Astăzi, în toate lăcaşurile Bisericii Ortodoxe, se citeşte Evanghelia care conţine „Pilda Vameşului şi a Fariseului”. Pilda este cunoscută tuturor. Vemeşul şi fariseul s-au dus la Templu şi s-au rugat. Dar Dumnezeu îl găseşte drept pe vameş, iar pe fariseu îl osândeşte. Rugăciunea vameşului este primită, dar rugăciunea fariseului nu este primită.

Dar ce rău a făcut fariseul, încât să nu-i fie ascultată rugăciunea? Fariseul, aşa cum arată şi cuvântul, se considera un om drept, un om sfânt. Respecta poruncile lui Dumnezeu. Postea şi făcea milostenie. Dar postul şi milostenia sunt virtuţi, cine poate să le osândească? Da, sunt virtuţi, dar când se fac aşa cum vrea Dumnezeu. După cum şi în cea mai bună mâncare, dacă arunci câteva picături de otravă, mâncarea nu mai este potrivită pentru hrană, aşa şi cu virtutea: oricât de strălucită şi de mare ar fi, dacă nu se face din dragoste de Dumnezeu, ci de paradă şi slavă, atunci virtutea aceasta îşi pierde valoarea. Apostolul Pavel spune undeva: Şi dacă cineva şi-ar împărţi toată averea în milostenii, dar nu face asta din dragoste faţă de aproapele, cu nimic nu se foloseşte (vezi I Corinteni 13, 3).

Să luăm de pildă fariseul. Era milostiv. Dădea ceva peste ceea ce poruncea Legea lui Moise. Legea mozaică spunea că din roada pământului – grâu, porumb, struguri, vin, ulei – trebuia să se dea „zeciuială”, adică o zecime din recoltă (vezi Deuteronom 14, 22). Dar fariseul dădea o zecime şi din alte lucruri, pe care nu le hotăra Legea.

Milostenia fariseilor era substanţială. Dar când a venit Ioan Botezătorul, le recomanda celor care se pocăiau să facă milostenie mai multă decât făceau fariseii. Zicea Ioan: „Cine are două haine, să dea una; cine are două pâini, să dea una…” (vezi Luca 3, 11). Adică: Milostenia lui Ioan ajungea la jumătate din avere. Dar Domnul nostru Iisus Hristos a mers şi mai departe şi a arătat oamenilor, care caută desăvârşirea, vârful milosteniei. Iar vârful este: „Vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor!” (Matei 19, 21). Toate pentru ceilalţi! Ameţeşti când auzi cuvântul acesta.

Şi se naşte întrebarea: Poate cineva să se ridice la vârful milosteniei? Există oameni, care au împlinit acest cuvânt al lui Hristos şi au pus la dispoziţie întreaga lor avere, ca să fie miluiţi oamenii săraci şi nenorociţi. Da, au existat şi există. Un exemplu este Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care a oferit întreaga lui avere părintească pentru săraci. Dar şi mulţi alţii, bărbaţi şi femei, pe care îi amintesc Sinaxarele, au pus la dispoziţia săracilor toată averea lor. Şi astăzi există oameni, care le jertfesc pe toate pentru dragostea lui Hristos. Puţini, desigur, dar suficienţi ca să demonstreze, că vorba lui Hristos despre desăvârşire se împlineşte şi astăzi.

Din nefericire însă, cei mulţi nu numai că nu împlinesc cuvântul lui Hristos, dar îl şi batjocoresc. Sunt oameni, care îndumnezeiesc materia, adoră banul, se închină mamonei şi au o inimă învârtoşată. Sărăcia şi nenorocirea omenirii nu-i mişcă deloc. Aşa cum zice poporul: „Nu dau apă nici îngerului lor”.

Dar oare nu se împlineşte cuvântul de mai sus al Înaintemergătorului Ioan, care recomandă să se dea jumătate? Din nefericire, nici acest cuvânt nu este îndeplinit de către cei mai mulţi oameni. Să dea jumătate? Şi chiar cei care strigă că trebuie să se împartă bunurile pământului, ca să aibă toţi la fel, o strigă pentru alţii. Dacă trebuie să se împartă ale lor, nu acceptă.

Rămâne să vedem acum, dacă oamenii îndeplinesc ceea ce a îndeplinit fariseul. Din nefericire, creştinii de astăzi se dovedesc inferiori şi fariseului în chestiunea milosteniei. Nu dau o zecime. Ce zic? Nu dau nici o sutime, nici o miime din veniturile lor. Vreţi exemple? Într-un sat se făcea colectă pentru Crucea Roşie, care oferă multe poporului nostru. Ar fi trebuit ca în ziua colectei toţi elinii să ofere o generoasă contribuţie pentru Crucea Roşie. Aşadar, într-un mare sat, cât credeţi că a adunat colecta? O sumă foarte mică: O mie de drahme!… Dar când, în seara aceleiaşi zile, au venit în sat cântăreţe din Tesalonic şi au dansat şi au cântat, au adunat – cât credeţi? Optzeci de mii de drahme! Sume uriaşe se oferă pentru lucruri inutile şi vătămătoare. Zici că lumea are drept lozincă: „Toate pentru diavolul, nimic pentru Hristos!”

***

Aşadar, creştinii vremii noastre au rămas mult în urmă în ceea ce priveşte milostenia. Nu toate, nu jumătate, dar nici o zecime din veniturile lor nu dau la săraci. O, dacă ar fi dat o zecime din veniturile lor în fiecare an, aşa cum făcea fariseul, ce sumă uriaşă de bani s-ar fi adunat! Câţi oameni săraci n-ar fi fost ajutaţi! Câţi nefericiţi n-ar fi fost uşuraţi! Câte aşezăminte de binefacere nu s-ar fi făcut! Ne arătăm mai prejos de fariseul, care a fost osândit nu pentru că a făcut milostenie, ci pentru că a făcut-o de paradă.

Iubiţii mei creştini! Acum când se deschide Triodul să-l auzim pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care ne recomandă continuu să facem milostenie. Să deschidem cele dinlăuntru ale noastre şi să ne arătăm iubitori de oameni şi milostivi. Să imităm eroic exemplele sfinţilor, care nu din prisosul lor, ci şi din lipsa lor dădeau milostenie.”

TRAD.: FRĂŢIA ORTODOXĂ MISIONARĂ “SFINŢII TREI NOI IERARHI”

Sursa: „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina) via acvila30.wordpress.com

“Excelenta Voastra domnule Presedinte ,

 Ni se rupe inima si nu putem intelege toate cele care s-au intamplat in ultima vreme si contiuna sa se intample in tara noastra. Oameni demni isi pierd, de la o zi la alta, serviciul chiar si casele. Fenomenul celor fara adapost si al celor infometati – ce aminteste de vremurile ocupatiei – ia dimensiuni de cosmar. Zi de zi numarul somerilor creste cu miile.

La fel se intampla si cu falimentul intreprinderilor mici si medii. Tinerii nostri, cele mai bune minti ale tarii, emigreaza. Parintii nostrii nu mai pot supravietui, in urma dramaticelor taieri de pensii. Familiile, si mai ales cele sarace, muncitorii, se gasesc intr-o situatie disperata in urma repetatelor taieri de salarii si a noilor taxe insuportabile.

Rezistenta fara precedent a grecilor se epuizeaza, furia depaseste frica si pericolul unor revolte sociale nu mai poate fi ignorat, nici de catre cei care comanda, nici de cei care executa ordinele lor criminale. In aceste momente dificile si, fara indoiala, critice suntem datori sa intelegem faptul ca nesiguranta, disperarea si depresia s-au cuibarit in fiecare camin din Grecia.

Ca au determinat si, din pacate, continua sa determine pana si sinucideri, ale acelora care nu au putut sa indure drama propriilor familii si durerea copiilor lor. In fata tuturor acestor situatii, Biserica Greaca incearca sa profite de fiecare oportunitatea de solidaritate care i se ofera. Si este pozitiv faptul ca, in aceasta negura, se evidentiaza sensibilitatea, milostenia si patriotismul curat al grecilor. Pentru a hrani, a imbraca si a oferi nadejde celor disperati.

Din pacate, insa, precum se vede déjà foarte clar, drama tarii noastre nu numai ca nu se termina aici, dar ar putea capata noi si imprevizibile dimensiuni. Sunt cerute, de altfel, in aceste zile alte masuri mult mai dure, mai dureroase, mai nedrepte mergand pe aceeasi linie ca cea din trecutul nostru recent care vor duce la esec si in impas.

Ni se impun doze si mai mari din medicamentul care s-a dovedit a fi mortal. Ni se cer angajamente care nu rezolva problema, dar care doar intarzie temporar anuntatul sfarsit al economiei noastre. Si ipotecheaza, in acelasi timp, suveranitatea noastra nationala. Amaneteaza bogatia pe care o avem in prezent, dar si pe cea pe care o putem obtine in viitor din pamantul si marea noastra.

Amaneteaza Libertatea, Democratia si Demnitatea noastra Nationala.

Dezamagiti, disperati si ingrijorati, grecii ne pun intrebari si ne cer raspunsuri responsabile, sincere si convingatoare.

Intreaba ce ii asteapta maine.

Intreaba incotro se indreapta tara noastra. Intreaba ce poate sa puna capat aceastei drame.

Ce poate sa faca sa renasca speranta pierduta. Din pacate!

In luarea deciziilor, vocile celor disperati, vocile grecilor, sunt ignorate sfidator.

Din pacate, astazi, noi, grecii, nu gasim raspunsuri nici macar pentru ceea ce ni s-a intamplat si continua sa se ni intample, nici la ceea ce ne cer strainii.

Este desigur cel putin suspecta insistenta lor pentru niste retete esuate.

Si sunt sfidatoare pretentiile lor in detrimentul suveranitatii noastre nationale. Si acest lucru este poate cel mai ingrijorator. Nu ar trebui sa fie ignorat de nimeni faptul ca rezistenta oamenilor s-a epuizat. Dupa cum s-a epuizat si rezistenta economiei noastre reale.

Si desigur in fata noastra sunt si alte drumuri. Drumuri ale invierii duhovnicesti si ale relansarii economice. Drumuri ale creatiei, sperantei si perspectivei. Drumuri deschise pentru fiecare barbat si femeie din Grecia.

Catre aceste drumuri suntem datori sa ne indreptam cu totii, cu sentimentul pocaintei. Punand laolalta nesfarsitele puteri ale poporului nostru. Indepartand, in acelasi timp, santajul venit din exterior si refuzand retetele lor aducatoare de moarte.

Avand mai presus de orice, neclintita certitudinea ca prin ajutorul lui Dumnezeu si prin increderea in capacitatile noastre putem sa ne descurcam.

Elada Culturii, Elada Istoriei, Elada Traditiei nu poate sa piara nici pentru ca unii au crezut astfel, nici pentru ca unii s-ar putea sa o doreasca. Elada noastra poate sa stea pe picioarele ei. Poate sa mearga inainte.

Excelenta Voastra,

Acest drum il cauta si il asteapta astazi grecii…”

sursa: razbointrucuvant.ro

Avva Ioan povestea: “Ne-am dus odata din Siria la avva Pimen, pentru ca voiam sa-l intrebam despre impietrirea inimii. Batranul nu stia greceste si n-am gasit nici talmaci. Vazandu-ne suparati, el a inceput sa vorbeasca greceste, zicand: “Apa este moale din fire; piatra, tare. Dar picatura cu picatura, apa gaureste piatra. Tot asa, cuvantul lui Dumnezeu este moale; inima noastra, tare. Omul care asculta des cuvantul lui Dumnezeu isi deschide inima si se teme de Dumnezeu”.

Pacatele din timpul somnului pot sa il contrarieze pe acela care intelege somnul drept absenta a oricarei activitati. Somnul este insa tot viata. Nu doar ziua traieste omul, ci si noaptea. In somn putem rosti rugaciune, in somn putem iubi pe Dumnezeu si intreaga lui faptura, in somn putem lupta cu gandurile aduse de diavoli si tot in somn ne putem lasa biruiti de acesta.

In indreptarele de Spovedanie, gasim enumerate pacate precum: “m-am impartasit, dupa ce am avut necuratie in vis”; “am luat anafura si aghiasma, dupa ce am avut scurgeri in vis”; “am avut vise desfranate in timpul somnului, patimind si scurgere”. Desi toate acestea se refera la scurgerile lichidului seminal, care se intampla uneori in somn, ca urmare a desfranarii din timpul zilei, acestea nu sunt insa singurele pacate de care putem fi biruiti in somn; in somn putem cadea prada lacomiei, violentei, mandriei, tristetii, fricii etc. Deoarece insa multe vise nu ni le mai aducem aminte a doua zi, pacatele trupesti din timpul noptii putand fi mai usor observate la trezire, acestea din urma se cer a fi spovedite.

Cauzele caderii in pacate trupesti, in timpul zilei sau in timpul somnului, sunt enumerate limpede in urmatorul cuvant din Pateric: “A zis un batran: Daca desfranarea (curvia) se lupta cu trupul tau, vezi din care pricina s-a pornit razboiul asupra ta si o indrepteaza; sau din desfatare, sau din somn mult, sau din mandrie, sau pentru ca te socotesti pe tine mai bun decat pe altul, sau ca ai judecat (osandit) pe cineva cand gresea; fiindca afara de acestea nu se lupta omul spre desfranare (curvie).”

Pacatele din timpul somnului

Somnul firesc nu implica o stare inerta a sufletului, acesta putand fi lovit de diavoli fara a intampina nici cea mai mica rezistenta. Citind rugaciunile de seara, Il rugam pe Dumnezeu astfel: “Somn cu pace si fara scarba daruieste-mi; pe ingerul Tau cel aparator il trimite sa ma acopere si sa ma pazeasca de tot raul; ca Tu esti pazitorul sufletelor si trupurilor noastre.” Cerand pazirea noastra de catre inger in timpul somnului, recunoastem faptul ca si in somn exista “atacuri din afara”. Pentru aceasta, suntem datori sa ne pazim si noi, stiind ca acest lucru este cu putinta: “De dormit, dormeam, dar inima imi veghea” (Cantarea Cantarilor 5, 2).

Pentru a constientiza faptul ca omul este constient si in timpul somnului, este nevoie de trezvie, in aceasta privinta parintele Proclu Nicau dand urmatorul sfat: “Cel care are somnul cu intrerupere, acela sporeste repede; cat timp somnu-i tot gramada, nu se poate spori. Daca insa te-ai culcat si in zece-douazeci de minute te-ai si trezit, aceasta este ispita; nu ingerul lui Dumnezeu te-a trezit, ci diavolul, ca sa te tulburi.” Indemnand la trezvie, parintele atrage atentia ca si acest lucru trebuie facut cu discernamant, diavolul putand sa se foloseasca rau de orice lucrare a noastra, daca nu este facuta bine.

Omul este constient de visele sale, drept pentru care, de la unele se poate opri, iar pe altele le poate imbratisa cu multa pofta. Astfel, visele patimase pot fi primite cu multa pofta sau pot fi refuzate categoric. Daca omul nu ar putea fi constient si liber in vremea somnului, scurgerile trupesti si celelalte ganduri rele primite in vis nu ar mai fi numite “pacate”, de catre Parintii Bisericii.

Sfantul Ioan Scararul vorbeste despre un drac care, “cand ne intindem in pat, venind la noi, ne sageteaza cu amintiri urate si murdare, pentru ca neridicandu-ne la rugaciune, din trandavie, si neinarmandu-ne impotriva lui, sa adormim in ganduri murdare si sa avem visuri murdare”. La randul sau, Sfantul Simeon Noul Teolog spune: “Razboiul este permanent si intotdeauna este necesitate ca ostasii lui Hristos sa aiba armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici macar o clipa in care acest razboi sa inceteze, ci fie ca mancam, fie ca dormim, fie ca lucram, fie ca ne rugam, in toiul luptei suntem.”

Odata ce ne-am dat seama de faptul ca putem fi constienti si in somn, pana la a reusi sa rostim rugaciune si sa ne luptam cu gandurile, este de ajuns si sa intelegem ca pacatele savarsite in timpul somnului cu adevarat pacate si ca trebuie privite cu responsabilitate (spovedite); acesta este inceputul luptei de noapte cu mestesugirile “neadormitilor vrajmasi”.

Este nevoie de multa rugaciune in timpul zilei, cand noi, cei incepatori, putem lucra mai usor cu vointa noastra, pentru a putea sa ne bucuram de liniste si trezvie in timpul somnului. Pentru aceasta, un parinte spunea ucenicilor sai: “Cu cat rugaciunea va deveni o constanta a vietii noastre constiente (ziua) si cu cat mintea si inima noastra se vor odihni tot mai mult in cuvintele Domnului, cu atat se va misca in ele si in somn.”

Rugaciunile de seara, cat si cele de la Pavecernita, cer lui Dumnezeu somn bun, pazit de lucrarea celui rau si luminat de harul Sau. “Si-mi da, Doamne, in aceasta noapte, a trece somnul in pace, ca sculandu-ma din ticalosul meu asternut, bine sa plac Preasfantului Tau nume, in toate zilele vietii mele.” Apoi, dimineata, omul multumeste lui Dumnezeu pentru ca l-a mai trezit inca o data spre a lucra faptele cele bune si a-L slavi pentru darurile primite. “Doamne, Cel ce cu multa bunatatea Ta si cu indurarile Tale cele mari mi-ai dat mie, robului Tau, de am trecut timpul noptii acesteia fara ispita de toata rautatea pizmasului.”

Cand omul dobandeste o oarecare masura duhovniceasca, putand avea adesea trezvie, atunci pana si in somn el se va putea ruga, va fi constient de miscarile inimii si ale mintii sale si va putea lupta cu gandurile aruncate de diavol spre a intina. Cand inmultim rugaciunea, Domnul pune harul Sau si ne daruieste puterea de a ne feri de ispite pana si in somn.

Visele sunt urmarea celor cu care omul “se hraneste” in timpul zilei. Astfel, visele necurate din timpul noptii sunt semnul nepasarii noastre anterioare si o dovada a faptului ca inca suntem apasati de aceasta patima, slabiciune care iese la iveala in timpul somnului, cand suntem relaxati.

Recunoastem semnele nepatimirii astfel: ziua, dupa ganduri, iar noaptea, dupa vise. Sfantul nu va avea pacate in timpul somnului, iar de vor fi, acelea se vor petrece foarte rar, avand drept scop ferirea acestuia de mandrie. Citind prin Pateric despre cate un parinte care a cazut “in desfranare”, trebuie sa intelegem ca, de cele mai multe ori, acest pacat era savarsit de el in somn, pentru smerirea lui. De retinut este si faptul ca multe dintre descoperirile dumnezeiesti le-au avut sfintii in timpul somnului, ca unii care erau treji in acele momente.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Nu ne vindecăm, nu ne izbăvim pentru că lucrăm potrivnic voii lui Dumnezeu. Avem înțelegeri greșite, comportamente deviate, cerbicii de tot felul și deși mărturisim că vrem să ne vindecăm, nu facem ceea ce trebuie în sensul adevărat, în duhul patristic ortodox. Ne văităm, căutăm sprijin la oameni, ne agățăm de tot felul de himere dar cu nici-un chip nu vrem să luăm medicamentul amar al deșertării de sine, al părăsirii patimilor, al luptei lăuntrice. Deși suntem încorsetați de necazuri, de tot felul de suferințe, totuși nu renunțăm la orgolii, mândrii, trufii și îndreptățiri de sine. Cu sinceritate și la rece socotind aceasta este o nebunie. Boala, suferința, neîmplinirea dorințelor este o pedagogie a lui Dumnezeu cu omul răzvrătit, și îngăduie aceste chinuri ca pe o școală a vieții până omul se smerește și strigă la Dânsul și pune început bun. Dumnezeu aceasta vrea de la noi, să ne schimbăm în bine și de aceea ne ajută prin Taina Suferinței. Părintele Simeon Kraiopoulos spunea enoriașilor în Biserică acestea:

Ne îndreptăm pe noi înșine!?!?!

De aceea, vă rog fraților! Cu ce înțeles spun ,,vă rog”? Vezi pe cineva că suferă, că geme de durere și, în timp ce-i dai să ia medicamentul care-i va ușura suferința, care-l va vindeca, acesta pare să nu înțeleagă și face fel de fel de gesturi de împotrivire.

De aceea îl rogi: ,,Te rog, ia această pastilă, ia acest sirop, fă această injecție!” Cu acest sens folosind expresia ,,te rog”.

Îi vezi pe oameni că suferă, că sunt deznădăjduiți, că-și pierd nădejdea că se mai poate întâmpla ceva în sufletul lor?

Tu știi că ceea ce doresc din răsputeri poate să se împlinească, că Dumnezeu poate să le dăruiască ce vor, este suficient să aibă o atitudine potrivită, este suficient să creadă, să-și convingă inima lor.

De aceea îi rogi să facă ceea ce trebuie. În acest sens spun: ,,vă rog”. Cu acest înțeles vă rog, frații mei, să nu ne nedreptățim pe noi înșine.

Nu este corect să ne facem că nu știm, că nu înțelegem.

Am auzit multe despre această temă, cunoaștem multe, ne rămâne doar să ne deschidem sufletul înaintea lui Dumnezeu, să i-L predăm în fapt, să ne dăruim Acestuia și să-L asigurăm de credința și de certitudinea noastră, despre care am vorbit.

Nu-mi vine greu să spun că în nici o situație nu se va rușina cel ce s-a încredințat în acest fel.

Așa cum spune și Apostolul Pavel: ,,Nădejdea nu rușinează”.

Dacă nădăjduiești, dacă mergi așa spre Dumnezeu nu se poate să fii rușinat, adică să ajungi să zici: ,,Eu am nădăjduit și am crezut că se va întâmpla ceva, dar nu s-a schimbat nimic!” Este exclus.

Dacă nădăjduiești, această speranță nu te va rușina. Când crezi, credința ta nu te va minți și minunea se va întâmpla.

Când va fi, cum se întâmpla, este treaba lui Dumnezeu!

Ceea ce vrea El de la noi este să credem și să ne întărim în inima noastră, ca și cum s-ar fi întâmplat și să plecăm din Biserică, de la Sfintele Taine, de la slujbe, ca și cum vindecarea a avut loc.

Aceasta este voia lui Dumnezu!!!

Frații mei, nădăjduiesc că toți am înțeles și vom crede astfel, cu această credință vom rămâne restul slujbei și cu acestă convingere vom pleca din Biserică.

Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007

sursa: catehetica.ro

Păcatul mândriei are în dezvoltarea sa câteva stadii, și începe cu slava deșartă.

Simptomele slavei deșarte: setea de laude, nesuferirea mustrărilor, moralei și reproșurilor, purtarea bănuitoare și ranchiunoasă; bănuirea altora, greutatea în a cere iertare, căutarea căilor ușoare; omul joacă permanent teatru în prezența altora cu scopul de a prezenta o aparență evlavioasă, ascunzându-și cu multă grijă patimile și neajunsurile.

Omul încetează să-și mai vadă păcatele, nu-și mai bagă de seamă defectele, începe să-și minimalizeze vinovăția ori să și-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, și în schimb începe să-și exagereze și propriile cunoștințe, propria experiență, propriile calități și virtuți. Pe măsura evoluției bolii, în părerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slavă. De aceea se și cheamă această boală ,,mania grandorii”.

În starea aceasta, omul nu numai că-i osândește pe alții, ci începe să-i disprețuiască și să-i fie silă de ei, și chiar să le facă rău.

Izbăvește-ne, Doamne, de asta!

Iar când bolnavului i se pare că nimeni nu-l înțelege, nimeni nu-l iubește, ci toți îl persecută și vor să-i facă rău, boala aceasta se numește mania persecuției.

Mania grandorii și mania persecuției sunt cele mai răspândite forme de boală sufletească.

Aceste boli sunt legate de aprecirea excesivă a propriei persoane, atunci când sentimentul exagerat al propriei valori stârnește dispreț și atitudine dușmănoasă față de oameni.

Cel mândru este întotdeauna nemulțumit de cei din jur și de condițiile sale de viață, și de aceea ajunge câteodată la deznădejde, hulă, înșelare, iar uneori și la sinucidere.

În stadiul de început, mândria este greu de recunoscut. Doar un duhovnic încercat sau un psiholog încercat poate stabili fără greș această patimă atunci când ea se află în fașă.

Omul se poartă aparent normal, însă un ochi experimentat recunoaște în el începutul bolii. Omul este mulțumit de sine. Este bine dispus: cântă, zâmbește, adeseori chiar râde și câteodată hohotește fără pricină; face pe originalul, pe spiritualul; caută să atragă cu orice preț atenția celor din jur; îi place să vorbească mult, iar în convorbirile lui se aude la nesfârșit ,,Eu”, însă un singur cuvânt dezaprobator face ca dispoziția lui să se schimbe rapid, și el devine abătut, ca în urma unei laude să înflorească din nou. În general însă, în stadiul acesta dispoziția lui rămâne luminoasă.

În continuare, dacă omul nu-și dă seama de păcătoșenia sa, dacă nu se pocăiește și nu se îndreaptă, boala lui duhovnicească evoluează și se acutizează.

În om apare convingerea sinceră de faptul că este mai presus de alții. Această convingere se transformă în patima de a comanda, și el începe să dispună după bunul plac de atenția, de timpul și de puterile altora.

Devine obraznic: se apucă de orice, chiar dacă nu face decât să strice și să încurce, în toate se bagă, chiar și în familiile altora.

În stadiul acesta, dispoziția omului mândru se strică, fiindcă el întâmpină deseori rezistența celor din jur.

El devine, treptat, tot mai irascibil, încăpățânat, certăreț, nesuferit de nimeni. Firește, oamenii încep să-l evite, dar el este convins de dreptatea sa și consideră că pur și simplu nimeni nu vrea să-l înțeleagă, și ca atare o rupe cu toți.

Răutatea și ura, disprețul și îngâmfarea se instalează și prind rădăcini în sufletul lui. Sufletul îi devine întunecat și rece, mintea i se întunecă, și omul iese din orice supunere. Scopul lui este să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalți să se simtă inferiori, să-i impresioneze și să-și demonstreze ,,dreptatea”.

Tocmai trufași de felul acesta creează schismele și ereziile.

În următoarea etapă de dezvoltare a bolii, omul o rupe și cu Dumnezeu…

Tot ce are, inclusiv calitățile și unele virtuți, și le atribuie sieși. El e convins că-și poate aranja viața fără ajutorul altora și că poate dobândi singur tot ce-i trebuie în viață. El se simte mare voinic chiar și atunci când are o sănătate plăpândă. Se îngâmfă cu ,,înțelepciunea” sa, cu cunoștințele sale, și se mândrește cu tot ce are – iar rugăciunea lui devine nesinceră, fără frângere de inimă, iar mai apoi încetează de tot să se mai roage. Starea lui sufletească se face negrăit de întunecată, dar totodată el e convins că e pe calea cea dreaptă și continuă să meargă cu grabă spre propria pierzare.

Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava

susa: catehetica.ro

Am citit despre un nefericit caz într-o uzină de avioane.

Un inginer încerca un nou motor cu reacție. Mergând în jurul mașinii ce funcționa, din neatenție a intrat în curentul de aer care l-a smuls de pe pământ și-l trăgea în direcția puternicului reactor. Asistentul inginerului, văzând priveliștea, imediat a oprit motorul. Alergând către tovarășul său de lucru ce căzuse la pământ, l-a găsit mort.

Cel ce caută rugăciunea, se poate afla și el smuls de avântul ei și rupt de această lume.

Întorcându-se și el se va afla ,,mort” intereselor pătimașe și dobânzilor materiale: nu va căuta nici o carieră; nu se va întrista peste măsură fiind lepădat, nici se va mândri fiind lăudat; el uită trecutul, nu se lipește de prezent, nu se îngijește de viitorul pământesc.

O nouă viață plină de Lumină s-a descoperit lui și în el; distracțiile copilărești cu care se ocupă covârșitoarea majoritate a oamenilor încetează să-l mai intereseze. Și dacă vom judeca despre calitatea vieții nu în funcție de cantitatea de simțiri sufletești sau trupești plăcute, ci după cuprinsul cunoașterilor noastre în ce privește realitățile cosmice, și mai întâi de toate Primul și Ultimul Adevăr, atunci vom înțelege ce se ascunde îndărătul cuvintelor lui Hristos: ,,Pacea Mea dau vouă”, grăite Apostolilor doar cu câteva ceasuri înaintea morții Sale pe cruce.

Esența păcii lui Hristos constă în desăvârșita cunoaștere a Tatălui.

Asemenea și cu noi: dacă cunoaștem Vecinicul Adevăr care zace la temeiul a toată ființarea, atunci toate îngrijorările noastre nu vor atinge decât periferia vieții noastre, dar înlăuntru va împărăți pacea lui Hristos.

Nici o bunăstare vremelnică nu ne poate da adevărata pace, dacă vom rămâne în necunoașterea Începutului tuturor începuturilor.

Vom vedea pe Dumnezeu precum este – Arhimandritul Sofronie Saharov

Editura Sofia București – 2005

sursa: catehetica.ro

Un proaspat absolvent al unei facultati, sa zicem de economie sau de agronomie, va putea sa vorbeasca folosind termeni din domeniul in care s-a specializat. El deprinde, in cursul studiilor, o serie de cunostinte si de termeni de specialitate, astfel ca va putea sa se exprime ca un economist sau inginer agronom in descrierea fenomenelor din propria arie de competenta, dobandita prin studiu. Un observator, chiar nespecialist, va putea lesne observa daca persoana care vorbeste are un limbaj de specialitate sau nu.

Cam la fel se intampla si cu noi lucrurile: dupa un timp in care auzim predicile de la slujbe, citim diverse carti, discutam unii cu altii pe teme ortodoxe, dobandim un fel de limbaj specific credintei. Acesta cuprinde termeni care noua, “credinciosilor”, ne sunt uzuali, dar ateilor si celor nepracticanti le par destul de vagi sau deloc cunoscuti. Astfel ca putem vorbi cu tot firescul despre “vecernie”, “iconostas”, “rugaciunea ceasurilor” si altele asemenea.

Ceea ce inseamna ca, ajungand la credinta, ne schimbam modul de a vorbi, pe baza noilor cunostinte dobandite. Inseamna asta insa si o schimbare a modului de a gandi si de a fi? Ma tem ca, in ciuda aparentelor, cel mai adesea, nu. Dobandim o serie intreaga de termeni noi, de “competente lingvistice” din zbor, care ne permit sa ne exprimam in aria de cuprindere a credintei, dar ele inca nu inseamna prefacerea aceea adanca despre care ne vorbeste noul limbaj dobandit.

Ce ne lipseste, de ce suntem inca aceleasi fiinte greoaie, de ce nu se produce declicul pe care il tot asteptam, ce ne tine inca blocati in vechile metehne? Nu cred ca se poate prea bine stabili cu precizie totul, dar mai intai intra in calcul o lentoare a schimbarii, o incremenire sau cel putin o prea inceata iesire din sine a omului vechi. Acesta se poate lesne reinstala: omul vechi isi innoieste hainele, prin adoptarea limbajului credintei, dar ramane acelasi.

O mare carenta ar fi la nivelul mintii: nu gandim suficient de mult. Ne multumim sa preluam mai mult mecanic termeni, idei, feluri de a vorbi, de a intelege lucrurile fara sa meditam suficient de mult la ele. Traim intr-o lume a ideilor preluate dea gata inclusiv in domeniul credintei, ceea ce ne scuteste de eforturi prea mari, dar cu inconvenientul ca nici nu ne duce nicaieri. Ne multumim cu raspunsuri prefabricate, iar atunci vietile noastre insesi devin prefabricate.

Atunci cand ni se cere o parere sau un sfat luam din vistieria bogata a locurilor comune ale ortodoxiei ceea ce (credem noi) se potriveste cu imprejurarea respectiva si rezolvam o problema. Dar solutia gasita este mult prea facila, vine de la corzile mele vocale catre urechea celuilalt, fara sa atinga inima niciunuia dintre noi.

In mod normal, in momentul ajungerii la credinta, ar trebui sa luam totul de la zero, sa incepem o aventura a cunoasterii in care dogmele teologiei sa fie rezultatele atinse dupa indelungi cercetari, nu premise de la care plecam si la care ajungem iar si iar, invartindu-ne fara oprire intr-un cerc vicios. Omul este tulburat de ceva, o tulburare care strica lipezimea mediocritatii terne in care i se odihnea mintea lui pana atunci. Acesta este inceputul iesirii lui din echilibrul ignorantei. Mai departe, mergand cu grija si sub indrumarea Bisericii va regasi adevarurile de credinta, dar le va regasi pe cont propriu, uzand din plin de mintea pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre cunoastere. Noi insa ne insusim adevarurile de credinta asa cum inainte vreme comunistii isi instruiau activistii de partid, cu Cursul scurt de marxism, dupa care ii trimiteau in lupta ideologica.

Limbajul religios pe care il folosim ne deschide drumul catre Dumnezeu dar, in aceeasi masura, ni-l si bareaza daca nu reusim sa facem un pas mai departe. Ne-am insusit niste locuri comune pe care le enuntam in contextele care ni se par potrivite. Ne multumim sa rostim aceleasi cuvinte despre credinta, mantuire, milostenie, post si altele asemanatoare, fara sa incercam sa patrundem prea adanc in sensurile lor. Repetam formule gata facute avand senzatia ca am inteles sensurile vietii si ca ii dam raspunsurile corecte. Gandim prea putin si, de aici, in mod firec, rezulta ca si traim prea putin. De fapt, viata se scurge pe langa noi, sau noi suntem la epiderma ei. Metanoia pe care ne-o dorim (un termen iarasi elevat pentru limbajul “profanilor” dar obisnuit in cercurile credinciosilor) nu se produce, sau luam ca metanoia firavele si lesne trecatoarele noastre indemnuri catre Dumnezeu.

Gandim putin, iar consecinta este ca traim prost. Gandirea, lipsa ei, ne inchide caile catre o vietuire adecvata. Era o discutie in cultura occidentala despre dihotomia intre traire si intelegere, despre necesitatea de a opta pentru una dintre ele, sau neputinta de a le avea pe ambele. In ortodoxia rasariteana nu exista o asemenea problema. Pentru noi, viata traita si gandirea sunt perfect consonante, sunt fetele unei aceleiasi realitati. Una trimite catre alta fara rupturi, fara caderi sau deformari.

Nefolosirea resurselor limbajului credintei este una din formele de manifestare ale pacatului lenei, aspru pedepsit in ortodoxie. Nu ne folosim suficient mintea deoarece toate ni se par clare, ba chiar de la sine intelese, in timp ce, de fapt, totul in jurul nostru incita la o folosire la maxim a capacitatilor ce ne sunt date. Insa preferam apa statuta a vorbirii comune in locul apei celei vii (Ioan 4, 11) pe care vrea sa ne-o dea Hristos: “cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai inseta in veac, ca apa pe care i-o voi da eu se va face intansul izvor de apa saltatoare spre viata vesnica” (Ioan 4, 14)

Curca Paul

sursa: crestinortodox.ro

Biserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.

Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.

Marele Vasilie s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii. În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.

Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea. – Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie. – O semnătură. – Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva. – Nu te temi de împărat? – Ce-o să-mi facă? – Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez… A auzit Modest şi s-a mirat.

Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.

Grigorie Teologul. Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian.

Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă.

S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.

Dar să venim la Ioan Gură de Aur.

Ioan Gură de Aur. Întreaga lui viaţă este o luptă. În scrierile şi în omiliile lui foloseşte cuvintele luptă, război, arme, nevoinţă, întrecere. Zice undeva: Vin din luptă! Şi când îl aude cineva crede că este în război. Da, în război duhovnicesc împotriva ereticilor, s–a luptat Gură de Aur. S-a luptat împotriva celebrărilor şi distracţiilor idolatre, a teatrelor, a hipodromurilor, a dansurilor desfrânate, a bogaţilor nemilostivi şi a luxului. S-a luptat împotriva lui Eutropiu. Cine era Eutropiu? Era favoritul împărătesei Eudoxia. Doar ce ajunsese prim-ministru, că şi începu jafurile. Nu ocolea nici căsuţa văduvei şi a orfanului. Striga la el Gură de Aur. Drumul pe care ai apucat este dezastruos!… El nu lua în seamă nimic. O sfântă legiuire de la Marele Constantin definea azilul bisericilor: adică celui care era urmărit, dar apuca să intre într-o biserică, nu se putea să-i mai faci vreun rău. Eutropiu avea duşmani şi îi urmărea, dar aceştia fugeau în biserică. S-a dus atunci la Ioan Gură de Aur şi îi zice: – Vei desfiinţa azilul bisericilor (pentru a avea dreptul să intre înăuntru şi ca un uliu să răpească găinile. – Asta nu se poate, răspunde Ioan. – Te voi exila. – Fă ce vrei; azilul nu se desfiinţează… Într-o zi deci, pe când Gură de Aur propovăduia, a auzit un mare zgomot de mulţime. La un moment dat cineva, transpirat şi ticăloşit, intră alergând în biserică şi îmbrăţişează coloanele. Cine era? Eutropie! Cel care voia să desfiinţeze azilul acum era urmărit, îl degradaseră din funcţie şi pentru a primi salvare a alergat la biserică. De afară strigau: Să ni-l predai, ne-a distrus!… Atunci s-a urcat Gură de Aur în amvon şi a rostit faimosul cuvânt către Eutropiu, cel în care zice: „Deşertăciunea deşertăciunilor… (Ecclesiastul 1, 2). Veniţi să vedeţi ce era în urmă cu o oră şi ce este acum…”. Nu li l-a predat.

S-a luptat cu Eutropiu, dar s-a luptat şi cu împărăteasa Eudoxia. Lumeşte se pare că a învins împărăteasa, dar înaintea lui Dumnezeu a învins Gură de Aur. Ce s-a întâmplat? Respectabilii domni o linguşeau pe împărăteasă pentru frumuseţea ei. I-au confecţionat o statuie, au aşezat-o în afara bisericii şi au hotărât o zi pentru ceremonie. Gură de Aur s-a răsculat. Când s-a aflat lucrul acesta la palat, s-a făcut mare tulburare şi a început marea luptă la care unelte au fost şi unii episcopi nevrednici. L-au exilat departe în Armenia. În sfârşit, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Astfel şi-a încredinţat sfântul său suflet, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci. A căzut sus la datorie.

***

Nu ne-a adus Dumnezeu aici, pe pământ, ca să trăim câţiva ani şi să facem chefurile diavolului, ale trupului şi ale dorinţelor noastre. Ne-a adus pentru ca să facem voia Părintelui ceresc. În rugăciunea noastră zicem: „Facă-se voia Ta…” (Matei 6, 10); nu voia lui A, B, C, ci voia lui Dumnezeu. Normal, atunci când apare situaţia în care voia oamenilor este potrivnică voii lui Dumnezeu, noi să alegem fără discuţie voia lui Dumnezeu. Vreţi exemple?

Este taină nunta. Femeia trebuie să se supună bărbatului, dar până la un punct. Dacă bărbatul cere lucruri contrare voii evidente a lui Dumnezeu, atunci femeia ce va alege? Va prefera iubirea bărbatului? Atunci a încetat să fie creştină. Va prefera iubirea lui Dumnezeu? Atunci mii de cununi îi împletesc îngerii. Să spună bărbatului: te-am luat ca să te am tovarăş aici în această viaţă şi în cealaltă; nu te-am luat să mă duci în iad… Iarăşi, dacă bărbatul are femeie cu pretenţii cu totul anticreştine, nu trebuie să cedeze poftelor ei. Trebuie să se împotrivească.

Eşti copil? Ascultare faţă de părinţi. Dacă însă părinţii tăi îţi impun lucruri contrare legii lui Dumnezeu, atunci să nu-i asculţi. Eşti soldat? Ascultare faţă de general. A hulit însă înaintea ta cele dumnezeieşti? Să te împotriveşti. Eşti funcţionar? Ascultare faţă de şeful tău. Însă te vei împotrivi întâistătătorului tău, dacă va cere lucruri contrare legii lui Dumnezeu.

Închei cu un exemplu. Peştii morţi sunt luaţi de curent, dar cei vii merg contra curentului. Iubiţii mei, noi ce suntem? Creştini morţi sau vii? Dacă suntem morţi, ne va târî în abis curentul păcatului. Dacă însă suntem vii, atunci vom merge contra tuturor curentelor. Împotrivire la curentele epocii, iar cei Trei Ierarhi, modelele de luptători, să ne binecuvânteze în această luptă. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina în Sala „Trei Ierarhi”, Atena, 31.01.1960)

sursa: pelerin ortodox

Evanghelia din duminica inchinata femeii cananeence (Matei XV, 21-28) ne marturiseste ca Mantuitorul, intrand in partile Tirului si ale Sidonului este intampinat de o femeie care ii cere ajutorul pentru fiica sa “Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon” (Matei 15, 22).

Noi stim ca Dumnezeu este iubire, si pentru acest adevar ne asteptam ca El sa raspunda de indata chemarii acesteia. Si Evanghelia ne spune ca Hristos a tacut. Amintesc ca tacerea este graiul lui Dumnezeu. Nu intamplator in Pateric intalnim cuvinte de genul “Daca nu-l zideste tacerea mea, nu-i va folosi nici cuvantul meu”. Asadar, indraznesc sa spun ca El i-a raspuns femeii, dar tainic, intr-un mod ce depaseste modul in care noi doream sa raspunda.

Poate de aceea femeia cananeeanca nu a incetat sa-I ceara in continuare ajutorul. Si nici mai tarziu Mantuitorul nu raspunde la cererea Sa asa cum ne-am fi asteptat. Dimpotriva, am putea spune ca socheaza. Ii spune acesteia: “Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor” (Matei15, 26). Cuvantul “socheaza” nu este potrivit femeii cananeence, caci ea nu se sminteste de raspunsul lui Hristos. Cuvantul “socheaza” este potrivit noua celor ce nu ne-am ridicat la credinta ei.

Femeia cananeeanca, desi coborata in randul cainilor, nu se rusineaza, nu-L contrazice pe Hristos, ci raspunde: “Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor” (Matei 15, 27).

Raspunde asa cum a raspuns Fiul lui Dumnezeu prin intruparea Sa, “…S-a desertat pe Sine, chip de rob luand… ” (Filipeni 2, 6). Nici El nu S-a rusinat sa ia chipul omului si sa fie rastignit intre talhari. Si pentru credinta sa, fiica ii este tamaduita, caci Mantuitorul ii spune: “O, femeie, mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti. Si s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela” (Matei 15, 28).

Din aceasta Evanghelie reiese ca Mantuitorul a venit sa mantuiasca intreg neamul omenesc, caci femeia cananeeanca era de alt neam si de alta credinta decat evreii. Iesirea Sa din Tara Sfanta si intrarea Sa in cele doua cetati locuite de pagani (Tirul si Sidonul), tocmai acest lucru avea sa ne descopere: ca mantuirea se adreseaza tuturor.

Ce trebuie sa luam de la femeia cananeeanca? Sa luam puterea ei de a purta suferintele altora, credinta ca Hristos poate ridica orice durere si smerenia. Sa luam aminte ca ori de cate ori spunem in Biserica “Doamne miluieste”, ne rugam asa cum s-a rugat femeia cananeeanca “Miluieste-ma, Doamne” (Matei 15, 22). Sa ne invredniceasca si pe noi Dumnezeu de cuvintele pe care i le-a adresat acesteia: “mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti”.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Venind unul dintre calugarii batrani la avva Ahila, il vede pe acesta scuipand sange. Intrebandu-l ce s-a intamplat, avva Ahila a raspuns:

 - Este cuvantul fratelui care m-a mahnit si m-am silit sa nu-l vestesc lui si m-am rugat lui Dumnezeu ca sa-l ridice de la mine. Si s-a facut cuvantul lui ca sangele in gura mea si l-am scuipat jos si m-am linistit si mahniciunea am uitat-o.

Oriunde am merge, orice am face, bogați sau săraci, deștepți sau mai puțin deștepți, rugăciune ne este necesară, este „energia” care ne împacă, care ne liniștește, ne pozitivează și ne crește. Rugăciunea este modalitatea de a intra în legătură cu Dumnezeu, este „ombilicul” prin care primim hrana cea cerească si puterea de împlini cele mai dorite virtuți: capacitatea de jertifire pentru semenii noștri cât și iubirea de a sluji aproapelui. Sfântul Igantie Briancianinov ne aduce în atenție faptul că numai prin rugăciune omul poate iubi pătimirea căci ea curățește minunat sufletul.

Despre Rugăciune.

Rugăciunea este fiica poruncilor Evangheliei, dar ea este de asemenea, după părerea generală a Sfinţilor Părinţi, mama tuturor virtuţilor prin unirea minţii omului cu Duhul Domnului.

Virtuţile care provoacă rugăciunea diferă de cele ce izvorăsc din ea: primele cresc din suflet şi sunt psihice; ultimele sunt duhovniceşti. Rugăciunea este mai înainte de toate împlinirea primei şi celei mai importante dintre cele două porunci în care se cuprind Legea, Proorocii şi Evanghelia (Cf. Matei 22, 37-40).

Îi este cu neputinţă omului să se îndrepte cu tot gândul său, cu toată puterea sa şi cu toată fiinţa sa spre Dumnezeu, dacă lucrarea aceasta n-o face rugăciunea care înviază morţii şi-i readuce la viaţă prin lucrarea harului.

Rugăciunea este oglinda sporirii în duhovnicie a călugărului (creștinului).

Examinându-şi rugăciunea, călugărul (creștinul) poate vedea clar dacă a ajuns la mântuire, sau dacă el se zbate în marea învolburată a patimilor, departe de limanul sfânt.

Pentru a putea discerne el îl are exemplu pe David care, adresându-se lui Dumnezeu în rugăciunea sa, îi zice: “întru aceasta am cunoscut că m-ai voit, că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine. Iar pe mine pentru nerăutatea mea m-ai sprijinit şi m-ai întărit înaintea Ta, în veac” (ps. 40, 1l-l2).

Aceasta vrea să spună: eu văd Doamne că Tu te-ai milostivit de mine şi că m-ai primit, căci, prin puterea rugăciunii mele, eu am devenit în stare de a alunga victorios toate gândurile, închipuirile şi simţămintele provenite de la vrăjmaşul.

Această bunătate şi milostivire a lui Dumnezeu pentru om se vădeşte atunci când şi omul resimte bunătate şi milă faţă de semeni, şi când îi iartă pe toţi cei ce l-au supărat (cf. Matei 6,14-l5; 7, 2; Luca 6, 37-38).

† FĂRÂMITURILE OSPĂŢULUI † — SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

sursa: catehetica.ro

Ziua de 14 februarie a devenit de ceva vreme, o zi pentru consumatorii de cantitate. Sunt multe persoane care, in aceasta zi, se inghesuie cand aud de un concurs care are la baza sarutul. Nu conteaza ca nu cunosti persoana pe care urmeaza sa o saruti, ca esti lipsit de simtaminte, important e sa castigi premiul. Iar daca o cunosti, sau mai mult, daca o iubesti, ce rost are sa te iei la intrecere cu altii sarutand? Are, devii penibil.

Daca iubirea comerciala dureaza doar o zi, negustorii nu stau cu mainile in san. Impacheteaza tot ce au, in inimioare. Iar oamenii sunt dornici sa adune cat mai multe inimioare de acest gen. Se cer mai mult astea, decat cele care bat.

E uimitor cu cata lejeritate imprumuta romanul pseudo sarbatori. A iubi inseamna a fi intr-o continua sarbatoare. Deci, iubirea nu are termen de garantie, ea nu este valabila doar o zi.

Sunt posibile astfel de zile pentru ca purtam masti. Iar sarbatorile de acest gen, intretin mastile. Cei care nu poarta masti, sunt dezgustati de cum primesc oamenii ziua de 14 februarie. Oamenii firesti, nu se indragostesc doar pentru ca exista o zi de acest gen, iar cei ce iubesc, nu iubesc mai aprins pentru ca s-a ridicat o zi la rangul de „ziua indragostitilor”. Se uita ca nu sarbatoarea provoaca iubirea, ci iubirea naste sarbatoarea, ca bucurie a intalnirii.

Sfantul Valentin, cinstit pe 14 februarie (dupa calendarul apusean) si pe 30 iulie (in calendarul rasaritean), a fost martirizat pentru ca a casatorit tineri, in secret, in timpul imparatului Claudius al II-lea, iar noi, in aceasta zi, vrem casatorii de o zi. Mentionam ca imparatul Claudius eliberase un decret prin care interzicea oficierea casatoriilor soldatilor, pe motiv ca nu putea avea o armata puternica cu soldati casatoriti. Acest sfant, luptand impotriva desfraului impus de imparat, poate fi considerat sfantul casatoriei.

Esti considerat depasit, inactual, demodat, daca nu saruti si imbratisezi in aceasta zi. In ochii celor ce pretuiesc Valentine’s day, sarutul si imbratisarea sunt lipsite de valoare in celelalte zile. Acest lucru ne aminteste de serbarile pagane, numite Lupercalia. In cadrul acestor serbari, exista si obiceiul ca numele tinerilor necasatoriti sa fie introduse intr-o urna, din care burlacii trageau cate un bilet. Conform obiceiului, trebuia sa o curteze si sa aiba o relatie trupeasca cu ea, in vederea potrivirii pentru casatorie.

Au fost si poate mai sunt persoane care au spus ca nu e nimic rau in a avea o zi inchinata dragostei. Tinand seama de faptul ca dragostea trebuie traita, nu o putem reduce la o singura zi, pentru ca ea nu poate fi consumata.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro