduirii valorilor religioase, după 1989 marele duhovnic a ţîşnit ca un far lumină, străluminînd de-a lungul şi de-a latul întregii ţări cu “tinereţea fără bătrîneţe” a cuvîntului mărturisitor şi ajungînd, în scurtă vreme, alături de regretatul Părinte Galeriu, cel mai de seamă bogoslov în carne şi oase al României postcomuniste. N-a pregetat să se deplaseze şi să vorbească, mai ales la solicitările tinerilor, în toate colţurile ţării, dar îndeosebi în marile centre universitare, iar de pe la jumătatea anilor ’90 cărţile sale au început să apară una după alta (azi sînt aproape 30 de titluri), statornicindu-i definitiv învăţătura în conştiinţa creştină a României contemporane. Prea Cuvioşia sa a avut şi are iscusinţa de a se aşeza mereu harismatic în punctul de convergenţă ziditoare al Credinţei cu Cultura[3], ştiind să apere tradiţia fără a ignora complexitatea modernităţii, să formeze sufleteşte fără să deformeze intelectual, să afirme ferm Ortodoxia fără să dispreţuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să vorbească în acelaşi timp simplu, dar subtil, patetic, dar raţional, cu gravitate, dar şi cu umor[4], găsind întotdeauna tema, tonul şi nuanţa pe potrivă, ca un ales al Logosului (într-o vreme tot mai pîndită de primejdia logoreei lumeşti), redînd cuvîntului forţa lui originară şi ideii tensiunea sacră a dinamismului sofianic.

Cer îngăduinţa de a-mi exprima şi aici, într-o notă mai personală, nemîngîierea (care este şi a multor altora din generaţia mea) de a nu fi ajuns să-l cunosc pe Părintele Arsenie Boca în carne şi oase. (M-am dus o dată, plin de bune nădejdi, la Drăgănescu-Mihăileşti, unde încă lucra la pictura bisericii, dar sfinţia sa tocmai plecase la Sinaia… iar apoi… „timpul n-a mai avut răbdare”…) Citind însă cărţile sau luînd parte cu smerită discreţie la conferinţele recente ale vrednicului său urmaş sîmbetean, am retrăit ca şi aievea, în mai multe rînduri, adînca înfiorare pe care am simţit-o pe la începutul anilor ’80, când, călăuzit de nepreţuitul meu prieten făgărăşean Grigore Moga, am păşit cu sfială în vatra monahală de la Sîmbăta de Sus, unde am avut şansa şi bucuria de a-l cunoaşte nemijlocit pe Părintele Teofil. Nu mai văzusem niciodată pe cineva cu atîta forţă duhovnicească şi îmi amintesc, pe de altă parte, cît de impresionat am rămas, printre altele, de faptul că Prea Cuvioşia sa era perfect avizat asupra misticilor spanioli (Sfîntul Ioan al Crucii şi Sfînta Teresa de Ávila), pe care eu abia îi descoperisem pe atunci cu tinerească (şi exagerată) încîntare şi pe care îmi propusesem deja să-i traduc (ceea ce n-am reuşit decît în parte şi abia mult mai tîrziu[5]). Iar cîţiva ani după aceea, nu mică mi-a fost mirarea că, revenind la Sîmbăta, bunul părinte, care m-a recunoscut îndată după voce, nu numai că reţinuse numele unui nevrednic ca mine, dar îşi amintea şi fiecare detaliu al discuţiei pe care o purtasem!
Deşi simplă, discretă şi – pentru păcatele mele – nemaireînnoită ca atare de atunci, întîlnirea faţă către faţă cu Părintele Teofil a rămas pentru mine una dintre acele întîlniri esenţiale de care Dumnezeu ne face parte pe traseul unei vieţi[6].
Tinerilor de azi mă simt dator să le spun: Fiţi mai puţin sfioşi şi mai smeriţi decît mine, bucuraţi-vă că sînteţi trăitori în aceeaşi vreme cu Părintele Teofil şi nu pregetaţi să vă împărtăşiţi din cuvîntul preaputernic al Prea Cuvioşiei sale, care face pîrtie în cer neamului nostru românesc!
Cînd Dumnezeu a dăruit unui neam părinţi îmbunătăţiţi de talia unui Arsenie Boca sau a unui Teofil Părăian, un asemenea dar cinsteşte, însă şi obligă, chemînd la răscumpărarea vremurilor prin credinţă. Zestrea lor duhovnicească, pusă generos la îndemîna tuturor celor rîvnitori întru desăvîrşire, este mărturia îmbucurător-odihnitoare a chemării şi a putinţei de a ne înălţa, ca inşi şi ca neamuri, din veacul de întuneric al Răsăritului de jos spre vecii de lumină ai Răsăritului de Sus.

Răzvan CODRESCU

Prislop: curcubeu la mormîntul Părintelui Arsenie

[1] Fatidic acest an (ce avea să se încheie în baia de sînge prin care a fost abolit vechiul regim comunist), an în care monahismul ortodox românesc şi-a pierdut în primăvară (30 martie) cea mai mare figură culturală (N. Steinhardt, devenit din 1980 Monahul Nicolae de la Rohia) şi în toamnă (28 noiembrie) cea mai mare figură duhovnicească (Părintele Arsenie Boca, considerat decenii de-a rîndul un adevărat sfînt în viaţă)!
[2] Aşa îi plăcea Părintelui Arsenie să numească Rugăciunea isihastă, căreia i se spune în multe feluri (Rugăciunea lui Iisus, Rugăcinea minţii, Rugăciunea inimii) şi pe care Părintele Teofil preferă s-o denumească “Rugăciunea de toată vremea”.
[3] Urmînd creator, şi pe linia aceasta, învăţătura Părintelui Arsenie (ce se întîlneşte în multe privinţe şi cu cea a monahului Nicolae de la Rohia, un alt primenitor harismatic al discursului ortodox contemporan): „Precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armo­nie şi între cunoştinţele din cît mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multa ştiinţă îl apropie pe om de Dumnezeu; puţina ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă, şi de Dumnezeu. Iar omul atîta preţuieşte cîtă apropiere de Dumnezeu şi-a cîştigat în sine”.
[4] Tînărul teolog Mihail George Neamţu îl califica inspirat drept zoon gelastikon (ceea ce, într-o traducere mai liberă, va să zică “fiinţă aducătoare de bucurie”, care ştie să se bucure şi să îm-bucure totdeodată, să rîdă paideic şi exorcizator, cu acel “rîs al patriarhilor” despre care teologul Teodor Baconsky a scris o carte întreagă, încă insuficient înţeleasă şi preţuită la noi de o anume mentalitate mohorîtă, cuibărită uneori şi pe la case foarte mari…).
[5] Cf. San Juan de la Cruz/Sfîntul Ioan al Crucii, Noche oscura del alma/Noaptea întunecată a sufletului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, şi Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
[6] Şi cu atît mai mare este părerea mea de rău că mulţi ani mai tîrziu, sub un alt nume (publicistic), cu care semnez penitent şi rîndurile de faţă, am ajuns să-l mîhnesc pe Părintele cu o nefericită scăpare de condei şi cu o inabilă expresie a dragostei mele faţă de dumnezeiasca frumuseţe a poeziei Zoricăi Laţcu (Maica Teodosia), în care s-ar fi cuvenit să mă (re)întîlnesc altfel cu marele înduhovnicit… Azi nădăjduiesc că bunul părinte a înţeles şi m-a iertat, chiar dacă eu însumi n-am să mă iert niciodată.

Sursa: Razvan Codrescu

Din volumul “Singuri în faţa libertăţii”,
în curs de apariţie la Editura Cathisma
[...] Esenţială mi se pare pentru viaţa în Biserică, pentru viaţa duhovnicească, legătura de început pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Dumnezeu a venit pe pămînt să facă un Legămînt cu neamul omenesc, un Nou Legămînt, un Legămînt al harului, un Legămînt pecetluit prin scump sîngele Său. Ne invită pe toţi să răspundem chemării Lui: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă! Întreaga Evanghelie este o invitaţie pe care Hristos o face neamului omenesc şi, totodată, o lămurire a felului în care noi putem răspunde acestei invitaţii.

Care este începutul intrării noastre în Biserică? Începutul este pocăinţa. Acestea sînt primele cuvinte cu care Şi-a început Hristos predica, aceasta este prima chemare a Sfîntului Proroc şi Înaintemergător Ioan: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!

Pocăinţa este un proces foarte complex, care cuprinde şi marchează întreaga noastră viaţă. Pocăinţa nu este un act, pocăinţa este o mişcare neîntreruptă, o smucire a inimii din mlaştina păcatului şi a indiferenţei, pentru a se îndrepta către Dumnezeu, către Ziditorul său.

Aşadar a răspunde chemării lui Hristos, a fi atins de cuvintele Lui sfinte înseamnă a tresări din amorţeala de care sîntem cuprinşi cu toţii pentru a înţelege că sîntem bolnavi, că sîntem muritori, că nu sîntem ceea ce am putea şi ar trebui să fim. Înseamnă să înţelegem că toate sînt deşertăciune – nu pentru că nu ar fi frumoase, nu pentru că nu ar fi adînci şi cuprinzătoare, ci pentru că, aşa cum le vedem noi şi cum le trăim în această viaţă pămîntească, ele nu pot rămîne veşnice, ele vor dispărea. Şi, din această cauză, înţeleptul Solomon le numeşte deşertăciune. Deşertăciune nu sînt doar bogăţiile materiale, deşertăciune nu este doar slava lumii, ci deşertăciune sînt toate gîndurile şi aspiraţiile noastre cele mai de taină, toate îndrăgostirile noastre, toate uimirile noastre omeneşti, pentru că ele, într-o bună zi, dispar.

Aşadar aici este începutul pocăinţei, în această tresărire, că, iată, toate sînt deşertăciune dacă nu ne vom îndrepta către Ziditorul nostru.

Acelaşi înţelept Solomon ne îndeamnă: “Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele despre care vei zice: nu mi găsesc nici o plăcere în ele”. În clipa în care această tresărire s-a produs, sufletul nu-şi mai află odihna. El înţelege că toate cîte le are nu sînt îndestulătoare. Nu-l mai satură nimic şi atunci el caută, caută locul odihnei sale, caută frumuseţea şi bunătatea şi veşnicia pierdute, pe care, prin această atingere a harului, începe să le intuiască şi după care începe să înseteze. Şi unde altundeva se află toate acestea dacă nu în Dumnezeu, dacă nu în Biserică?

Şi iată că omul vine în faţa bisericii, păşeşte pragul casei lui Dumnezeu. Pe cine găseşte el acolo? Găseşte un preot, un om ca şi el, căruia trebuie să-i descopere întreaga sa viaţă, întreaga sa frămîntare, întreaga sa durere şi dorul său de care este sfîşiat.

Intrarea în Biserică se face prin Spovedanie, prin mărturisire, mărturisire pe care o facem unui om ca şi noi, dar unui om pe care Dumnezeu l-a pus în faţa noastră, pe care l-a uns cu harul Său şi căruia i-a dat, i-a încredinţat această putere, de necuprins cu mintea, de a ierta fărădelegile noastre, de a le dezlega şi de a ne repune în legătură cu Hristos.

De ce trebuie să facem această mărturisire? De ce, mă rog, Dumnezeu are nevoie să audă din gura noastră viaţa noastră? Spun viaţa noastră, nu păcatele noastre, pentru că Spovedania nu este o simplă contabilizare şi enumerare a faptelor rele pe care le facem, ci o descoperire a sufletului nostru în complexitatea sa, în cele rele, dar şi în aspiraţiile noastre de taină, care, desigur, nu sînt întotdeauna lipsite şi de frumuseţe.

Venim în faţa lui Dumnezeu şi ne descoperim pe noi înşine pentru că astfel răspundem lui Hristos, Care S-a pogorît din cer pentru a Se face cunoscut şi descoperit nouă. Hristos a zis ucenicilor Săi: “Iată, v-am numit pe voi prieteni, pentru că cele pe care le-am aflat de la Tatăl Meu vi le-am descoperit vouă… V-am făcut vouă cunoscut numele Lui”.

Aşadar, mai înainte de a ne descoperi noi lui Dumnezeu, de a ne mărturisi Lui, Însuşi Dumnezeu vine şi Se mărturiseşte nouă, ni Se descoperă nouă. Zice: „Iată, toate vi le am spus vouă, vi le am descoperit”. De ce? Pentru că aşa este dragostea.

Cînd iubim, vrem să ştim totul despre cel pe care îl iubim şi ne descoperim şi pe noi în întregime lui. Voim să ne descoperim, să ne mărturisim celui iubit. Din această cauză Samson a putut fi prins în mreje, pentru că s-a mărturisit Dalilei. Ne mărturisim celor pe care îi iubim. Venim la Dumnezeu să ne descoperim pe noi înşine ca răspuns la descoperirea Sa nouă.

Şi ce avem de spus noi lui Dumnezeu? Putem noi spune ca şi Hristos: „Eu sînt Viaţa, Eu sînt Calea, Eu sînt Adevărul, Eu sînt Lumina”? Nu putem. Pentru că am fi mincinoşi. „Nu, Doamne, Tu eşti Adevărul, dar eu m-am îndepărtat de la Adevăr, Tu eşti Lumina, dar eu m-am întunecat, Tu eşti Calea, dar eu am rătăcit. Primeşte-mă şi fă-mă înapoi aşa cum m-ai gîndit Tu, aşa cum am fost la Tine înainte de cădere!”

Toate acestea, desigur, fiecare dintre noi le poate spune lui Dumnezeu în toată vremea, în inima sa, în cămăruţa sa. Dar iată că este foarte important, şi Biserica ne cheamă să le spunem şi unui om, nu unui om oarecare, ci duhovnicului nostru.

Viaţa duhovnicească începe cu duhovnicul. Spovedania şi dezlegarea, dar mai ales harul pe care îl primim de la Dumnezeu prin duhovnic, harul de a putea lupta împotriva răului din noi, ni se dau printr un om, harul tămăduitor, harul lucrător.

Dacă Botezul este naşterea cea de sus, naşterea în Duh, Spovedania, şi acest har pe care îl primim în ea, este o înnoire a Botezului, este o naştere cu adevărat. Sfîntul Simeon Noul Teolog spune un cuvînt greu în acest sens, dar, pînă la urmă, nu putem să nu fim de acord cu el. Sfîntul Simeon spune că naşterea duhovnicească de către duhovnic este poate mai importantă chiar decît Botezul. Desigur, nimeni fără Botez nu ar putea fi născut de către duhovnic. Dar, dacă nu avem această naştere pentru Evanghelie (expresia aparţine Apostolului Pavel), de către un părinte duhovnicesc care să ne călăuzească la calea mîntuirii, nu putem folosi darurile primite la Botez. Sîntem ca un cămătar, sîntem ca un paznic al unei vistierii nemaipomenite, dar care a pierdut cheia. Cheia cu care noi deschidem uşa vistieriei nestricate a darurilor dumnezeieşti pe care le primim în Sfîntul Botez ne-o dă duhovnicul. De aceea, această legătură este început, temelie şi sfîrşit al vieţii în Biserică [...].

Fragment din cuvîntul rostit la Casa Armatei din Cluj,
pe 13 decembrie 2005, cu binecuvîntare şi în prezenţa
Preasfinţitului VASILE SOMEŞANUL, vicarul Arhisepiscopiei Clujului

Sursa: parintele Savatie Bastovoi

Cu nespusă bucurie am întâmpinat în săptămâna Luminată ieşirea de sub tipar a patericului versificat de Părintele Trandafir Vid, sub titlul: De dragul păcătoşilor. Trebuie spus că, aşa precum se cuvenea înţelepciunii pustiului cuprinsă în pateric, volumul a ieşit în mare smerenie, şi nu a avut parte de o lansare şi nu se distribuie în librării. În ediţie mică se dobândeşte prin ucenicia prieteniei, având deci acces la ea doar cei care intră în contact cu autorul şi apropiaţii lui. Cu toate acestea fac cunoscută această picătură de rai, şi fără a avea pretenţii de critic, mărturisesc că această apariţie o consider de valoarea Psaltirii versificată de Sfântul Dosoftei! Cartea nu cuprinde versificarea întregului Pateric Egiptean, ci doar a acelor cuvinte care au trezit poezia în sufletul Părintelui Trandafir. Vă invit dar să ne bucurăm împreună de această apariţie care ne propune un alt fel de a simţi şi trăi ceea ce Duhul Sfânt a predat Sfinţilor Pustiei (Pr. Ionut Margin).

Pentru comenzi (10 lei/buc.) -

Persoană de contact: Pr. Ionuţ Margin

margin_ionut at yahoo dot com

0722.243.221

***

DIN CUVINTELE AVVEI AGATHON

Cuvântul 5:

S-au dus câţiva la avva în pustie
să-l cerce de mânie.
„-Ei, să fie …
am auzit că eşti cam mândru, Agathon …
-Sînt, că sînt om.
-Şi eşti curvar.
-Sînt, vai şi-amar.
-Şi bârfitor …
… he, he … clevetitor.
-Da … vai de sufletu-mi când am să mor.
-Ei … hai să ţi-o mai zic şi asta acu:
se zice că ai fi eretic.
-Ba eu nu.”

Cuvântul 8:

„-Zi-ne avva ce o fi să păzim
ca să nu murim
în viaţa viitoare:
osteneală trupească, trecătoare
sau cele ce-s în noi?
-O, biete oi …
Păi … iaca: orice om
e ca un pom.
Păzirea celor ce sunt după trup
sunt frunzele ce se usucă şi se duc.
Iar osteneala pentru sufletul din noi …
… roadele bune-n ziua de apoi.
Şi … cum am zis:
ce-i scris e scris:
< se taie şi se aruncă în foc.>>

Vedeţi că e nevoi deci de roadă.
Dar totuşi … şi de frunze ca podoabă.”

Cuvântul 9:

„Nu e osteneală-n lume
ca-n rugăciune,
căci ai aicea a te nevoi
pentru a birui
puterea păcătosului duşman:
… bietul satan,
care ştie că nu se-mpiedică de altceva
decât dorinţa omului de-a se ruga.
De-aceea pentru rugăciune-i trebuinţă
de nevoinţă.”

Cuvântul 15:

E greu să taci când ai ceva a spune.
E greu să-nghiţi cuvinte
… rele … bune.
E greu, e tare greu să taci în lume
E greu să taci ca avva Agathon,
ca avva sfântul, avva singur, avva om.
E greu să ţii trei ani ca el în gură
o piatră ca să poţi avea măsură.
E greu … şi totuşi poţi să faci,
să taci.
Să râzi tăcând ‘naintea a mii de draci.

DIN CUVINTELE AVVEI MACARIE EGIPTEANUL

Cuvântul 10:

Pătruns de a-nfrânării bucurie
biruitorul avvă Macarie
voia de laudă a fi străin.
Şi de aceea, când fraţii îi dau vin
bea un pahar cu aceştia în grabă.
Apoi … nu mai bea apă o zi-ntreagă.

Cuvântul 18:

S-au dus câţiva la avva Macarie
cerându-i să le spună ca să ştie
cum să se roage bine trebuieşte:
„-Doamne, cum Tu vrei şi ştii … miluieşte.”

DESPRE SMERENIE ŞI UMILINŢĂ

Cuvântul 16:

„Vorba cea cu multă iscodire
pentru dumnezeire
şi citirea cea cu multă cercetare
pentru a tainelor Scripturii dezlegare
usucă lacrimile şi alungă umilinţa;
rămâne numai searbădă ştiinţa.
Ci pentru a avea mai mult folos
citeşte şi învaţă cum frumos
au vieţuit sfinţii-n pustiu pentru Hristos.”

Cuvântul 17:

„Postul smereşte trupul, iar nedormirea
mintea îţi luminează şi gândirea;
tăcerea liniştită aduce umilinţă
iar umilinţa plânsul… şi plânsul pocăinţă.”

Sursa: Laurenţiu Dumitru

IOAN IANOLIDE
CĂTRE
PĂRINTELE BENEDICT GHIUŞ

Monahul-poet Ignatie Grecu de la Cernica, cercetînd arhivele mănăstirii, a descoperit şi a avut bunăvoinţa să ne trimită fotocopiile a 10 scrisori şi 4 cărţi poştale expediate de Ioan Ianolide (1919-1986, autorul mărturiei intitulate Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006 – ediţie îngrijită la Sf. Mănăstire Diaconeşti) către Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş (1904-1990, figură de seamă a Rugului Aprins de la Antim) în perioada 1974-1983. Postez aici, ca documentar psiho-biografic, cele 10 scrisori inedite, în ordine cronologică (parantezele drepte îmi aparţin). La sfîrşit, reproduc şi un reportaj realizat de d-l Gheorghiţă Ciocioi (Lumea credinţei) în satul de obîrşie al lui Ioan Ianolide. (R. C.)

[1]

21 Martie 1977

Iubite Părinte Benedict,

De puteam să ne mai întâlnim poate că eram mai sănătos, căci de la ultima mea vizită, ori am muncit până la istovire, ori am avut conflicte pe care ştiam de la bun început că nu le pot nici înlătura şi nici câştiga.
Am încercat să-mi schimb serviciul, dar serviciul personal nu m-a admis pe baza unor superioare raţiuni. Muncesc în compensaţie. Am făcut lucruri frumoase. Se poate mări aria acţiunii, dar ce folos, căci mi-am aflat numai duşmani, care m-au şicanat până la epuizarea sistemului nervos. În acest interval am fost de două ori internat în spital. Şi nu-mi va fi bine până ce nu voi avea un mediu de viaţă propice sufletului meu.
Tac şi nu văd nici o speranţă. Mă inhib şi inhibiţia dă în plâns. Mă umilesc, dar o fac de frică şi nu din convingere. Tot mai gândesc despre lume şi tot mai departe mă simt de lume. Cred şi numai credinţa mă susţine. Deşi am stări de sensibilizare şi de depresiune psihică, totuşi îmi menţin echilibrul sufletesc.
Simt că Dumnezeu şi morţii ce au ajuns la El sunt alături şi de mine, şi de omenire. Calvarul rămâne totuşi calvar. Mă tot întreb: de ce a trebuit să trăiesc până acum?
Familia mă îngrijeşte. Ei sunt bine. Iată deci că totuşi sunt ocrotit. Şi simt ocrotirea Harului nu numai în fapte de viaţă, ci şi în adâncul sufletului meu.
Am aflat că vă simţiţi mai bine cu sănătatea şi sper că aşa este. Într-o direcţie anumită ştiu că suferiţi mai mult decât mine. Dar iată, pentru că ştiu că existaţi, pentru că vă rugaţi pentru mine şi pentru că mă bucur de dragostea dvs., este o dovadă că aveţi încă un rost şi un rol în iconomia divină.
În ceea ce priveşte parkinsonul, să-l trataţi necontenit şi cu specialişti şi astfel veţi trăi mult şi bine. Ar fi pentru amândoi un balsam sufletesc şi vigoare vitală, dacă am sta pe balcon întovărăşindu-ne inimile şi minţile pe tăinuitele căi ale Domnului.
Am înţeles că iubirea are contravirtute în ură. Urâm păcatul, urâm răul, urâm fărădelegea, urâm pe diavol în veci de veci, căci şi Dumnezeu nu-i poate suferi. Cel ce a zis: „Întoarce şi celălalt obraz”, totuşi în Sinedriu, când a fost pălmuit, a întrebat cu asprime şi poate cu mânie: „Pentru ce mă pălmuieşti, căci dacă am făcut rău, arată-mi cu ce am greşit, iar dacă am făcut bine, pentru ce mă loveşti?”.
Cred că Sfântul Augustin a făcut o eroare când a considerat că iubirea este ultima virtute şi acţiune a lui Dumnezeu, ci ea este judecată, şi numai după ce caprele vor fi despărţite de oi, pentru aceştia din urmă va urma marea iubire. Noi avem obligaţia iertării de 70 de ori câte 7, dar lăsând pedepsirea pe seama lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi aceasta ordinea lumii, atunci consecinţele ar fi catastrofale.
Iubesc părinte, iubesc şi pe duşmani, dar cred în Justiţie.
Slavă Domnului!
I. Ianolide

[2]

15 Oct. 1980

Părinte,

După căutările unei vieţi întregi, aşezată la răscruce de ere, doresc să nu termin alergarea fără a mărturisi concluziile la care am ajuns, deşi prilejul de a o face public îmi este interzis. Sunt însă convins că va veni o zi în care oamenii, treziţi din buimăceala acestor vremuri, aflându-ne şi pe noi sub ele, se vor dovedi interesaţi să afle ceva despre experienţa noastră. Deci, întrucât cred că ne aflăm în durerile facerii unui nou ev creştin – unica salvare pentru lume – încerc să sintetizez câteva aspecte ale lui.
Există un singur principiu unic (idee, forţă, punct, putere) şi acesta este Hristos. El este originea, vârful piramidei şi finalitatea sufletului şi existenţei umane, cât şi a naturii şi creaţiei întregi. Condiţia umană este complexă şi organizată pe principii duale (contrarii, bipolice, contradictorii), dar toate converg în principiul unic: Hristos. Alţii au luat alte principii unice, dar nici unul nu este încărcat cu adevărul revelat despre Dumnezeu, cum este creştinismul şi, în consecinţă, aceia conduc la erori de viziune şi de trăire umană.
Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. Religiozitatea trebuie să fie atotcuprinzătoare, într-o orânduire deplină, în care spiritul şi materia, viaţa şi moartea, idealul şi realul, misterul şi concretul, ideea şi actul, eternitatea şi vremelnicia, sacrul şi profanul, în fine, Dumnezeu şi omul – să formeze un tot unic şi armonios, apt să dea toate răspunsurile şi să rezolve toate problemele umane. Pentru a realiza această stare, concentraţi şi uniţi în Hristos, având conştiinţa ştiinţifică şi obiectivă a realităţii, să cerem să ni se descopere adevărul. Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa:
1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc.
2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune.
Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul.
Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu.
I. Ianolide

[3]

18 Oct. 1981

Părinte Benedict,

M-am despărţit de Dumneavoastră cu mulţumirea că sănătatea vi s-a refăcut.
În discuţia avută consideram necesitatea prioritară a afirmării credinţei, dar precizez că nu gândeam la credinţă ca virtute, ci la credinţă ca viziune, concepţie, spirit de viaţă creştină, ca o reîmprospătare evanghelică, ca o nouă inspiraţie a Spiritului Sfânt, valabilă actualităţii. Altfel spus, consider că cel mai necesar este Hristos, un Hristos actual, viu, puternic, dinamic, mesianic, jertfitor şi biruitor totodată. Hristos ca om, Hristos ca idei, Hristos ca mod de viaţă.
În Hristos, fiecare om şi fiecare epocă îşi află corespondentul valorilor de care are nevoie, căci El este deplin, integral, unic, iar noi năzuim treptat şi succesiv spre El.
Hristos prinde în personalitatea Sa toate necesităţile spirituale, sociale şi economice ale tuturor oamenilor din toate timpurile, în toată diversitatea lor.
Noi trăim o epocă în care avem nevoie cu osebire de unitatea şi armonia personalităţii şi viziunii hristice. De dorit ar fi ca toţi oamenii să aibă clară figura desăvârşită a Domnului, chiar atunci când ei au nevoie mai intensă de o anume parte din El, căci în acest fel lumea va năzui permanent spre desăvârşirea hristică şi nu-L va reduce pe El la una, ori la altă cultură.
Cei ce cred şi cei ce nu cred, chiar cei ce urăsc credinţa, au nevoie de omul-Hristos. Creştinii ar trebui să fie ei oamenii-Hristos. Bucurându-ne, deci, întru Hristos, să-L urmăm până la sfârşit!
Vă îmbrăţişez cu toată dragostea.

Ioan I.

[4]

7 Nov. 1981

Părinte Benedict,

Am rămas cu o imagine vie despre sănătatea Dumneavoastră, după ultima vizită – şi doresc să vă bucuraţi de ea cât mai mult timp.
Între timp v-am trimis o scrisoare şi prezenta nu este decât o formulare mai sintetică a ideilor exprimate atunci. Primordial şi esenţial este a se afirma Dumnezeu, Spirit, Treime – ori, Dumnezeu, Hristos prezent ca Spirit în lume – ori, Duhul Sfânt, Dumnezeu, Imperatorul lumii.
Învelişul material al lumii s-a subţiat până şi pentru oamenii de ştiinţă; dincolo de el stau alte învelişuri ale existenţei (ceruri), care rând pe rând se subţiază spre insondabilul Spirit Divin. Raportul Spirit – materie este imperativ. Spiritul precede ontologic materia lumii.
Spiritul cuprinde în sine contradicţiile lumii.
Spiritul e chemat să pună ordine în lume, şi o pune chiar şi prin aceia ce nu recunosc prioritatea spiritului.
Spiritul cuprinde în el taina binelui şi răului. Spiritul generează virtuţile, le unifică şi le dă finalitate.
Spiritul constată limita şi depăşeşte limita materiei, şi a energiilor, şi a ideilor, şi a cerurilor, şi a spiritelor, pentru a se odihni în Spiritul Suprem.
Omul poartă în el Spirit Suprem, deşi adesea nu reuşeşte a-l cuprinde.
Lumea ca întreg, atât în spiritul cât şi [în] materialitatea ei, este cuprinsă în Spirit. Spiritul este darul splendid al omului, potir al Spiritului divin şi centru al lumii.
Idealul este să ajungem a trăi în Spirit viaţa, nu ca o excepţie de la viaţă, ci ca bucuria vieţii.
Toate coordonatele sufleteşti şi materiale ale vieţii sunt cuprinse în Spirit – spiritualitatea creştină e datoare să ofere unitate şi armonie, şi sens la întreaga existenţă.
În altă ordine de idei, vă comunic că zilele acestea mă internez în spital pentru tratament. Deşi cred în bucuria vieţii, sunt trist.
Vă doresc sănătate şi bucurie.

Ioan I.

[5]

24 Nov. 1982

Părinte Benedict,

Am fost bolnav, internat, imobilizat la pat. Acum sunt în convalescenţă.
Imediat ce am să mă pot deplasa voi veni pe acolo.
Vă rog, în scop duhovnicesc, să-i vorbiţi cu încredere lui Ioan Alexandru despre mine, căci doresc să mă bucur de dragostea şi încrederea lui.
Vă doresc zile bune, senine sufleteşte şi cu uşurare în suferinţă, prin darul şi dragostea Domnului Iisus.

Cu dragoste,
Ioan I.

[6]

23 Ian. 1983

Părinte Benedict,

Preamărit fie Hristos – Biserica Lui – şi lumea Lui! Iar noi cu vrednicie să-I slujim!
Necontenit sunt preocupat şi angajat în afla care e voia – acum – a lui Dumnezeu, nealterată nici de laşitatea din oameni, nici de ipocrizia oamenilor şi nici de multa noastră ignoranţă. Chinul de a afla voia lui Dumnezeu îmi umple şi-mi mângâie viaţa. Mă simt ca pustnic, ca eremit, ca ascet al acestor vremuri, şi port în mine întrebările cutremurătoare ale lumii moderne.
Din toate punctele de vedere lumea e în criză, lumea e în răscruce de epoci, pentru că e în joc însăşi existenţa ei. Creştinii au absentat din istoria ultimelor secole, încât ne aflăm în criză şi în derută. Ce este de făcut? Care sunt planurile lui Dumnezeu pentru viitorul lumii?
Ştiu bine că eu personal nu pot face nimic practic pentru lume. Trăiesc deci singur, izolat, anonim. Boala mi-a accentuat singurătatea, căci mă deplasez cu multă greutate. Camera mea este chilia mea. Inima mea este lumea mea. Gândurile mele sunt lucrarea mea. Rugăciunea e viaţă pentru mine. Iubesc! Iubesc oamenii [pe] care îi iubeşte Hristos. Sângerez necurmat pentru speranţa mântuirii lumii. Cred în mântuirea lumii. Cred în oamenii asemeni lui Dumnezeu. Pentru tristul meu destin nu acuz pe nimeni, ci mai adânc mă rog pentru tragedia secolului. Cea mai cumplită durere o resimt în greşelile creştinătăţii, săvârşite de-a lungul veacurilor. Adesea lumina ce o văd mă umple de atâta râvnă încât mă chinuie mai cumplit decât tot chinul. Păstrez echilibrul spiritual între bucurie şi durere. Echilibrul spiritual ajută mult dezechilibrului sănătăţii mele.
Ar fi bine să nu fiu aşa izolat. Am nevoia comuniunii, a informaţiei şi a mărturisirii, dar e înţelept să rămân claustrat în mine însumi. Sper să fiu de ajutor şi prin tăcere. Sper ca într-o zi cineva să afle frumuseţea ce port în mine. Mă străduiesc a fi, exclusiv, lucrare divină. Exemplul de viaţă, afirmare şi trăire este Hristos – chiar apostolii au oscilat în modelul hristic de vieţuire, iar noi suntem cu mult prea departe de El – şi eu, sincer fiind, găsesc necesar a-L afirma cu îndrăzneala, capacitatea şi înţelepciunea ce-I este Lui proprie.
Toate acestea, şi altele asemeni, sunt numai înţelesuri, căci eu sunt mut. Şi voi rămâne mut! Regret că nu pot să vă văd. De voi găsi pe cineva cu maşină, voi veni prin Cernica. Mă bucur că Dumnezeu vă prelungeşte rugăciunea şi strădania vieţii.
Vă doresc pace lăuntrică în încleştarea ce desparte viaţa aceasta de aceea veşnică. Trecerea aceasta este transfigurare şi a sufletului, şi a trupului – eternizare. Bucuria va sta în faţă – iată minunea oferită de credinţă acum şi în veci: Hristos transfigurează lumea.
Părinte Benedict, cu suflet mişcat de adâncă iubire, vă îmbrăţişez. Peste câteva zile voi împlini 64 de ani.

Ioan I.

[7]

27 Martie 1983

Iubite Părinte Benedict,

Mă bucur că v-am văzut şi v-am găsit atât de viu spiritual şi de prezent în lumea noastră atât de frământată. De asemeni, mă bucur de exemplul viu de slujire a Altarului, căci fără tainele săvârşite la Altar nu e posibilă ordinea în lume, dar, în acelaşi timp, într-o epocă de grave transformări, cu toată grija necesară trebuie să gândim şi la modul, şi la materia la care se referă Tainele, căci ele trebuie să aibă un corespondent în concretul socio-istoric şi mi se pare că din acest punct de vedere este ceva de făcut, ceva ce nu l-au sesizat preoţii, dar pe care-l reclamă oamenii, şi lumea are nevoie de noi soluţii, şi de noi taine. Mi se pare că cele şapte Taine nu acoperă integral problemele spiritului şi ale materiei – deci ale oamenilor; or, ele tocmai această raţiune ar trebui s-o aibă.
Tainele, dogmele, învăţătorii, Biserica, trebuie să slujească oamenilor. Mântuirea e operă tainică de Altar, cât şi act concret de viaţă. Se pare că viaţa cere ceva nou de la Altar, deşi normal ar fi fost ca Altarul să aducă noul în viaţă. Se pare că Altarul e prizonierul unei tradiţii depăşite, aşa precum Mântuitorul i-a găsit pe cărturarii şi fariseii din vremea Lui; deci, mă tem că ni se spune şi nouă: „Vai vouă!”. Mântuitorul n-a instituţionalizat Altarul, ci Biserica a instituţionalizat-o.
Instituţionalizările au o raţiune şi un scop precis şi concret, dar instituţiile se tocesc şi atunci trebuie înnoite. Instituţionalizările fac prizonier harul şi Duhul Sfânt, şi asta în detrimentul oamenilor. Duhul Sfânt lucrează liber peste viaţă, peste suflete, peste oameni, mereu actual, mereu viu, mereu eficace. Trebuie, deci, să avem curajul de a cerceta, cu frică de Dumnezeu, locurile în care tradiţia nu mai este sfântă, în care instituţiile nu mai sunt corespunzătoare şi în care oamenii nu-şi mai îndeplinesc menirea mesianică. Biserica a pierdut caracterul mesianic. Biserica a pierdut destinele lumii din mână. E vremea să ne întoarcem pas cu pas, epocă cu epocă, până la Însuşi Iisus Domnul nostru şi să-L întrebăm pe El unde am greşit, şi să aflăm de la El ce este de făcut.
Biserica e sfântă, tainele sunt reale, dogmele sunt necesare, fără instituţionalizări nu se poate trăi – dar cum facem ca Biserica să fie cu adevărat sfântă? Cum facem ca tainele să corespundă necesităţilor istorice? Cum dăm dinamism dogmelor? Ce instituţionalizări sunt necesare problematicii lumii de azi? Care sunt problemele lumii de azi? Care sunt soluţiile oferite de Hristos?
Părinte Benedict, cu toată smerenia ridic aceste probleme, iubind pe Iisus, Biserica şi oamenii dimpreună. Sunt un laic, dar sunt slujitor de o viaţă al lui Iisus, al Bisericii şi al oamenilor. Aş vrea să nu mor fără să fi fost de folos acelora pe care-i slujesc şi-i iubesc.
Cu toată dragostea, rugându-mă să mă pomeniţi la Sfântul Altar.

Ioan I.

[8]

Sâmbăta Patimilor
7 Mai 1983

Iubite Părinte Benedict,

Sunt la Cozia.
Iisus este în mormânt!
Aşteptăm Învierea!
Agonia prelungită duce la deznădejde. În chinurile ce nu se mai termină, mă întreb cu disperare: cu ce am greşit, Doamne? Ce trebuie să facem, Doamne? Cum ne vom mântui, Doamne? Năvălesc mulţime de gânduri ce-mi zic că departe este creştinătatea de Hristos.
Mi-e cugetul smerit, căci cu adevărat mă simt ca cel mai ticălos om.
Văd calea salvării şi nu pot să fac nimic. Nu-mi e îngăduit nimic. Şi clocoteşte dragostea de oameni în mine.
Şi tac, şi suspin, şi plâng. În mormânt, viu mă aflu, e beznă, în mine e lumină, în lume e vrajbă, în Biserică e pustiu, mănăstirea se sfarmă, poporul aprinde lumânări, copiii stau uimiţi în faţa tainei, păcatele mocnesc, minţile sunt rătăcite, ard trupurile de patimi, geme pământul de răul oamenilor, suferă firea de patimile noastre, şi mă simt epuizat, slab, netrebnic, vibrează dorurile sfinte în trup jilav, stă omul viu în pământul reavăn, Duhul Sfânt e înmormântat cu mine, în tină, în păcat, jelesc, cer cu disperare, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, cer Înviere!
E răul atât de adânc în veac, încât e necesară o intervenţie divină. Nu mai există punct fix pentru conştiinţe. Nu mai există bună-credinţă în oameni. Dezastrul rânjeşte în toată strălucirea civilizaţiei secolului XX.
Forţe colosale stau gata să sfarme planeta. Duhuri învrăjbite îi stăpânesc pe oameni. Lume fără Dumnezeu!
Stau mic, tăcut, izolat în chilia în care sunt tolerat puţin timp, în Cozia – numai duhul arde în mine şi-mi chinuie sufletul şi mintea. Mă rog, simt, trăiesc, atât mi-a mai rămas.
Am dorit să-mi îndeplinesc datoria de creştin şi de om, acum am ajuns să-mi cer sfârşitul de cuviinţă – Dumnezeu, El singur, va şti ce să facă, cu lumea şi cu robul său cel mai netrebnic Ioan.
Iubite Părinte Benedict, Hristos a înviat!
E speranţa lumii aici şi în eternitate!
Bucuria Învierii s-o purtaţi până la strămutarea obştească.
Vă îmbrăţişez cu toată dragostea.

Ioan I.

[9]

29 Iulie 1983

Părinte Benedict,

E miezul nopţii. Am avut o zi de intensă efervescenţă spirituală. Caut necontenit articularea adevărului divin cu adevărul uman, a pământului cu cerul, a materiei cu spiritul, a vremelnicului cu eternul, a credinţei cu lumea.
Biserica are o răspundere unică în destinul omenirii, de care nu sunt sigur că şi l-a îndeplinit după cuviinţă.
Criza creştinătăţii este fundalul crizei omenirii de azi. Cauzele crizei creştine se întind pe parcursul celor 2000 de ani de creştinism, îndeosebi de la Edictul din Milan încoace, şi personajul cel mai dramatic este Sfântul Ioan Hrisostom. În el au coexistat divinul cu umanul, cerul şi pământul, Spiritul şi materia, Biserica şi lumea – dar el a fost învins – şi aşa s-a pus început unor compromisuri ipocrite, laşe şi nefaste. Avem o tradiţie sfântă alături de o tradiţie a compromisului, avem structuri sfinte în Biserică, dar şi unele regretabile. Trebuie regândită şi reformulată Biserica prin dimensiunea ei sacră. Sfântă este Biserica în măsura în care a slujit lumea, cu toate mijloacele cu care a slujit-o Iisus Mântuitorul. Sfântul Ioan Hrisostom a încercat să slujească lumea, s-a sacrificat acestui scop şi a fost ucis. Ucis a fost şi Mântuitorul. Ucişi au fost şi alţi sinceri slujitori.
E necesar să redescoperim dimensiunea istorică a Bisericii, aspectul social al creştinismului, viziunea despre lume şi viaţă a Mântuitorului. La Judecată vom fi întrebaţi cât bine am făcut în lume, câtă dreptate am împărţit în lume, câte răutăţi am învins în lume – şi toate acestea nu se săvârşesc numai prin rugăciuni, evlavie şi piozitate [pioşenie].
Noi suntem bătrâni de acum, dar sunt sigur că generaţiile viitoare se vor deosebi mult de noi. Cred deci în Iisus, cred în Sfânta Biserică, dar mă lupt cu oamenii ipocriţi, laşi şi ignoranţi. Biserica are în sine tot ce-i trebuie lumii spre a-şi rezolva problemele, dar [cele pe care le are] nu au fost fructificate.

Cu toată dragostea,
Ioan I.

[10]

20 Dec. 1983

Iubite Părinte Benedict,

Sărbătorim încă o dată Naşterea Domnului Iisus Hristos. Este evenimentul crucial al istoriei omenirii. De atunci ne aflăm în Împărăţia Duhului Sfânt şi aşa se pregăteşte a doua venire a lui Hristos, ca biruitor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Am cetit undeva o analiză o epocii în care s-a născut Mântuitorul, care înfăţişa lumea iudaică, lumea greacă şi lumea romană în plină criză, necesitând deci intervenţia divină în istorie prin naşterea Domnului. După aproape două milenii, lumea se află într-o criză care anunţă din nou un sfârşit, un sfârşit de lume, un sfârşit de eră, un sfârşit de cultură. Civilizaţia noastră, fie pe cale militară, fie pe cale paşnică, este incapabilă să iasă din criza în care se află, căci în mod fundamental s-a orientat greşit. Armele ne ameninţă, ne ameninţă cu poluarea şi maşinile, consumul a epuizat rezervele naturii, echilibrul ecologic este periclitat, orânduirile sociale se dizolvă; imoralitatea face ravagii, gândirea e haotică şi oamenii sunt alienaţi; în acest context, dezastrul este inevitabil.
Cutremuraţi, stăm în faţa lui Dumnezeu şi ne întrebăm: ce este de făcut?
Să se nască o nouă lume?
Să se schimbe lumea la faţă?
Cine şi cum poate face astfel de minuni?
Mai realist este să acceptăm viziunea apocaliptică a istoriei. Dezastrele secolului nostru nu au o origine creştină.
Înfricoşaţi, asistăm la moartea unei lumi.
Forţele apocaliptice ale Răului cât şi ale Binelui se dezlănţuie în lanţ, ajung la apogeu şi provoacă deznodământul. Mielul va veni şi va birui. Va începe o lume nouă.
Nu va dispărea viaţa pe planetă. Noi n-am fost vrednici şi trebuie să lăsăm locul altora ce se vor asemăna lui Hristos. De aceea, de acest Crăciun sunt de două ori trist şi o dată vesel, iar rugăciunea-mi fierbinte este să mi se ofere sfârşit creştinesc.
Regret că nu mă ajută sănătatea ca să poposesc pe la Cernica şi să avem părtăşie sufletească.
Vă doresc seninătate, putere şi credinţă până la sfârşit.
La mulţi ani!

Cu toată dragostea,
Ioan I.

Sursa: Răzvan Codrescu

… mă gândeam la toată tragedia neamului românesc şi plângeam cu faţa-n palme

(VALERIU ANANIA)

Aici, pe locul de obârşii, ori peste depărtate mări şi ţări, la intervale de câţiva ani ori câteva decenii, în biografia Părintelui Anania revine mereu şi mereu, ca un fel de leitmotiv al suferinţei şi al izbânzii, al libertăţii ori al pierderii ei, un nume drag, pentru mulţi deopotrivă rană a dragostei şi balsam vindecător: Transilvania. Fie ca s-a numit pe rând Sibiu, Cluj, Topliţa, Aiud… Aşa a fost să fie. De ce şi cum de i-a fost dat tocmai lui, unui tânăr iubitor de carte din Glăvile de Vâlcea, să-şi pecetluiască soarta în chip atât de repetat şi straniu cu acest ţinut de dincolo munţi, sunt taine al căror înţeles putem încerca să-l desluşim dintre paginile volumului său de „Memorii”, în cuprinsul cărora ne vom întâlni cu nume de legendă ale culturii şi spiritualităţii ardelene din epocă, precum Victor Papilian şi Lucian Blaga, Iuliu Haţeganu şi Ion Luca, episcopul Nicolae Colan (viitor mitropolit al Ardealului) şi Traian Pop, atât de îndrăgitul profesor al Facultăţii de Drept din Cluj. Eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia maghiară din anul 1944 a readus nădejde şi alean multor inimi răstignite de suferinţa exilului în propria casă. Toamna lui 1945 avea să aducă însfârşit înapoi, acasă, la Cluj, şi Universitatea „Regele Ferdinand” din vremelnicul său refugiu sibian. Frontul înainta spre Berlin şi, la rândul lor, mulţi tineri eliberaţi de sub îndatoririle militare se reîntorceau în sălile de cursuri, să-şi termine studiie întrerupte ori să le înceapă. Printre ei şi tânărul monah Anania, student în anul doi la Medicină şi la Academia Teologică, dar urmând şi studii de vioară în anul întâi la Conservator. O lume în schimbare care, dincolo de bucuria întoarcerii la ţara mamă, începea să trăiască angoasele instalării treptate a regimului comunist. Cu toate acestea, spune autorul, „în acel Cluj al primăverii lui 1946, nu comunismul era principala preocupare a vieţii academice, ci problema ungurească faţă de care autorităţile – atât ale Universităţii cât şi ale oraşului – manifestau destulă ambiguitate”. În atelierele CFR şi la fabrica Dermata din oraş se afla o concentrare masivă de maghiari, ale căror repetate provocări violente erau oblăduite de carnetul roşu al Partidul Comunist unde, abili, cea mai mare parte dintre ei se înscrisese, intuind că privilegiile dictaturii hortiste ar putea fi prelungite, fie şi în parte, la adăpostul imunităţii cuvenite noii dictaturi a proletariatului. O astfel de provocare avea să ducă la faimoasa grevă studenţească al cărei lider cu autoritate unanim recunoscută va fi tînărul monah cu ambiţii literare, student în paralel la Medicină, Teologie şi Conservator, Bartolomeu Valeriu Anania. Paginile dedicate acestui excepţional moment de demnitate naţională, reconstituie în cuprinsul lor portretul unei generaţii al cărei chip de dăruire şi entuziasm curat se întâlnea abrupt, şi nu de puţine ori tragic, cu multiplele faţete ale ipocriziei nou înscăunatului regim „democratic”. Nicăieri, în nici o altă scriere „de gen” nu am întâlnit o mai izbutită şi necruţătoare caracterizare a acestei uriaşe şi perfide diversiuni care a fost „comunistul cumsecade”, băiatul „de treabă”, ca în confruntarea dintre intelectualul Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci ministru al justiţiei, şi tradiţia aristocratică a universitarului transilvan de odinioară. Citirea şi recitirea unui astfel de moment invită la reflecţie asupra efectelor devastatoare pe care comunismul – şi nu numai el – le-au lăsat întipărite adânc în viaţa universitară şi chipul schimonosit al societăţii de azi: „Profesorii li se adresau studenţilor cu „domnilor colegi”, „domnişoarelor colegi” – nici în ruptul capului nu i-ar fi tutuit. Ministrul Justiţiei – care era şi el profesor – a venit cu limbajul de la Bucureşti şi şi-a început discursul cu „Băieţi, eu am venit la voi să ne cunoaştem”… „Băieţii” au mârâit a insatisfacţie, dar ministrul a continuat cu „voi” şi „vouă”, „ale voastre”, până ce toată sala a irupt în fluierături şi huiduieli şi oratorul a trebuit să părăsească scena într-un vacarm înfiorător”.

„Să te superi când vrei tu, nu când vrea altul” – aceasta a fost lozinca prin care Bartolomeu Valeriu Anania a reuşit să determine atunci pe fiecare student, ca pe parcursul grevei academice, vreme de trei săptămâni, să se abţină de a răspunde oricărei provocări şi oricărui act de violenţă, fapt ce ar fi servit din plin părţii adverse. Numai că ispitele veneau nu doar dinspre adversari ci şi din partea unora la care te-ai fi aşteptat să fie mai degrabă susţinători ai manifestărilor de demnitate naţională. ”Nu primesc ordine de la nimeni” – avea să riposteze scurt şi neînduplecat Valeriu Anania, atunci când un tânăr în poziţie de drepţi i-a cerut ca, din ordinul Mişcării Legionare, să oprească greva. Noaptea, refugiat în cabinetul de lucru al profesorului Traian Pop, aflat undeva în incinta universităţii, tânărul lider, neştiut de nimeni, îşi avea clipele sale de slăbiciune, pe care şi le petrecea sub pavăza singurătăţii: „Nimeni nu ştia, nimeni nu trebuia să ştie că eu pot să plâng; eu eram şi trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj şi îndrumător pe căile cu desăvârşire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu faţa-n palme şi nu mă ştia nimeni”. Se zice că lacrimile monahilor, îngerii le preschimbă în rugăciune de îmbărbătare şi cu siguranţă că trebuie să se fi petrecut aşa şi atunci, de vreme ce Părintele Anania a putut să-şi ducă până la capăt condiţia de exmatriculat perpetuu, mai întâi din facultate, apoi din Cluj, mai pe urmă din societate, iar peste ani, la un moment dat, chiar din propria-i ţară. La insistenţele vehemente ale colegilor săi de a nu pleca din fruntea studenţilor clujeni (cu a căror grevă s-au solidarizat cei dintâi studenţii Şcolii Politehnice din Braşov), Părintele Anania a trebuit să-şi asume condiţia spectaculoasă a liderului incognito. Din marginea pădurii de pe dealul de deasupra Mănăşturului, acolo unde îşi făcuse ascunzătoarea într-o colibă din crengi şi frunzari, un tânăr la fel ca şi alţii cobora pe bicicletă îndreptându-se spre universitate. Aici trecând pe sub nasul agenţilor Siguranţei, se amesteca pentru câteva clipe cu ceilalţi studenţi şi apoi se strecura într-o cămăruţă, unde împlinea un ritual ciudat. În faţa oglinzii, îşi punea pe obrazul proaspăt bărbierit o barbă din recuzita Operei. Apoi îmbrăca deloc stângaci reverenda clericului. Viermuiala culoarelor Universităţii se domolea, studenţii răsuflau uşuraţi, făcându-i loc, cu respect şi admiraţie. Anania se afla iarăşi între ei. Intra într-unul dintre amfiteatre unde colegilor săi, adunaţi ciorchine, le vorbea despre neam, despre credinţă, demnitate şi despre capcanele lumii noi care îşi arăta la orizont zorii. Glasul tânărului, atunci ca şi astăzi, lipsit de sonorităţi onctuoase, era mai degrabă cel al unui comandant obişnuit cu ordinele scurte ale oşteanului, decât cu metafora dibace a scriitorului, ori blândeţea plină de înţelepciune a vreunui duhovnic. Apoi se furişa din nou în cămăruţa universităţii unde se supunea tăcut aceluiaşi ritual, de astă dată invers. Îşi scotea reverenda, apoi îşi dezlipea cu grijă barba şi o aşeza în trusa de machiaj. La plecare se oprea atât cât să-şi aprindă o ţigară chiar de la comisarul Măldărescu, din Serviciul de Siguranţă al Chesturii de Poliţie care supraveghea intrările şi ieşirile neizbutind să priceapă pe unde se strecura Anania, apoi îşi vedea mai departe, liniştit, de mersul lui pe bicicletă spre Mănăştur.

După scurgerea a trei decenii de la aceste întâmplări, Părintele Anania avea să se confrunte din nou cu problema Transilvaniei şi a revizionismului maghiar, dar de astă dată pe pământ american. Numai că riposta pe care românii din America plănuiau să o dea pretenţiilor asupra Ardealului venite în primăvara anului 1976 din partea maghiarilor americani „trebuia înregistrată la Bucureşti ca fiind opera Securităţii, ştiut fiind că securiştii obişnuiau să joace şi pe post de muscă la arat, lăudându-se că ei sunt adevăraţii autori ai unei astfel de acţiuni şi că merită, în consecinţă, grade şi privilegii în plus”. Mesageri ai acestui demers securist – tricolor aveau să sosească, rând pe rând, pe pământul făgăduinţei, în persoana unor ierarhi precum episcopul vicar Antonie Plămădeală, episcopul Vasile Coman al Oradiei ori mitropolitul Teoctist Arăpaş al Olteniei. Aceasta din urmă, nerăbdător, nu contenea să-l asalteze pe Anania cu îndemnul de a se folosi în cât mai rapida şi eficienta mobilizare a românilor americani, de experienţa, prestigiul şi notorietatea conferite de greva studenţească din Clujul lui 1946… „A reuşit să mă enerveze şi i-am adus aminte că nu chiar el este cel îndreptăţit să-mi vorbească astfel, ca unul care urca spornic pe treptele carierei eclesiale în timp ce eu de dragul Ardealului, putrezeam în puşcărie…”. În multe alte rânduri, autorul „Memoriilor” de azi se confruntase direct, nu prin intermediari, cu Securitatea care îi propunea o „colaborare discretă” cu reţeaua ei de informaţii. „Domnilor, am o psihologie complicată” – le răspundea împricinatul. „E cert că eu şi dumneavoastră ne aflăm pe un front comun, acela al cauzei naţionale româneşti, cu deosebire că eu mă lupt în câmp deschis, pe când dumneavoastră lucraţi, cum se zice, sub acoperire”. Această „psihologie complicată” avea să-l determine pe Valeriu Anania să adreseze de unul singur Senatului american (la 3 septembrie 1976) un memoriu pe tema Ardealului şi a revizionismului maghiar, prin intermediul senatorului Dick Rivers. „Ferice de ţara care are asemenea oameni” avea să exclame politicianul american la citirea memoriului cu pricina. Numai că peste doar o lună, Securitatea avea să sancţioneze dur îndărătnicia cu care Valeriu Anania, şi după 30 de ani de la greva studenţească clujeană, continua „să nu primească ordine de la nimeni”, oprindu-l în „ţara ferice” şi împiedicându-l vreme de patru ani şi trei luni să se mai întoarcă pe pământul american, fie doar pentru a-şi recupera lucrurile ce le avea de pe urma unei şederi de unsprezece ani. Preţul de a nu accepta a fi patriot în cârdăşie cu patriotismul securităţii. Cu toate că era posesor al unui „green-card” şi ar fi putut cere oricând cetăţenia americană, Părintele Anania nu a făcut-o niciodată, pentru că niciodată nu şi-a putut închipui că trupul său s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc. O „psihologie complicată” pe care iconomia divină avea totuşi să o priceapă şi să o aşeze, după scurgerea a altor 30 de ani, în primăvara lui 2006, la locul ei. Adică, în scaunul de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Răzvan Ionescu

Articol preluat de pe Ferestre în pridvor