Postul Mare sau Postul Paştilor este perioada de pregătire pentru Sfintele Paşti, fiind asemănat adesea cu o călătorie duhovnicească către Săptămâna Patimilor şi Înviere. Este un timp de mare nevoinţă sufletească şi trupească în scopul împlinirii noastre, este timp de răstignire. Biserica parohială este, în acest context, spaţiul necesar împlinirii acestor dorinţe duhovniceşti ale noastre, iar programul liturgic parohial este astfel rânduit încât să cuprindă pe toţi, în funcţie de timpul pe care îl au disponibil.

În comunitatea creştin-ortodoxă a Sfântului Nectarie Taumaturgul din Coslada (Madrid), Spania, credincioşii au fost şi sunt aşteptaţi la toate activităţile şi slujbele rânduite de la începerea Postului Mare şi până la încheierea şi încununarea lui cu praznicul Învierii Domnului. Astfel, în prima săptămână a postului, în intervalul luni-joi a fost săvârşită slujba Canonului Sfântului Andrei Criteanul, iar în fiecare zi de vineri, de la orele 19.00, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a Sfântului Grigorie Dialogul, la care toţi credincioşii care postesc desăvârşit, se spovedesc şi primesc binecuvântare, se împărtăşesc.

În Duminica Ortodoxiei, prima duminică din post, în cadrul şcolii parohiale s-a organizat, sub îndrumarea şi coordonarea doamnei preotese Gina Cimpoca, o expoziţie de icoane zugrăvite de către copii, intitulată „Icoana din sufletul copilului”, fiecare copil fiind premiat după Sf. Liturghie şi primind diploma de participare.

În Duminica a doua, a Sfântului Grigorie Palama, seara, a fost săvârşită slujba paraclisului Maicii Domnului, după care a fost vizionat un film duhovnicesc, cu un cuvânt de folos al părintelui Arsenie Papacioc. În Duminica a treia a Postului, a Sfintei Cruci, după Sfânta Liturghie a fost săvârşită Taina Sfântului Maslu şi au fost binecuvântate ofrandele pregătite în cinstea şi spre pomenirea Sfinţilor 40 de mucenici. Seara, după paraclisul Maicii Domnului, a fost vizionată o conferinţă susţinută de regizorul creştin Dan Puric. Astfel de vizionări sunt rânduite pentru fiecare după-amiază din duminicile postului.

Femeia este cea care ne învaţă ce înseamnă iubirea, răbdarea, mila, altruismul, sacrificiul. Femeia, prin sensibilitatea, dar şi prin înţelepciunea ei, ne arată ce înseamnă frumosul. Ea este secretul şi savoarea vieţii. Cu toate acestea însă, anual, aproape 130 de milioane de femei sunt mutilate, 4 milioane sunt cumpărate şi vândute în întreaga lume, multe dintre ele fiind prinse în traficul de carne vie pentru prostituţie. Mai mult de jumătate din populaţia globală care migrează este formată din femei. Cel mai adesea, acestea lucrează în locuri unde sunt supuse abuzurilor fizice şi sexuale. 70% din populaţia săracă a lumii este formată din femei.

De aceea, în duminicile premergătoare începutului primăverii şi a zilei de 8 martie, credincioasele din biserică au primit flori şi un cuvânt de încurajare în greaua misiune pe care astăzi o au, aceea de a fi mame şi soţii creştine. Copiii şcolii parohiale au pregătit mărţişoare şi diploma pentru cea mai bună mamă. Momente speciale, dedicate mamelor creştine, vor fi pregătite şi de sărbătoarea Bunei-Vestiri şi în Duminica Femeilor Mironosiţe. În fiecare zi de sâmbătă a postului, de dimineaţă se săvârşeşte Sfânta Liturghie, urmată de slujba de pomenire a morţilor. Zilele de miercuri, vineri şi sâmbătă sunt special rezervate Sfintei Taine a Spovedaniei.

Activităţile propuse pentru următoarea perioadă vor cuprinde slujbele rânduite, vizionarea de filme şi documentare duhovniceşti, Denia Canonului celui mare, Denia Acatistului Bunei-Vestiri, deniile din Săptămâna Patimilor, Sf. Liturghie din Joia Patimilor, urmată de ritualul spălării picioarelor, Vinerea Prohodului cu îndătinata procesiune cu Sfântul Epitaf, pregătirea slujbei de Paşte, pregătirea pascăi şi a darurilor pentru credincioşi pentru noaptea  Învierii, toate având ca scop primenirea noastră trupească şi sufletească, pentru a trăi deplin şi autentic bucuria pascală.

Luna martie este marcată, la nivel parohial, de încheierea primului an de studiu în cadrul Şcolii parohiale „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Ceremonia de premiere a celor mai consecvenţi participanţi, dar şi a celui mai bun cursant, va avea loc în ziua de duminică, 11 aprilie a.c., după Sfânta Liturghie. Pentru că mai avem mult de parcurs în acest lung, dar frumos pelerinaj al postului, îl rugăm pe Dumnezeu să dea creştinilor tărie în osteneli, iar ostenitorilor mult folos duhovnicesc!

Prezbitera Gina CIMPOCA

Nu trebuie sa faci cercetari cu anii ca sa vezi cat de lacoma este lumea in care traim. E de ajuns sa vezi ca sunt destul de multe case cu etaje, in conditiile in care sunt locuite de doua persoane. Daca omul nu mai stie ce sa faca cu banii, ii arata. Asa se face ca cele “doua persoane” nu se mai multumesc cu locuinta cu multe etaje si ravnesc si la cateva case de vacanta.

Lacomia promite viata, dar nu o poate darui. Bogatul isi spune siesi: “Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te” (Ev. Luca 12, 17-19). Lacomia sfarseste rau. Dupa cum spune romanul “nu poti sa fii si cu slanina in pod si cu degetele unse”, tot astfel impatimirea nu te face locuitor al raiului. De aceea acest bogat este numit de Dumnezeu “nebun”.

Din cauza lacomiei apar neintelegerile, dusmaniile, certurile, banuielile si chiar uciderile. Lacomia manifesta o dorinta dezordonata de a avea, fara o reala necesitate. Poate sa existe dorinta de a fi oameni „de top“, dar asta nu mantuieste.

Pacatul lacomiei este atotprezent. Avem show-uri culinare televizate din care aflam nu cat trebuie sa mancam, ci cat de multe sunt de mancat. Numai aperitivul ajunge sa-i rapeasca omului cateva ceasuri si asta pentru ca la un aperitiv intalnesti salata boeuf, slanina, branza, zacusca, salamul, racitura, icrele, carnaciorii …

Patimile nu ataca solitar, ci in haita. Lacomia devine foarte usor sora cu desfranarea. Sfantul Ioan Casian spune ca “Un pantec imbuibat cu tot felul de alimente naste semintele desfraului si mintea inabusita de greutatea mancarurilor nu mai poate pastra carma dreptei chibzuinte”. Asa se face ca prin lacomie, privirea si mainile parasesc farfuria si doresc sa se odihneasca pe un trup strain. Si asa se deschide drumul spre alte patimi: iubirea de arginti, caci trebuie sa platesti trupul strain, invidia, te deranjeaza bogatia altora, doresti ca trupul strain sa fie doar al tau, …, intr-un cuvant isi face aparitia „legiunea”, numele celui indracit. Dar asa cum o patima cheama alte patimi, tot asa suprimarea uneia, aduce lipsa de viata si celorlalte patimi.

Daca Mantuitorul ne-a invatat sa luam seama la pasarile cerului pentru a scapa de grija hranei, “ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal Cel ceresc le hraneste” (Matei 6, 26), tot la pasari trebuie sa privim si atunci cand vorbim despre necesitatea lepadarii lacomiei – nicio pasare nu-si face doua cuiburi.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Un parinte l-a intrebat pe avva Pimen:

- Cineva este suparat pe mine si eu ii cer iertare, dar el nu ma crede. Ce sa fac?

Batranul i-a raspuns, zicand:

- Ia cu tine inca doi si cere-i din nou iertare. Daca nu te crede, ia cu tine cinci frati si, daca nici cu cinci nu te crede, ia-l pe preot. Daca insa nici asa nu te crede, nu-ti mai ramane decat sa te rogi, netulburat, lui Dumnezeu, ca sa-l convinga pe acel frate si sa fii fara nici o grija.

Ziua de 8 Martie a fost propusa in 1910, de Clara Zetkin (1857-1933), ca zi dedicata femeii, care sa fie sarbatorita la nivel international, la asa-numita Conferinta a Femeilor Socialiste de la Copenhaga.

Prima sarbatorire a femeii la 8 martie, a avut loc in anul urmator. Cu toate ca 8 martie este numita “ziua internationala a femeii”, aceasta zi nu a fost sarbatorita oficial decat in tarile din fostul „lagar socialist“.

De ce 8 Martie?

Unul dintre motivele cel mai des invocat este ca in aceasta zi avusesera loc mai multe demonstratii revendicative ale „femeilor muncitoare“, incepand cu o greva a tesatoarelor new-yorkeze din 1857.

Insa, diac. prof. dr. Andrei Kuraev pornind de la originea evreica a Clarei Zetkin, sustine ca aceasta a propus ziua de 8 martie pentru ca s-a gandit la sarbatoarea Purim care rememoreaza anual un cumplit masacru (dupa traditie, 75.000 de morti – barbati, femei si copii) intreprins asupra poporului persan de iudeii aflati in exil. Personajul-cheie al evenimentului este tocmai o femeie, Estera, devenita intruchipare biblica a “eroismului“ feminin evreiesc. El sustine ca Esterei ii este inchinata cea mai vesela sarbatoare a evreilor – Sarbatoarea Purim. Aceasta sarbatoare nu are o data fixa si e posibil ca in anul in care a luat fiinta “ziua internationala a femeii”, Purimul sa fi coincis cu 8 Martie. Astfel, in viziunea sa, ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slavi Femeia-Lider – pe Estera, adica a serba Purimul.

8 Martie – o sarbatoare necrestina

Ortodoxia nu a asumat ziua de 8 martie ca zi inchinata femeii. Daca ar fi sa vorbim de o zi pe care Ortodoxia o inchina femeilor, acesta este Duminica Femeilor Mironosite, a treia duminica dupa Invierea Domnului. Femeile Mironiste sunt cele care au urmat, au slujit lui Hristos atat inainte cat si dupa moartea Sa si au vestit pentru prima data ca El a inviat din morti. Potrivit Sfintei Scripturi, ele au plecat de la mormant “cu frica si cu bucurie mare ca sa vesteasca ucenicilor Lui“ (Matei 28, 18). “Dar cand mergeau ele sa vesteasca ucenicilor, iata Iisus le-a intampinat zicand: Bucurati-va!“ (Matei 28, 9). Cu aceste cuvinte intampina Biserica femeia.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori si vrednici de dragoste crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos.

Precum Biserica preamareste si invata: “Mare este puterea Crucii Tale, ca s-a infipt in mijloc si lucreaza in lume”. Infipt in mijloc este si praznicul imparatesc al Sfintei Cruci, ca si celelalte: Nasterea Domnului, Invierea – praznicul central. Atat duminica de dinainte cat si cea de dupa Sfanta Cruce cinstesc cuvinte ale Evangheliei privind Crucea. Astfel, cu o saptamana in urma, din Evanghelia dupa Sfantul Ioan, am auzit: “Si nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Si dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului (pe cruce)” (Ioan 3,13 – 14) – descoperindu-ni-se taina Crucii, inainte de praznuirea ei, la 14 septembrie. Sfanta Evanghelie de astazi tot despre Cruce ne invata. Si ne rugam Bunului Dumnezeu, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, sa intelegem taina Crucii. (Marcu 8,34 – 9,1)

“ Si chemand la sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea interga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el cand va veni intru slava Tataului Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor (ucenicilor si celor de fata, si noua): Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici (si acum), care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere.”

Iubitilor, sa ne rugam toti sa lumieze bunul Dumnezeu in Duhul Sfant inimile noastre sa intelegem negraitele taine din aceste cuvinte. Am praznuit acum doua zile, in 14 septembrie, aflarea Sfintei Cruci, in pamant, unde fusese aruncata si ingropata. Caci a trimis imparatul Constantin – caruia i se aratase pe cer Sfanta Cruce, vestindu-i-se: “Prin acest semn vei invinge” – pe sfanta sa mama la Ierusalim, si, cu rugaciune si cautare (“Cautati si veti afla”, spusese Mantuitorul) au aflat Sfanta Cruce. Iar Patriarhul Macarie a ridicat-o, ca s-o poata vedea toata multimea. Si s-a rugat Sfanta Elena si a sarutat-o; la fel toti cei de fata. Si au strigat: Doamne miluieste. De atunci mereu, la 14 septembrie se inalta si noi toti o sarutam si zicem, cu mosii si stramosii nostri, cu crestinii de atunci, de acum 1700 de ani: Doamne, miluieste poporul si intreaga lumea Ta. Si Crucea Ta, Doamne, sa o simtim unindu-se, identificandu-se cu noi insine, caci in chipul crucii ne-ai zidit. Si Fiul lui Dumnezeu, Domnul si Mantuitorul nostru, cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, a ales sa moara pe Cruce pentru acest fel unic de a muri: cu bratele deschise, imbratisand lumea. Crucea ne imbratiseaza. In finta ei adanca ea este iubire. E insasi descoperirea Dumnezeirii in Creatie si in mantuirea lumii. In toate se descopera iubirea si crucea Dumnezeului Cel vesnic, Cel nezidit, pentru noi, zidirea lui.

Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectivea infinitei asemanari cu El. Aceasta este definitia a tot omul. Si desi omul, prin pacat, a cazut, chipul lui Dumnezeu a ramas intiparit; e de nesters, de nedistrus. Am lepadat, cum spun Sfintii Parinti, asemanarea; dar chipul nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind intiparit in noi, suntem deci partasi existentei lui Dumnezeu si, atunci, nemuritori. Caci Dumnezeu nu-si ia inapoi nici darul nici chemarea. Ramane in noi taina chipului lui Dumnezeu – chipul Crucii. In el si prin el lucram asemanarea – luand crucea Lui.

De aceea asa incepe Mantuitorul acest cuvant: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine” – sa se uneasca real cu Mine, intru asemanarea Mea; si aceasta cu vointa. Spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: Chipul din noi e de nesters, de nedistrus (nimic nu se distruge din ce a zidit Dumnezeu), iar intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu – adica lucrarea asemanarii – tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Doamne, invata-ne sa ne lucram libertatea, s-o traim ca sa ne faca liberi cu adevarat. Caci adevarul ne face liberi. Si, Doamne, Tu esti Adevarul; in vointa noastra si in libertatea noastra: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine – si aici vine un cuvant parca mai greu decat celelalte – sa se lepede de sine”.

La acest cuvant, de atatea ori rostit si talcuit in felurite chpiuri, indraznim a cugeta si noi astazi, impreuna. Ce inseamna “sa se lepede de sine”, sa te lepezi de sinea ta? S-a zis de atatea ori: de pacat. Dar in ce consta pacatul in lucrarea lui, in aratarea lui. Pacatul, cum Scriptura il descopera, punandu-l in vazul constiintei tuturor, este insfulat (nu inspirat – numai Dumnezeu ne inspira) de demon, sub chipul sarpelui, catre Eva: “V-a zis Dumnezeu ca de veti gusta din pomul cunostintei binelui si raului veti muri? Nu veti muri, ci veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul”. Aici este aratarea si un fel de inceput al pacatului: Veti fi ca niste dumnezei; veti fi voi dumnezei (e la plural scris in Scriptura; de aceea au si aparut idolii), cunoscand binele si raul – decizand voi ce este bine si rau. Sa luam aminte o clipa: “ca niste dumnezei”. Tu sa-ti devii dumnezeu… In locul lui Dumnezeu esti ispitit sa pui un nou inceput, asadar. Talcuiam si alta data noi: orgoliul, mandria. Cand Luicifer a voit sa-si puna tronul alaturi de Cel preainalt. El, Lucifer, purtatorul de lumina, alaturi de Cel Preainalt. Si, spune Proorocul: “O, cum ai cazut, Luceafar!” Iar Mantuitorul l-a vazut cazand, cum citim dupa sfantul Evanghelist Luca: “Vazut-am pe Satana ca un fulger cazand din cer”. Caderea in orgoliu, cum ne-a luminat Dumnezeu sa o talcuim, incerand sa pui in tine inceputul. Dar intelegi deodata ca tu nu-ti esti inceput: Era un timp cand tu nu erai. Am folosit acest cuvant pe care l-a insuflat demonul lui Arie, la Sinodul de la Niceea, care spunea despre Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului: “Era un timp cand nu era”. Si Sfantul Atanasie a spus: “Cum ne-ar putea mantui cineva daca nu e Dumnezeu insusi, deci din vesnicie?” Si numai demonul a insuflat acest cuvant, pentru ca el insusi, fiind adus de la nefiinta la fiinta, cazand in aceasta mandrie nemasurata, a vrut sa fie in locul lui Dumnezeu. Iar ispita lui asupra omului aceasta a fost: “Veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul” si “nu veti muri”. Atunci, Adam si Eva au vazut ca sunt goi. S-au deschis ochii lor si au vazut ca sunt goi de har, de lumina divina, ca sunt in timp veniti. Ochii demonului s-au deschis intai. El a vazut ca e adus de la nefiinta la fiinta si, cazand, l-a ispitit si pe om, sa-l intoarca inapoi, spre nefiinta. De aceea, din nefericire, cand moare cineva, multi spun ca a trecut in nefiinta. Doamne pazeste! Dumnezeu nu mai trece in nefiinta ce a adus la fiinta, ci trece in nemurire.

Caci protoparintele Adam – cuvant adanc al Sfantului Maxim Marturisitorul -, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai, constatatoare din placere. Placerea, care imbata, atata pofta omeneasca, sfarsind in moarte, prin durere. Sfantul Maxim mereu indica acest drum intre placere si durere: Pacatul intra prin placere si sfarseste in durere; din durere cauta alta placere si iar ajunge la durere. Si asa, penduland intre placere si durere, in cele din urma moartea ii pune capat. Adam, la sfatul sarpeului, a nascocit o placere ce nu era urmarea unei dureri de mai inainte, dar care ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe toti cei nascuti din el dupa trup, impreuna cu sine, la sfarsitul mortii prin durere datorita obarsiei lor nedrepte din placere. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in lume si S-a facut Om, dand firii alta obarsie, prin a doua nastere, din Duhul Sfant, obarsie pe care o duce, prin osteneala si durere, prin Cruce, prin moartea atotcuvenita a lui Adam (caci isi avea obarsia in neascultare), la inviere, desfiintand moartea.

De aceeea spune Mantuitorul: “sa se lepede de sine” – cel ce vrea sa vina dupa Mine sa lepede aceasta tragedie a caderii. Lepadarea atat a orgoliului, a mandriei – inceputul a tot pacatul, cat si a starii de intuneric in care te socotesti simplu faptura, nefiinta. In starea ta limitata, marginita, a simti ca temeiul existentei tale e Cel vesnic! Tu esti zidit, dar adus de la nefiinta la fiinta de Cel vesnic. Sa simti in tine, acel Amin al lui Dumnezeu: Sa fie! “Sa se lepede de sine, sa-si ia crucea”. Crucea care a rastignit, a omorat pacatul. Caci jertfa nu e moarte; este taina a iubirii; este a fi cu fata catre Dumnezeu, Tatal Fiul si Duhul Sfant. Numai in despartirea de El eu cad in moarte. Si daca Adam, prin pacat, a schimbat starea de jertfa, de iubire catre Dumnezeu, in stare de moarte, Hristos, prin Cruce, a transformat moartea in jertfa.

Toate cuvintele Lui de pe Cruce au fost acest luminos drum de la moarte la viata, de transfigurare a mortii in jertfa: “Parinte, iarta-le ca nu stiu ce fac” – cuvant al iubrii; catre mama Lui si Ioan, ucenicul: “Mama, iata fiul tau”. Lui: “Iata mama ta”. Sau rastignitului: “Astazi vei fi cu mine in rai”. Sau: “Dumnezeu Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai parasit?” – rostind cuvintel psalmistului (Ps 20, 1), adica parasirea noastra si caderea lui Adam, transfigurand-o. Rostind “Mi-e sete” – Mi-e sete de toata umanitatea. “Savarsitu-s-a” – in Cruce savarsind taina mantuirii. Si “Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu”.

Si moartea noastra insasi se transfigureaza in jertfa daca in chipul acesta luam crucea cu Hristos si rostim cuvintele Lui de pe cruce, traindu-le.

“… Sa-si ia crucea si asa sa-Mi urmeze”. Intreaga viata a noastra e un suis al crucii, purtand in noi si transfigurand mereu in noi cuvintele de pe cruce ale Mantuitorului. Si asa inaintam spre lumina, iubitilor. Crucea se descopera intocmai in lumina.

Si continua Iisus: “Caci cine va voi sa-si scape sufletul sau il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie acela il va scapa”. Cine va voi sa-si scape sufletul – adica sa te salvezi prin tine, conform acelui cuvant demonic – “veti fi ca niste dumnezei”; tu iti esti propriul dumnezeu. “Iar cine isi va pune sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie il va castiga”. Adica in numele lui Iisus. Nu te poti mantui prin tine; tu esti venit de la nefiinta la fiinta. Pentru care spune, mai departe, atat de puternic si adanc cuvant: “Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul sau, sau ce ar putea omul sa dea in schimb pentru sufletul sau?”. – Alt cuvant de adancime negraita! Sufletul, impreuna cu trupul in care traim, ca un fel de locas al sufletului. Sufletul e unit cu trupul, dar nu e tot una cu el. E si unit si deosebit. O taina a sufletului. Si port mereu in mine aceasta durere, pe care o marturisesc: Nu traim indeajuns taina sufletului nostru, de aceea nici nu-i simtim in adanc adevarul, realitatea lui. Noi traim prea mult cu fata catre trup, catre cele trupesti. Si toate cele trupesti, materiale, atat de adanc s-au intiparit in noi, incat am mers pana a spue ca materia e totul. Si spun aceasta fara sa gandeasca nefericitii oameni ca nimic nu s-ar fi construit fara suflet, fara gandire. De aceea, ajungem atat de grav indobitociti (ca dobitoacele), pentru ca desconsideram sufletul. Nimic nu se zideste fara suflet, fara gandire, care este fructul sufletului. Totul e gandire. Orice faptura este o opera, este o gandire a Ziditorului.

Si asa de frumos si adanc spune dumnezeiscul Maxim Marturisitorul: “Sufletul este ecoul indepartat al vocii Cuvantului. Dar desi locuieste sufletul in trup, e altceva, esential altceva”. Spusese Inteleptul biblic: “Si se va pogori trupul in pamantul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu, cel ce L-a dat”. Si talcuind asa, dumnezeiescul Maxim da trei caractere sufletului. Primul: este simplu si indivizibil, intr-un trup impartit, dispersat (in miliarde de celule). Cum a spus marele Paulescu: sufletul este agentul finalitatii, factorul, constiinta acestui trup, pe care-l calauzeste. Constiinta pe care a suflat-o Dumnezeu si o sufla in fiecare dinte noi atunci cand se unesc cele doua celule – paterna si materna. Atunci Ziditorul sufla in fiecare un suflet unic, o constiinta unica, un factor activ, luminos, nemuritor, care calauzeste trupul si-l insufla spre desavarsire (pentru care cate un trup se sfinteste).

Al doilea caracter: sufletul este nemarginit, intr-un trup adunat, marginit. Cu totii suntem intr-un anumit loc. Dar nu simtim ca sufletul nostru nu e marginit in acest loc in care ne aflam? Desi in timp zidit, eu pot gandi la inceputul meu si la inceputul lumii insasi, dincolo de marginile universului, cu acest suflet chemat de Cel vesnic sa existe. Desi in trup, e altceva, depasind trupul.

Si mai da inca un talc dumnezeiescul Maxim, zicand: el care e miscat, si se schimba. Trupul numai aparent se schimba, imbatraneste, mai curand. Dar sufletul se misca. El cade, dar se si inalta. Iar cand se inalta cu gandirea si transfigureaza materia aceasta, o face vie, o face luminoasa (sau intunecata). Si nu din el, ci din Cel care da si lumina si stralucire si inaltare, Care te inalta catre nemurire. De aceea, si rugaciunea, viata duhovniceasca, te invata sa te lepezi de sine – sa te lepezi de tot ceea ce te lipeste numai de lumea aceasta, care-i trecatoare. Atunci sufletul se inalta si, cum spune dumnezeiescul Calist, in miscarea lui e nemarginit. Numai sufletul se inata catre Cel nemarginit. De aceea nu e vrednicia ta sa ramai numai la cele trecatoare. Si, in tragedia aceasta pe care am contemplat-o, cand acele minti bolnave, sarmanele, demonice, au aruncat moartea, mi-am zis: Doamne, acestea, parca odata mai mult iti descopera cum demonul distruge. Dar ma rugam pentru sufletele acelea care erau in chinurile morti, si ale celor din jurul lor, care au supravietuit: Da-ne lumina Ta, Doamne, si sa intelegem ca, peste toate, taina luminii Tale, a nemuririi, a vesniciei, inalta sufletele noastre.

Am inteles, deci, din cuvantul Mantuitorului: “Ce-ar folosi omului de ar castiga lumea intreaga dar si-ar pierde sufletul si ce ar da omul in schimb pentru sufletul sau?”, atat de limpede acum, ca lumea intreaga nu poate avea ca pret sufletul. Ca sufletul pe toata o cuprinde si lumea intreaga se poate macina, se poate ruina, se poate trece, ca si trupurile noastre prin moarte, dar sufletul e deasupra tuturor; pe toate le invaluie. Nimic din lume nu-l poate intr-un fel masura sau contrapune. Cum observa un scriitor credincios, Francois Mauriac, dand marturia aceasta, atat de sensibila penru orice constiinta:

Iata-ma asa cum am fost mereu, de cand am facut cunostinta cu lumea. Cand ne cunoastem si ne privinm dinlauntru nu ne vom deosebi cu nimic in ceasul sfarsitului nostru de ceea ce am fost de-a lungul anilor nostri. Daca eu traiesc viu tania sufletului meu, cu aceeasi privire stralucitoare, chiar cu mesa care mi-ar fi pusa pe frunte ca o umbra. Caci vechiul om se inlantuie dintr-o certitudine si o permanenta continuitate a sufletului. O identitate a mea cu mine insumi din tot timpul si mereu!” Aceeasi identitate, de cand eram copilas, baiietel, adolescent, invatand in camaruta pe care mi-o daduse mamica. Apoi, tanar student, barbat, cu sarcinile mele in lume, s-a schimbat trupul mereu; dar sufletul, in memoria mea sfanta e acelasi. Si va ramane mereu, tot mai luminos stralucind in lumina Mantuitorului. Si inteleg atunci, cum ai spus Tu, Doamne: “De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in acest neam desfranat si pacatos si Fiul Omului se va rusina cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri”. Cuvantul Lui: Nimic nu poti da in schimb pentru sufletul tau – pastreaza-l curat si el se lumineaza neincetat. Sa nu se umbreasca in slabiciunile si caderile lumii, ci in fata lui Hristos Cel inviat sa straluceasca mereu. Lucreaza aceasta, fa-o vie in sufletul tau, mai ales prin ultimul cuvant al Evangheliei.

Caci zicea: “Adevar va spun voua, sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere”. Deci, ca sa nu te inspaimanti de moarte iti da Dumnezeu o arvuna din imparatia Lui, asa cum daduse Mantuitorul pe Tabor celor trei ucenici – Petru Iacob si Ioan – stralucirea invierii Lui, ca o arvuna. Liturghia noastra, rugaciunea, Evanghelia, marturisirea si Impartasania noastra, toata asezarea noastra in credinta, in lumina, inalta sufletul. Si simtim, daca lucram acestea, in noi nemurirea, imparatia lui Dumnezeu venind intru putere. Si atunci, intelegem: Nu poti da nimic in schimb pentru sufletul tau in care lumineaza Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cu Maica Domnului si cu toti sfintii. In chipul si in puterea Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, sfanta invierea Ta o laudam si o marim. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

sursa: crestinortodox.ro

Un pantofar fu invitat odată la nuntă, unde erau de față și mulți tineri. Înainte de masă, pantofarul nostru își făcu cruce și își zise rugăciunea obișnuită de dinainte de masă. Tinerii izbucniră în hohote de râs. Iar unul dintre oaspeți îi zise cu dispreț:

-Așa-i că la dumneata acasă, în familia dumitale de pantofari, se roagă toată lumea?

-Toată lumea?! Zise pantofarul. Nu, nu chiar toată lumea…

Cum, numai dumneata te rogi? Nu se roagă și ceilalți ai casei?

-Nu, răspune pantofarul, căci în coteț mai am doi purcei și o scroafă, care nu se roagă niciodată…

sursa: Cristian Stavriu

Părintele Tadei a fost unul dintre cei mai mari duhovnici ai Serbiei, dăruit cu multe harisme şi atât de căutat încât fugea de lume. Părintele Tadei era origine română. S-a născut în anul 1914 în satul Vitovniţa, (Serbia) din părinţi evlavioşi, ţărani, de praznicul Sfântului Apostol Toma, şi a primit numele de Toma.
După ce a terminat şcoala primară, tânărul Toma a urmat şi absolvit Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ pe Mlava.
Deoarece s-a îmbolnăvit grav, a hotărât ca ultimii ani din viaţă să îi închine slujirii lui Dumnezeu.

Începuturile vieţii sale călugăreşti sunt legate de mănăstirea Milkovo de lângă Svilainţa şi de Părintele Ambrosie de la Milkovo, ucenic al Cuviosului Ambrosie de la Optina, care, după cuvintele Stareţului Tadei, avea “nemărginită dragoste şi iertare”.

S-a închinoviat în 1935 la Mănăstirea Gorniak, pe 10 Martie (toate datele sunt pe stil vechi, potrivit calendarului Bisericii Ortodoxe Sârbe), spre a fi tuns în cinul monahicesc la 14 Iulie, acelaşi an, ca frate în obştea Mănăstirii Gorniak.

Îndată după închinoviere, în 1935, a fost îndrumat spre Şcoala de Iconografie de la Mănăstirea Rakoviţa. La dorinţa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Sârbe de la acea vreme, Varnava, Episcopul Veniamin i-a dat monahului Tadei dezlegare canonică să meargă în eparhia Belgradului şi Karloviţului, iar acesta a intrat în obştea mănăstirii de la Rakoviţa.

A fost hirotonit ieromonah la 3 Februarie 1938, la Mănăstirea Rakoviţa, de către Episcopul Mitrofan al Harkovului (arhiereu al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste Graniţe.). A fost ridicat la treapta de egumen în 1949, în catedrala din Belgrad, de către vicarul patriarhal Visarion, fost episcop al Banatului. În Octombrie 1938, ieromonahul Tadei a fost mutat, pentru nevoile slujirii, la Patriarhia din Peci. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, ieromonahul Tadei a părăsit Peciul şi s-a întors la Mănăstirea Rakoviţa. În Aprilie 1947, ieromonahul Tadei s-a întors în eparhia Branicevo, cu dezlegare canonică, şi a intrat în obştea mănăstirii Gorniak.

La dorinţa Patriarhului Gavriil, ieromonahul Tadei se reîntoarce la Patriarhia din Peci, în anul 1949, şi devine vicar al acesteia. În 1955, din motive de sănătate, egumenul Tadei, având dezlegarea Patriarhului Vichentie, se întoarce pentru a doua oară în eparhia Branicevo. În această eparhie a fost o vreme preot paroh în satele Peci şi Klenovaţ şi în parohia Şapinska, iar apoi, din 1957, stareţ al Mănăstirii Gorniak.

La începutul lui Noiembrie 1959, egumenul Tadei a primit dezlegare canonică pentru a pleca în Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte, aflată sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic de la Constantinopole. După patru luni încheiate, egumenul Tadei, cu acordul autorităţilor greceşti, a părăsit Hilandarul şi Sfântul Munte, întorcându-se în patrie. Aici a fost, o vreme, paroh în satul Bistriţa, apoi stareţ al Mănăstirii Tuman. La dorinţa părintelui, în 1962, a fost rânduit la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa. A petrecut în această slujire vreme de zece ani, pentru ca, în cele din urmă, slujind ca paroh în Vlaşki Dol, să fie pensionat, apoi aşezat la stăreţia Mănăstirii Pokainiţa de lângă Velike Plane şi ca duhovnic al Mănăstirii Tuman, iar apoi, pentru a doua oară, la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa.

Arhimandritul Tadei, stareţul Mănăstirii Vitovniţa, a trecut la Domnul pe 13 Aprilie 2003, în satul Bacika Palanka din Voievodina, în casa credincioşilor ce s-au îngrijit de stareţ în ultimii ani ai vieţii sale pe pământ printre noi, păcătoşii.
————————
Vedeţi în continuare un film, în şase părţi, cu şi despre stareţul Tadei.

Maica Siluana, Despre femeie… from delia on Vimeo.